De Ion Bogdan Martin
Povestea începe (ca să scriu aşa)
în anul 1966, într-un sat din Bărăgan
şi se termină, la Bucureşti,
în anul de graţie 2017
(by Ion Bogdan Martin ©2017)
Joiţa, o adolescentă de 16 anişori, împliniţi taman cu două zile înainte de sfântu’ Gheorghe, se născuse într-unul dintre anii de forţă ai colectivismului din Republica Socialistă România, undeva într-un sat din Bărăgan, la vreo 8-9 km, mai mult sau mai puţin, de Lehliu-Gară, mai precis în anul 1966. Exact anul în care, în SUA, se lansa, la canalul NBC, serialul „science fiction” STAR TREK, serial despre care românii aveau să afle mult, mult mai târziu…
…
De acum, se încheiase recoltatul grâului, iar acesta era deja dus la Sighireanu, în silozuri, şi se apropia sorocul florii-soarelui.
Brigadierul, ca de obicei, se opri în dreptul porţii, străjuită de gărdurariţă, şi-l salută pe moş Lupu, care, cât era ziulica de lungă, stătea pe vine în stânga porţii aşteptând să mai treacă vreun om pe drum care să-l salute, iar el să facă pe surdul, scuipând într-o parte! Din fudulie, nu de altceva şi ca să dureze mai mult conversaţia!!!
—Bună ziua, nea Lupule! Vorbea tare ca să fie auzit de Joiţa.
—Da’, dă ce ţipi, or’ ai asurzit?!
—Am zis că poate nu m-auzi!? Al’fel, bine, bine?
—Bine, bine şi Joiţa la fel, că la cât ai ţipat, sigur acu’ să-mbracă. N-a durat două minute şi Joiţa se iţi prin locul lăsat de poarta care era prinsă în două sârme de aluminiu, culese, probabil, de pe drum.
—Bună ziua, domnu’ Titel! rosti Joiţa zâmbind cu tot chipul.
—Oau, ce surpriză?!
—Na, belea! Muream şi nu ştiam că fii-mea ieste aşa o su’priză!?
—Săru’ mâna! Ce face domnişoara? întrebă fără să bage în seamă ironia lui moş Lupu.
—Ete, şi io, p-acilea! Că, tot cu ochii la brigadier, sprijinându-se cu coatele de uluca porţii, era să dea cu nasul de pământ, oprindu-se în genunchi şi cu palmele înfipte în ţărână!
—Un’ te duci, fă? întrebă mustăcind moş Lupu.
—Ete, un’ să mă duc?! îi răspunse nervoasă. Era să să rupă poarta.
—Mă gândeam să te duc să vezi floarea-soarelui… Întrerupse repede dialogul dintre tată şi fiică, brigadierul.
—Lasă, că-i spun eu cum arată, se băgă în vorbă moş Lupu, zâmbind hâtru.
—Ai, mă, tată!
—Bine, atuncia du-te! Da’ să-mi aduceţi şi mie vreo trei-patru „palăşti” mai mari, că-mi place seminţele tinere. Are miejii moi, iar io cu dinţii…
Joiţa era deja pe capra şaretei, când moş Lupu termină de spus ultimul cuvânt, ceea ce îi crease Joiţei o uşoară grimasă.
—Ţi-aducem, tată, îl asigură Joiţa.
—Un sac, lasă că am io grijă, nea Lupule!
—Numa’ să nu vă vază, dracului, careva!?
—Cine, nea Lupule, că doar io sunt tartoru’?!
—Aoleu, aşa-i, uitai că nu mai avem loc dă furat dă ăştia ca voi, cu „foncţii”!!!”
—Bună ziua! Mai spuse brigadierul, prefăcându-se că n-a auzit cele spuse, şi dădu bice armăsarului, umplând-ul pe moş Lupu, din cap până în tălpi, cu un nor de praf gri-cenuşiu şi amar.
—’Ţi-ar mârţoaga a dracului! Ptiu! Se ridică nervos, scuturându-şi pălăria, la care ţinea foarte mult, fiindcă o primise de pomană de la preoteasa, după ce murise popa din sat, naşul Joiţei, şi se retrase în bătătură, la umbra nucului, singurul pom fructifer din curte.
Ajunşi în dreptul parcelei de floarea-soarelui, Titel băgă şareta direct în lan, adânc, cam un kilometru, fără să-i pese că strică o parte din cultura de care tocmai el răspundea, legă armăsarul de un smoc de costrei, înalt cam de doi metri jumătate, ca să fie, şi îi trecu pe după cap, în dreptul botului, o traistă cu boabe de porumb amestecate cu tărâţe de grâu şi şrot de soia.
—Ce facem, nea Titele, aci?
—Fă, tu ştii ce-i ăla picnic?
—Nţ!
—Picnicu’ ieste o masă în aier liber, fă!
—Păi, şi unde-i masa? întrebă senină, Joiţa, făcându-şi privirea roată!!!
—Adică, mâncăm în aier liber, fă. Spunând acestea, se duse la şaretă şi scoase din codirlă o legătură albă mare, o sticlă de un litru, cu un lichid de culoarea vinetelor bine coapte, le aşeză pe jos şi deschise radio-casetofonul portabil.
—Să mâncăm aci, bre?!
—Şi ce, nu-ţi place? Ieste un cadru cât să poate dă… Dă romantic, na!
—Dacă spui matale!? I-auzi!
—Ce?!
—Asta, care cântă, ieste Irina Loghin, frumos mai zice!
—Cică a fost iubita lu’ Benone Sinulescu! Uite, am un pui, făcut la cuptoru’ cu lemne, brânză dă bivoliţă, dă la bivolarii din Boşneagu, pâine proaspătă, roşii, pâine, sare, piper ş-o sticlă dă vin… Molan, d-ăla dă scoală şi morţii!
—Io nu biau vin, că mă ia capu’ repede! Şi nici strigoii nu-mi place!
—’Ei, fă, o gură, după potol, n-o fi foc!
—Anşa, dă gust, să nu te superi alde matale.
—Anşa! Titel întinse ştergarul din borangic, împrăştie bucatele, luă pâinea, îi făcu semnul crucii cu briceagul pe dos, tăie patru felii zdravene, rupse puiul în două şi-i oferi jumătate Joiţei. Joiţa mânca şi plescăia cu poftă, când şi când, privind în sus către cer… Frumos ceru’ dă la ţară, nu-i aşa? Nicări nu-i ca aici. Curat ca lacrima. Nu tu poluare, nu tu… Nu tu multe, mai adăugă încurcat pentru că nu găsise continuarea dorită.
—Mmm… Bun… Bun puiu’, mata l-ai făcut?
—Păi, da’ cine, fă?! Mă bucur că-ţi place. L-am făcut special pentru tine. Cu dragoste.
—Fugi, d-acilea, bre! Ce dragoste, că sunt ca fata lu’ mata?!
—Ce ştii tu, Joiţă!? Ce ştii tu! Şi al’fel… Ce ai de gând să faci în continuare?
—Păi, dac-am mâncat, acuma vreau să biau apă, ce să fac?!
—Aoleu, am uitat să iau apă, bea vin!
—Dă sete, acuma o să biau, ce să fac?!
—Joiţo, io te întrebam ce-o să faci în viitor… Că doară n-o să stai acasă toată viaţa?!
—Îţi dai seama?!
—Adică… Ce seamă să-mi dau?!
—Că n-o să stau o viaţă acasă. Mai merg şi la plimbare, duminica la discotecă, poate şi la un film, dacă m-o primi tanti Vasilica, verişoara lu’ tăticu, că şi-a luat televizor d-ăla cu iecran mare. Nu poci să stai numa’ acasă, te plictiseşti, boalii! Joiţa scoase dopul de cocean de la sticla de vin şi trase un gât zdravăn. Bun vinu’, pă cuvânt, întări Joiţa, râgâind.
—Mă bucur că-ţi place. Joiţo, fă, tu nu vrei să vezi dincolo dă uliţa satului? Ai făcut opt clase, bravo, şi?
—Şi ce, nea Titele?
—”Şi ce”, că mă bagi în boală! Tu nu ai ambiţie în tine, să-ţi depăşeşti condiţia, să ai acces la lumea mare… Să mergi în capitală, să reuşeşti. Să-ţi faci buletin de Bucureşti, casă, maşină, concedii la mare or în Rusia sau în Bulgaria! Nu-ţi surâde chestia asta?
—Ce să-mi facă?!
—Lasă! Uite, io am început dă jos, m-am însurat cu fata cui trebuia, am terminat un liceu, iar acuma aş vrea să fac ş-o facultate.
—La ce-ţi trebuie, nene, facultate, că doar eşti brigadier?!
—Of, Joiţo! Uite, dacă te comporţi frumos cu mine, o să te ajut să ieşi din satu’ ăsta nenorocit…
—Eşti un om dă treabă, nea Titele. Pentru chestia asta, mai iau un gât dă molan. Trase o duşcă şi-i întinse sticla lui Titel. Pune-i, mata, dopu’!
Titel puse sticla jos, se trase mai aproape de Joiţa, cât să-şi atingă umerii, o privi insistent şi începu să-şi plimbe mâna pe după rochie, încercând să tragă de fermoarul de la spate.
—Aoleu, ce faci acolo, bre? Te-ai îmbetat?! Joiţa se ridică brusc şi-şi aranjă repede ţinuta, încercând să netezească, în van, câteva cute de la rochie.
—Joiţo, te iubesc dă nu mai am somn, să mor io! Merg cu şareta singur şi îmi închipui că ieşti lângă mine… Vorbesc cu tine şi râd, ca când ai fi acolo, fă… Sunt în limbă după tine!
—Ce parascovenii zici acolo, bre?! Vinu’ nu-ţi făcu bine, să nu mai bei! Titel, se ridică şi o cuprinse, strâns, în braţe.
—Joiţo, vreau să fii a mea, înţelegi? Numai a mea! Dă aproape un an de zile, te plimb cu şareta peste tot, ţi-am adus ciocolată, am fost dă „Ziua Recoltei” la Hanul dân Salcâmi, dă la Lehliu, unde am servit mici şi bere, am fost la Călăraşi, la cinematograf, păi tu crezi că degeaba mă ţiu după tine, fă?
—Păi, ce, ş-acum oi vrea bani pă alea? N-am! Şi dă-mi drumu’, că mă sufoci! Titel se aplecă brusc, apucă rochia de poale şi i-o trase peste cap, aruncând-o cât colo. Ce faci, bre, ai înnebunit? Aia-i singura rochie pă care o am! Să ştii că strig, se replie cu mâinile făcute cruce în dreptul pieptului!
—Suntem în mijlocu’ câmpului, satele sunt la kilometri distanţă, nu-i nici dracu’ p-aci. Crezi că o să-ţi vie careva în ajutor? Poate calu’?! Doamne, şi ce ţâţe frumoase ai, Joiţo!? Să mor io, sunt ca două pâinici proaspăt scoase dân cuptior!
—Ce vrei să-mi faci, bre, nea Titele?! Te rog, io, lasă-mă că sunt mică şi matale ieşti însurat, ai copii…