De Dan Cojocaru
Se cere o mică prefaţă pentru cei care au uitat, dar mai ales pentru cei care n-au prins – şi bine că n-au prins – perioada “Cântării României”.
În general nu e bine să uităm ce-a fost.
Poate să iertăm, dar să nu uităm!
Până în Decembrie ’89, la loc de mare cinste în programele Televiziunii Române se afla emisiunea de dumincă seara, pusă la ora cu cea mai mare audienţă, intitulată “Cântarea României”.
La începuturi, cu mulţi ani în urmă, ea era cu totul altfel: fiecare judeţ, prin rotaţie, îşi prezenta valorile cultural-artistice pe care le avea, de la muzică clasică, la folclor, de la balet, la dans popular, de la teatru, la creaţie literară, de la gimnastică artistică efectuată de tineri ori copii, la vechi şi valoroase tradiţii bătrâneşti locale. Se înţelege că la vremea respectivă în rândul telespectatorilor era o mare emulaţie, fiecare dorea ca judeţul “cutare” să fie cotat cât mai bine, fiecare, ca la competiţiile sportive, avea favoriţii lui, fiecare încerca să nu scape nici o emisiune, pentru că într-adevăr ar fi fost o mare pierdere.
Se-nţelege că cei care se ocupau cu propaganda, la cel mai înalt nivel, şi-au dat seama repede peste ce mină de aur au nimerit, aşa că numerele, cândva artistice cu adevărat, au început să fie împănate cu idei politice, laudative, la adresa celor doi “mari conducători” pe care-i aveam la cârma ţării. N-a trecut mult şi s-a ajuns la o monstruoasă plăcintă în care nu mai era vorba decât de EA şi de EL. Restul nu mai conta. Chiar şi obiceiurile strămoşeşti, cum ar fi “ieşitul la arat” erau închinate “Marelui Cârmaci”. Şi ăsta-i numai un exemplu.
Tot la început, filmările se făceau la întreaga emisiune într-o sală de spectacol, pe o scenă normală. Cineva a avut ideea “genială” s-o scoată afară pe biata “Cântare”, pentru că numai în exterior putea să capete o aşa grandoare. Şi a căpătat. Încet-încet s-a ajuns, de la 50-100 de oameni, cât avea un cor, să vedem câteva mii, înşirate pe străzi ori pe stadioane. Un dans popular nu mai avea 10-12 perechi, ci câteva sute, iar un biet recitator, fie el şi amator, musai avea în spate câteva sute de figuranţi, cu portrete şi drapele în mâini. Culmea gigantismului l-a atins judeţul Neamţ, unde pentru fiecare număr se scoteau zeci de mii de “oameni ai muncii” costumaţi diferit, de la pionieri la mineri, de la şoimi, la sudori ş.a.m.d. Pentru a putea fi cuprinşi în imagine se foloseau la filmări helicoptere şi macarale uriaşe.
Atât de dragă le era această emisiune soţilor Ceauşescu, încât, pentru a nu pierde vreuna, se înregistrau pe casete şi ei le urmăreau, atunci când erau plecaţi în străinătate, la aceeaşi oră, fie în avion, fie la hotel, fie pe unde mai bănănăiau. Repet, la ora la care se difuza şi la Bucureşti.
La realizarea “Cântării României” a participat toată Televiziunea, cine spune că nu, mănâncă gogoşi. Era sarcină de serviciu şi nu te puteai sustrage de la aşa ceva. Nu uitaţi că alte televiziuni nu mai erau atunci, iar odată pus pe liber, fiindcă asta te aştepta, ai fi vândut covrigi. În cel mai bun caz. Nu e o scuză, e un adevăr.
Dar, să vedem pe scurt, cum se făcea această emisiune. Ca bucătărie. Judeţul confecţiona un scenariu – deşi la toate judeţele scenariul era identic – apela la compuzitorii ori textierii de pe plan local, sau solicitau – pe bani buni – material de la “centru”. Scenariul ajungea la Televiziune, unde mai era împănat bine cu idei, înţelegeţi de care. Apoi era trimis la CC. În cazul în care se aproba, devenea literă de lege: nu se mai schimba nici o virgulă. La o emisiune, pentru un judeţ, lucra din partea Televiziunii o echipă formată din: redactor muzical, redactor literar şi regizor artistic. Plus un “şef” care coordona tot şi ne supraveghea, ca să nu facem gafe. Meseria mea, cea de regizor, însemna alegerea locurilor de filmare, filmările propriu-zise, ca şi montajul final.
Se lucra cu carul, cu echipă mobilă de filmare, una sau mai multe, iar munca pe teren însemna ceva mai mult de o lună. Urma “vizionarea”. Când totul era gata, la etajul 11 din blocul turn, cam pe unde au tras “teroriştii” în Decembrie ’89 şi n-au nimerit în cine trebuia, veneau o serie de tovarăşi încruntaţi şi gravi, de parcă ar fi fost toţi bolnavi de stomac.
De la CC, de la UTC, Pionieri, Gărzi patriotice, Consiliul Culturii, ca şi de la judeţul împricinat. Firesc, se simţeau datori să aibă observaţii, multe din ele nişte tâmpenii. Noroc cu Preşedintele Televiziunii, tovarăşul Petre, de fapt ultimul preşedinte, un adevărat domn, Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă a murit în chip foarte bizar după “evenimente”. El ne scotea din rahat întotdeauna.
După ce “durii” plecau, când rămâneam numai noi şi-l întrebam disperaţi, ce să facem?, asta pentru că de multe ori se cereau schimbări majore, care puteau să însemne alte filmări, alte montaje, ne făcea semn să stăm liniştiţi. “Păi, ce credeţi, spunea dânsul, că până la difuzarea emisiunii mai ţin minte ce-au zis? Lăsaţi-o aşa, fraţilor, că nu ne luăm după toţi proştii.”
Spuneam că am lucrat şi eu, prin multe din judeţe, la “Cântare”. Echipele cu care am mers în deplasări erau formate din profesionişti de mare valoare, cărora la port o amintire şi o consideraţie deosebită, chiar dacă de multe ori filmam numere care nu aveau nici o legătură cu “artisticul”. De multe ori se întâmplau şi lucruri care frizau absurdul ori grotescul, dar care acum, după atâta timp, mi se par de-a dreptul amuzante. Câteva din ele încerc să le povestesc în continuare, asigurându-vă că nu am exagerat cu nimic şi că n-am pus nici un cuvinţel în plus din fantezia mea.
BALET CLASIC
Nu are rost să spun unde s-a petrecut acţiunea pentru că, sincer să fiu, şi astăzi îmi este ruşine de ceea ce a fost atunci. Este vorba de o capitală de judeţ, un oraş mare, cu o intensă viaţă cultural-artistică, ce a avut şi are teatre, operă, şcoală de balet, conservator, universităţi şi politehnici prestigioase. În scenariul pentru „Cântarea României”din acel an figura şi un număr de excepţie: un balet clasic, de fapt un duet, în interpretarea a doi absolvenţi ai şcolii de coregrafie din localitate, copii deosebit de talentaţi, ca dovadă că la numai câţiva ani după aceea au rămas în occident, devenind vedete de talie internaţională.
Pentru noi, echipa Televiziunii, era o adevărată sărbătoare atunci când mai prindeam şi un asemenea prilej. Numărul îl văzusem în sala de repetiţii şi pur şi simplu rămăsesem entuziasmat de calităţile celor doi. În ziua filmării, cu carul de reportaj, ne-am străduit ca pe scena Operei, unde lucram, să punem o lumină absolut de excepţie şi să ne dăm toată silinţa pentru a filma cât mai bine. După cum se obişnuia, s-a repetat odată, pentru camere şi, „am tras”. Dacă ceea ce ieşea se considera a fi bun, nu mai filmam nici o dublă. Materialul se vedea imediat, atât în car, cât şi în monitoarele puse pe scenă.
Ţin minte că eram la pupitrul de regie şi mă uitam la ceea ce făcusem. Cu acestă ocazie se verifica şi banda magnetică, să nu aibă defecţiuni. Nici n-am observat că în spatele meu apăruse „şeful”. Adică persoana cu funcţie mai mare, de la Televiziune, care ne superviza. „Nu e bine!”, l-am auzit spunând. Am întors capul indignat. „Cum, nu e bine? A ieşit formidabil, tovarăşu…” replica lui care a urmat m-a blocat pur şi simplu. „Tu nu vezi că ăluia i se vede socoteala?” Brusc m-am întors din nou cu faţa către monitoare. Într-adevăr, fiind vorba de un moment de balet clasic, cu interpretul îmbrăcat în maieu de corp, la pantalon, în faţă, i se vedea bine un gogoloi. Poate ceva mai mărişor ca la alţii, dar asta era.
În toate spectacolele de balet din lume la balerini se obişnuieşte ca să nu se ascundă zona de care vorbim şi care îi sărise în ochi şefului meu. Nimeni nu a făcut caz de asta şi n-am auzit ca pe undeva să-i oblige pe balerini să-şi pună în faţă o frunză de viţă de vie mai mărişoară ori o frunză de dovleac. Ciudat mi se părea că asta spusese „şeful”, care nu era nici pe departe un troglodit, ba din contra, iar balet ştia cu mult mai bine decât ştiam noi, toată echipa, la un loc. În plus avea şi o amantă tânără la Operă, în corpul de balet, aşa că toată ziua bună ziua era acolo şi cunoştea ce-i aia o costumaţie de balerin. Atunci ce-l găsise?
A continuat foarte calm: „Când o să vadă Cabinetul 2 aşa ceva, o să facă spume la gură. O să creadă că ne-am apucat să facem emisiuni pornografice ori programe sexy. Ce-ai înnebunit?” Cabinetul 2 însemna Elena Ceauşescu, cea care avea o ură turbată faţă de femeile frumoase ca şi faţă de bărbaţii cât de cât mai arătoşi. Tocmai de aceea noi, cei de la Televiziune, trebuia să-i îmbrăcăm lălâu. Nu era voie să se vadă nici o formă, nici un detaliu din trupurile lor. Toţi otova, ca nişte scânduri.
„Bun, şi atunci ce facem? Reducem din lumină? Tăiem lumina de faţă şi lăsăm numai contururile?”, am întrebat eu neştiind de fapt ce hotărâre să iau. „Nu, îl îmbraci cu alţi pantaloni!” Am început să râd ca de o glumă bună. „Poate vreţi în salopetă, ca la dansurile muncitoreşti?” „Vezi că nu glumesc deloc!, a continuat dânsul. Pune-i un şort, cum e la tenis. Dar ceva mai larg, să nu se mai vadă nimic în faţă.” Mă uitam ca tâmpitul la el. „Pantaloni de tenis aţi spus? Bine…Mă duc în sală şi le cer să se îmbrace ca la o competiţie sportivă, ca la Cupa Devis, nu-i aşa? Şi ea, cum vreţi să fie? Ca Nadia Comăneci la bârnă?” „Vezi că n-am chef de glumele tale tâmpite. Hai, la treabă!” şi a plecat fredonând o melodie franţuzească. Fusese ani de zile în Franţa şi adora şansonetele.
Eram pus în cea mai delicată situaţie din viaţa mea. Cum era să-i conving ca să renunţe la tradiţionalul costum de balet şi s-o dea pe tenis? Totuşi m-am dus pe scenă. Jenat am pus în funcţie toată artileria de argumente de care eram capabil. Nici solistul şi nici coregraful n-au vrut să audă de aşa ceva. Noroc că în sprijinul meu a venit şi cineva de la Cultură. Un tip mai destupat care înţelesese despre ce era vorba. Şi, ca să n-o mai lungesc, iată-l pe solist, în şort alb, lipsindu-i numai racheta de tenis din mână. Fata, partenera sa, rămăsese tot în fustiţa aceea evazată, care se cheamă tu-tu şi tot în maieu de corp. Se lipeau ca nuca în perete, dar asta era.
Am urcat în car şi am vrut să-i dau drumul la înregistrare. Din nou din spate vocea „şefului”. „Nu e bine!” „Acum ce mai e?”, am întrebat eu topit. „Tu nu vezi ce păr are pe picioare? Părcă-i o gorilă de la Muzeul Antipa.” „Şi ce să-i fac? Dacă aşa l-a conceput mama lui, păros, doar n-o să-l radem?” „Ba da. Chiar asta trebuie să şi faci. Rade-l!” şi a plecat din nou, lăsându-mă pentru a doua oară cu mortul în ogradă, cum se spune.
Iarăşi discuţii penibile în sală, iarăşi proteste din partea celor de la Operă. Categoric în ochii lor eram cel mai mare imbecil pe care-l văzuseră vreo dată. O să mă întrebaţi: de ce nu plecam, dacă nu eram de acord cu ceea ce trebuia să fac? Pentru că nu aveam unde şi oricum „la poartă”, cum se spunea atunci şi cum din păcate se mai spune şi acum, aşteptau o sută.
Balerinul, copil de, abia ieşit de pe băncile şcolii, nu înţelegea „comandamantele majore”, adică de ce trebuia să fie depilat. Mai ales că pentru filmare, părul lui lung, „eminescian” cum se spunea, fusese prins bine cu agrafe într-un fel de coc, ceea ce-i făcea un cap cam ţuguiat, acoperit parcă cu o frunză de dovleac. „Nu mă rad!…Să fie clar, nu mă rad!”, urla el învârtindu-se prin scenă. Directorul Operei, avându-l aproape pe un instructor de la partid, îl urmărea precum Senior Pantalone pe gineri-su. O fugăreală ca-n comedia de’l arte, ce mai. „Ba o să te razi!” „Ba nu!” „Ba da! Dacă aşa vrea Televiziunea, aşa facem. Dacă nu, te rad eu de-ţi merg fulgii! Îţi desfac contractul de muncă pentru indisciplină, ai înţeles?” Cu siguranţă că ăsta a fost argumentul convingător. Brusc talentatul s-a înmuiat ca o cârpă şi a făcut un gest care arăta că a capitulat definitiv.
N-am să uit niciodată scena cu tânărul care şedea întins într-un balansoar de scenă şi două macheoze îl săpuneau cu pămătufurile, pe picioare, după care l-au ras pe-ndelete cu maşinuţele.
Numărul s-a filmat, a ieşit banal, mai ales că nici interpreţii n-au mai pus suflet. Tot banal a trecut şi la vizionare, la Bucureşti. Ciudat a fost că nimeni n-a făcut vreo observaţie asupra felului în care erau costumaţi. Să fi fost chiar toţi străini de arta baletului? Posibil.
Spuneam că cei doi balerini au plecat curând după aceea în occident şi au ajuns mari vedete pe plan internaţional. De multe ori m-am gândit, dacă s-ar ivi situaţia ca să dau ochii cu el, ce-aş face? Cu siguranţă că aş trece strada, ocolindu-l pe cât posibil. Sunt convins că mult timp după aceea, pe unde o fi umblat, a tot povestit despre „idioţii” de la Televiziunea Română care l-au pus să se radă pe picioare. Păi cum m-aş simţi, în calitate de „idiot”? spuneţi şi dumneavoastră.