De Mădălin Matica
Sfârșitul istoriei
Plecând de la tezele hegeliene ale sfârșitul
ui Istoriei și al Omului se discută cu sfială despre lumea de astăzi, post-istorică. Istoria a murit alături de Filosofie ? Realitatea imediată ar spune că da. Omul s-a eliberat de schimbarea principiilor prin renunțarea treptată la ele și alunecare în natural. În Animal natural plecând din Homo faber/ creator de realitate.
Problema sfârșitului istoriei este însă plăcut explicată de Kojeve.
Dispariția Omului la sfârșitul istoriei nu este o catastrofă cosmică: lumea naturala rămâne ceea ce este din eternitate. Nu este nici o catastrofă biologică: omul rămâne în viata ca animal
aflat în armonie cu Natura și cu Ființa dată. De dispărut, dispare Omul propriu-zis, respectiv Acțiunea de negare a datului și Greșeala sau, în general, Subiectul opus Obiectului. De fapt, sfârșitul Timpului uman sau al Istoriei, adică lichidarea definitivă a Omului propriu-zis și a Individului liber și istoric, semnifică pur și simplu încetarea Acțiunii în sensul tare al cuvântului. Ceea ce înseamnă practic: dispariția Filosofiei: de vreme ce Omul nu se mai schimbă în mod esențial, nu mai există motiv pentru schimbarea p
rincipiilor (adevărate) ce stau la baza cunoașterii pe care o are despre Lume și despre sine. Tot restul însă poate rămâne la nesfârșit: arta, iubirea, jocul etc; pe scurt, tot ce-l face fericit. ”
Kojeve (434-435) – ”
Introducere în lectura lui Hegel” nota de curs din 1938-1939”
Vorbe din popor
Există o sensibilitate ciudată, exotică, crudă și atât de puternică în omul simplu, omul apropiat de originile sale și de originile pământului.
O sensibilitate care cu greu (dacă o face) își găsește cuvintele potrivite. Poate din aceasta cauză foloseau fluierul sau cuțitul care sculptează o măciucă. Cuvintele veneau greu. Din această categorie…
„C-așa merge de frumos,
Gândești că scrie pe jos.”
Admirația scrisului, respectul actului de cultură, valorizarea absolută a intelectului și a intelectualului. Scrisul ca formă absoluta a frumuseții, a gingășiei. Uimirea în fața miracolului scrierii. Țăranul român a fost de o profunzime puțin înțeleasă… atât în frumusețe cât și în abisuri. Frânturi din aceste suflete zbuciumate găsim în Rebreanu, Sadoveanu, Marin Preda.
„Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos.”
Sunt sigur că acest filon mai există… doar că nu mai știu să îl găsesc.
(„Antologia de poezie populară” întocmită de Lucian Blaga)
Lucruri bune, rele și indiferente
Tot ceea ce ne-a rămas de la Zenon, fondatorul de facto al stoicismului, sunt citările acestuia, în special de către adversarii ideologici contemporani sau ulteriori. Chiar și asa putem să înțelegem măreția gândirii acestuia și de ce școala, curentul filosofic stoic a traversat istoria omenirii modificând-o. Potrivit lui Stobaios (Excerpte, II, p57, 18W):
„Acestea sunt realitățile substanțiale, susține Zenon, anume lucrurile bune, cele rele și cele indiferente. Bune sunt cele precum înțelepciunea, cumpătarea, dreptatea, curajul și tot ceea ce este virtute sau participă la ea; iar cele rele sunt următoarele: lipsa de judecată, neînfrânarea, nedreptatea, lașitatea și tot ce este rău sau participă la rău; indiferente sunt cele precum viața și moartea, gloria sau lipsa gloriei, suferința și plăcerea, bogăția și sărăcia, boala și sănătatea și cele asemenea.”
Atât de mulți susținători ai stoicismului declarativ, atât de puțini stoici.
Virtus junxit, mors non separabit.