ALTculture 1/2018: EMIL CONSTANTINESCU ȘI AI LUI

De Julian Rosengren

DESPRE AUTOR

„Trecutul nu se prescrie. Nici măcar al meu”, spunea Julian Rosengren, într-unul dintre interviurile sale.
A revenit în România imediat după ce și el a crezut că s-a terminat cu comunismul, că oamenii care au profitat de acel sistem vor sta puțin mai în spate, măcar.
Cu entuziasm și bună-credință, a înființat un număr de companii, printre primele cu capital străin din România de după 1989.
Apoi, la un moment dat, cineva, apoi altcineva, și-apoi mai mulți i-au sugerat că nu e chiar așa cum credea el.
Mai mult chiar, devenise victima jocurilor politice la nivel înalt, a influenței serviciilor secrete asupra spațiului public și a mediului de afaceri, dar nu mai puțin a intereselor Noii Nomenclaturi, adică un om incomod care trebuia înlăturat.
Ca singur cetățean român care a fost vreodată expulzat din Țara sa, sub presiunea din ce în ce mai apăsătoare, își face cadou de ziua lui, în anul 2001, un bilet numai dus spre Suedia de unde venise cu atâtea speranțe…
Acum e bine, dar, așa cum spune, trecutul nu se prescrie.
Doar scrie aici, în această carte.

____________________________________________________________

Și fiindcă lumea nu le era la îndemână și fiindcă cei apropiați erau departe, se răzbunau pe ei înșiși.
Sperând că suferința lor proprie le va da o poartă de ieșire, chiar și temporară, din infernul în care se aflau..

____________________________________________________________

De ce cartea Răului

Când venim pe lume, nu cunoaștem nici binele, nici Răul. Suntem într-o stare de echilibru, cum este echilibrul dintre zi și noapte, fiindcă nu cunoaștem niciunul dintre ele.
Cu timpul, începem să simțim și binele și răul, fiecare în manifestările lui, fiecare în felul nostru, așa cum eclipsa de soare întunecă ziua, iar ziua polară desface întunericul nopții.
În timp, însă, percepem câteodată stări accentuate de bine și le spunem fericire.
La fel simțim și stările accentuate de Rău care au nume diverse. Toate însă ne aduc aminte de întuneric. Deznădejdea, depresia, disperarea, sunt câteva dintre stările amestecate în oala Răului.
Răul cel mai rău este acela care ne este adus în viață de cei din jurul nostru, fiindcă în el se găsesc absolut toate formele și manifestările Răului.
Nu avem cum să învingem Răul dacă nu aducem lumină în jurul nostru și doar astfel spargem întunericul răului.
Am ales să scriu despre Rău cu R, deoarece cred în Lumină și am ales să povestesc despre Rău așa cum l-am trăit eu.
Am convingerea că fără aceste suferințe nu eram ce sunt astăzi. Rămâneam în lumea mea mult mai săracă spiritual, chiar dacă poate mai satisfăcătoare material. Dar, suntem acolo acum. La ușă. O deschidem? Avem curaj să vedem lumea așa cum este ea și să ne gândim să o facem mai bună, ajutând pe cei care mâine vor deveni adulți, pe cei care se întorc plini de răni și deznădejde? Eu, da, și voi face asta.

Dincolo.
Aproape și totuși atât de departe…

Julian Rosengren

Gotland, Visby, septembrie 2017

____________________________________________________________

FRAGMENT DIN CARTEA RĂULUI

____________________________________________________________

Killroy was here….
Iunie 1992.
Aveam birourile lui Romanian Computer Systems SA pe strada Logofăt Luca Stroici, într-o casă frumoasă pe am reușit s-o renovăm total și să-i dăm fața pe care o merita și care cred că îi aparținea de drept, deși o mâncaseră anii de naționalizare.
Birourile erau de fapt un spațiu deschis de lucru amestecat cu artă, cu bibliotecă, sala de conferințe și alte lucruri care la acea vreme nu prea se mai vedeau în România. De aceea, un ziar ne și acordase titlul de singurul office din România, și, cum veneau niște firme de afară, gata, cei de la Camera de Comerț și Industrie îi aduceau la noi în vizită ca pe copii de la grădiniță la Muzeul satului, să vadă ce frumos se trăiește în România capitalistă și democrată.
În ziua aceea au tăbărât doi indivizi plini de ei, cu mape sub braț și cu privirea superioară, care fără să întrebe multe, au dat năvală la mine în birou și mi s-au prezentat.
Dr. ing. Ioan Cezar Coraci, Președinte al campaniei domnului Emil Constantinescu și Prof. Dr. ing. Ion Hohan, Președintele responsabil cu finanțarea campaniei domnului Emil Constantinescu.
I-am invitat să ia loc și i-am întrebat cu eleganță ce îi aduce, deși-mi dădeam bine seama. Și așa era. „Știți, domnule Rosengren, noi știm că sunteți un grup de firme puternice și ne gândim dacă ați putea să ne ajutați și pe noi financiar deoarece avem semnale de la popor că domnul Constantinescu va câștiga alegerile….
Și ar fi bine să nu ratați ocazia…

*
Eu mă uit și-i întreb așa, mai în glumă, mai în serios, despre ce ocazie vorbim. Îmi explică, rar și clar, că cel ce va finanța campania va putea avea anumite influențe în ceea ce privește actul de guvernare, își va putea exprima dorințe care, evident că vor fi îndeplinite… etc, etc.
Basme.
M-am gândit, m-am foit, dar credeam în Constantinescu și-am zis că este OK. În glumă, i-am întrebat ce înseamnă că pot cere ceva la schimb. Mi-au explicat că, în funcție de suma donată, puteam să determin numirea a ceva funcționari mari, tip consilieri prezidențiali etc.
Am zis că pot să dau 75 de milioane de lei, adică o sumă considerabilă la acea vreme, și, după ce s-au uitat unul la altul, au zis că da, o să vorbească cu domnul Constantinescu și cu doamna Zoe Petre și ne vom întâlni să stabilim detaliile.

*
Au plecat… În seara aia m-am întâlnit cu un amic din Statele Unite și ne-am îmbătat și de whisky și de râs, cu gândul că așa ceva era posibil. Dac-ar fi fost la Iliescu nu era cine știe ce mirare, dar la Emil Constantinescu chiar că nu mă așteptam.
Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu toată trupa din staff la sediul dat pentru campanie, vis-a-vis de Tribunalul București, pe Cheiul Dâmboviței, înainte de intersecția cu Calea Victoriei.
Erau acolo Costin Georgescu, ulterior șef al SRI, doamna Zoe Petre, ulterior consilier prezidențial, Petre Mihai Băcanu de la România Liberă și mulți alții.
Ne-am conversat, am lămurit și după ce-am stabilit condițiile de troc, adică eu dau banul și niște mașini pentru transporturi în campanie și asigur logistica comunicațiilor, iar ei se vor gândi ce îmi oferă.

*
Fiind pur business, m-am gândit că nu merge așa, ci trebuie stabilit de la început. Și le-am cerut să numesc eu sau ei, la sugestia mea, consilierul pentru apărare națională, pe cel pentru chestiuni de securitate și încă unul. S-au uitat lung la mine și au zis că revin ei cu un răspuns.
Au revenit și era OK. Am crezut că mă țicnesc brusc de râs, dar, în același timp, situația devenise una extrem de delicată.
Era o luare de poziție deschisă din partea mea, ca om de afaceri, față de un om politic și nimeni nu făcea asta atunci, chiar dacă toți ăștia „foștii”, tip Badea Nicolae, George Păunescu, Dan Voiculescu și alții îl finanțau pe Iliescu pe ascuns…
Dar mi-am zis: ce dacă, există un început în toate…
Și așa am început să învăț cum se fac dușmanii, de parcă nu aveam destui între ai mei concurenți, la care se mai adăugau și alții…
Dar când te mănâncă-n… gleznă, cauți să ți-o rupi și așa rezolvi problema.

*
La doar câteva zile, Petre Mihai Băcanu îmi cere să-l împrumut sau să-i garantez un credit de 3 milioane de dolari, că vrea să cumpere tractoare din China și mașini de transport din Elveția; altul îmi spune că nu trebuie să le dau banii ăstora doi, că ei îi bagă în altele și uite cum am intrat în ceva ce nu-mi venea să cred că este adevărat.
Totul de la mâncărime…
Le-am dat banii sub formă de cec și două nume, adică Vladimir Ticovschi, consilier al meu, și Grigoraş Gheorghe, fost securist, acum pensionar, scos de Măgureanu ca să aibă „grijă” de mine. Povestea lui urmează și ea, mai încolo.
Zis și făcut. Aflu de la bancă că au încercat să scoată banii în nume personal, deși erau trecuți pe campanie, și că au fost refuzați.
După care, cu mult tupeu, vin la mine și-mi spun că au o firmă care acoperă tranzacțiile respective ca să poată aduna banii și că să le dau un alt cec pe numele firmei respective. Fac și asta.
Facem un contract și firma trebuie să presteze o muncă pe care, evident că nu o prestează, dar asta este, și ei în schimb primesc banii.
Mai departe nu se întâmplă nimic și încep să realizez că am luat țeapă.

*
Cu câteva zile înainte de turul doi vorbesc cu cineva apropiat și sunt întrebat dacă nu pot media o întâlnire între reprezentanții sindicatelor care erau de partea lui Iliescu, astfel ca Emil Constantinescu să primească voturile, mai exact Ticu Dumitrescu și Victor Ciorbea. Zic că încerc și-l contactez pe Claudiu Iordache, timișorean, scriitor și cunoscut de pe vremea când eram îndrăgostit, în 1991, de o fată frumoasă din Timișoara, Dana, pe vremea aceea, poetă. Paradoxal, dar toți mă știau de milionarul în dolari, cu convingeri socialiste, deși nimeni nu mă întrebase ce crez politic am. Poate fiindcă veneam din Suedia.
Claudiu Iordache face ce face și uite că aranjăm o întâlnire de taină între Constantinescu și sindicaliști la casa din Strada Batiștei a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, moșia lui Ticu Dumitrescu și sediu al Convenției Democratice, atunci.
Atât Hohan cât și Coraci se uită cu năduf și ar fi vrut să nu mă lase și pe mine în sală, dar m-a luat Zoe Petre și-am intrat.
S-a aranjat și gata!
Seara aflăm de la cineva din GUVR că mi-am bătut cuie în talpă și mi-am băgat un băț în… fiindcă jocurile erau făcute și Emilică nu avea nici o șansă.
Așa a început sfârșitul. La balul numărătorii voturilor din al doilea tur de scrutin, Constantinescu a pierdut.

Cartea Răului
jurnalul unui om forțat să devină complet, de către propria țară

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI – 1991, prima dovadă clară că România putea schimba ceva, că revoluția nu era doar o cacialma, venită în sprijinul intereselor politice și economice de afară, prima dovada în scris că românii pot, au dreptul și temeiul legal să-și respecte și să le fie respectată condiția umană !
În decembrie 1995– articolul 19 alineatul (1) ale aceleași Constituții, urma să fie încălcat, la mai bine de doi ani de la arestarea abuziva, fără un temei legal, unde fusese prima oara încălcată legea Constituției asupra unui cetățean român (articolul 23 – Libertatea individuală), cetățean care azi, reușește să transmită lumii, prin experiența lui, tăria de caracter cu care un om complet, poate renaște, modul în care poate să depășească orice umbra de resentiment și totodată mijloacele prin care binele învinge râul.
În septembrie 2017, după 22 de ani, Julian Rosengren decidea că nu lasă trecutul in urmă, dar învață sa-l folosească in sprijinul progresului umanității. Azi vine in fata noastră cu o carte, care adună nu numai amintiri și trăiri, adună filozofii și răspunsuri, căutări și lecții de viată, reprezentând cel mai curat mod de a-ți asuma, fără să trăiești, una din lecțiile absolut necesare care te pot defini, sau distruge, în funcție de ce alegi sau de cât reziști.
Despre această carte,”Cartea Răului”,,,, nu este ceva ce poți să spui simplu… în emoticoane: îmi place, nu-mi place, este așa, sau transmite asta…
Nu poți să plângi, că nu ai dreptul, nu poți să urli că nu ai timp, nu poți să intuiești, dar poți să te transpui… Transpunându-te… ai senzația că înțelegi, dar nu ai dreptul să percepi emoția, totuși știi clar că undeva îți declanșează reacții de om căruia, dacă admitem că există forme în care creierul uman poate, prin tortură, cel puțin, să fie complet spălat… atunci, această carte sigur poate să-ți lase amintiri pe care nu le-ai trăit!
Sper doar că societatea în care trăim, ne-a lăsat dreptul și capacitatea de a identifica măreția unui om, care a găsit și identificat puterea de a-și asuma vulnerabilitatea, singura sursă reală a împlinirii ca ființă umană.
Julian Rosengren – unul dintre puținii oameni împliniți conștient, oferă în curând societății curajul de a fi om prin forța unei cărți din care rămânem cu amintiri și învățăm să ne cunoaștem, ca să ne putem iubi ! Vă invit să citiți cartea și să prețuiți prezentul ca unică armă cu destulă putere în fața destinului !”

– Ioana Stana – președinte fondator al Centrului Cultural Stanart