De Marius Conu
La început lumea a fost
Ca un caleidoscop, mereu răsucindu-se
Culori amestecate ca o iremediabilă cascadă
Sau o infinită şi lentă maree,
Apoi au apărut piramidele
Una câte una, din ce în ce mai aproape
Şi mai imense, şi mai sufocante,
Tot universul s-a umplut de piramide
Înghesuindu-se una în alta
Ca trupurile unor amanţi ce vor să se devoreze
sau măcar să îşi epuizeze respirarea…
Piramide grele, lipite una de alta
Şi strivindu-mi privirea
Până când ochii mi-au pleznit în cioburi de culoare
Lichidă şi fierbinte
Amestecându-se indolent şi straniu
Ca într-un caleidoscop
Ucigaş şi mirosind a uitare
Ea mi-a furat visele,
Le-a făcut ghem în mâinile ei de fum
Şi le-a aruncat în grădina cu porci mistreţi
Unde şi cele mai frumoase flori miros a
Disperare şi ţipete…
Toate visele mele, şi cele albastre, şi cele din sticlă verde
Sau roşii
Şi chiar şi sângele meu cleios, negru şi abia
Strecurându-se printre vene
Sufocând inima îmbătrânită într-un piept încă tânăr,
Au fost aruncate porcilor grohăitori
Şi pereţilor murdari, umezi, scorojiţi ai camerei
Drept hrană.
Ea mi-a mângâiat atunci oasele cu durere,
Şi mii de furnici ascuţite
Ca nişte lame subţiri de oţel
Mi s-au strecurat intens de-a lungul coastelor
Până când nu am mai fost decât sete
Prăfoasă şi orbire anonimă şi
Urlet.
Pare sumbru, dar pierdut
Trupul meu, transpirat şi tremurând
În plutirea lui dezmăţată şi haotică
De la colţul umbrit al pieţei romane
Până sub becul luminos din mijlocul intersecţiei…
Sunt o molie de carne
Mă hrănesc din umbra trecătorilor
Şi fascinez cu fruntea mea fierbinte
Şi dureroasă
Orice picătură de lumină…
Totul este deformat şi curge
Chiar şi timpul pare făcut din baloane
Din ce în ce mai mari
Şi care se sparg efemer
De coastele mele
Ca nişte zeppeline eşuate
În al doilea război mondial.
Sunt o molie de carne
Şi îmi strivesc mereu trupul
De malurile dure, transparente ale luminii.
Alura lui era misterioasă şi puternică
Toate străzile i se închinau
Lungi, orizontale
Ca nişte coapse de azbest
Tremurând sinistru de poftă.
El era ultimul războinic cu cerul
Şi zilnic îşi implanta în plămâni
Aripi ascuţite, tăioase
Că nu cumva să plutească…
Buzele lui ardeau atunci când rostea
Pietrele
Şi aripi nemăsurate îi izbucneau brusc
Din tâmple,
În al treizeci şi patrulea fum
Tot universul urmează să se nască
Mai viu şi mai aproape
Decât orice îmbrăţişare a iubitei.
Înţelege-mă
Sunt viu
Şi respiraţia mea cuprinde
În sine
Toate ploile cărora le-am fost martor,
În privirea mea
Totul este mai blând
Şi buzele mele rostesc
Dulceaţa roşie, transparentă a macilor visării
În luna lui mai…
De câte ori te ţin de mână
Oraşul ăsta de sârmă ghimpată
Şi beton uscat se îndepărtează constant
Pentru miracolul verde, foşnitor
Şi umed al pădurii…
De câte ori te ţin de mână
Este ca şi cum pe mine
M-aş ţine, plutind în oglindă.
Lumea aceasta este oarbă şi mută
La atâta frumuseţe
Atunci când tu păşeşti
Este ca şi cum norii
Ar dansa lent maiestuos
Deasupra unui deşert invers
Un fost fund de mare
Plin până la refuz de leviatanii roşii
Ai amintirii unei vieţi îndepărtate…
Ea este un dans intens
Şi viu ca un şarpe pendulând graţios
Între marginea roşie a lumii
Şi începutul albastru al inimii…
Carnavalul a început
Munţi maiestuoşi plutesc
La marginea privirii
Şi ploile îmi spală chipul…
Ah, tu stea canopus
Atâtea umbre rostind
Sub fruntea ei de mărgean,
Ah, tu fluviu de oase
Plutindu-mi indecent restul ăsta
De inimă goală…
Unde este ea să îmi umple fiinţa
De vise
Şi mâinile cu pielea ei de alabastru şi cleştar,
Cel mai fin şi translucid din lume
Şi mările nordului
Şi oceane ale înţelepciunii
În privirea ei gravidă de câtă
Dragoste se poate cuprinde în lumea aceasta…
Închide-ţi ochii.
De ce aş repeta că mă doare
Privirea ta
Că negrul profund al părului
Tău îmi este umbră
În deşertul fiinţei,
De ce ţi-aş spune
Că te-am descoperit mai vie
Acolo sub sicomorii tragici
Ai realităţii?
Şi mai ales de ce nu aş renunţa
La chipul, numele, umerii mei
Pentru dulcea devorare a dragostei…
Îmbrăţişarea blândă a şarpelui
Şoptindu-mi dulce cu uitare
În cerul întunecat al claviculelor plăcerii…
Oare ţinându-te în braţe nu aş
Fi eu, cel mai puternic
Şi mai blând dintre barbari?
Mii de greci dansând
Pe câmpiile albe
Ale peloponesului
Şi tineri traci dansând
La marginea întunecatului pont…
Un carnaval al fiinţei,
Circ de oţel şi carne
În plutire
În faţa şi în afara zeului…
Marius Conu s-a născut la 1 martie 1977. Absolvent al Facultății de Litere a Universității București în anul 2000, este scriitor, poet, grafician, foarte activ în mediul online, pe site-uri de poezie, artă și grafică. A publicat poezie în diverse antologii: Tăcerea Liniei – mai 1998, antologia de poezie a cenaclului „Biserica de Lemn” – mai 2001, Poezie – 2010 etc.
Volume publicate: Verticala curgere spre soare – Editura Semne, Slatina, 2004; Regresia lui A – Editura ExLibris Universalis, București, 2010; Confesiunile răului gânditor – Editura ExLibris Universalis, București, 2011; Lacunare – Editura Vremea, București, 2013; Nicotină – Editura ZIP, București, 2014; A are albastru – Editura ZIP, București, 2015; A dansează pe sârma ghimpată – Editura ZIP, București, 2016; A e (r)espirație – Editura ZIP, București, 2017, Demonul din oglindă – Editura Punctulpeazi…