Radu POPA
Radu POPA

mamei mele, in memoriam

De Radu Popa

 

I.

 

Sigur că nu așa ți-ai închipuit bătrânețile, mamă, dar vezi tu, lumea nu stă pe loc și nici vremurile. Și oamenii, indiferent cât de sus sau cât de jos, își fac ei cuibul, până la urmă sunt și ei numai oameni și, de

când e lumea lume, oamenii vorbesc și vorbesc mult și multe și vorbele sunt vorbe și nimeni și nimic nu le

poate ține în loc. Așa că, dacă oamenii una spun și alta fac, nu e de mirare, ci mai degrabă omenește și

lumește. Apoi mai trebuie să știi, mamă, că oamenii și banii sunt frați și umblă împreună de-a lungul și de-a

latul lumii, dar nici unii și nici alții nu-i dau de capăt și de aia n-au banii stăpân și nici oamenii bani. Dacă

totuși se mai întâmplă ca vreunul să adune o grămăjoară frumușică de gologani, sau dă norocul peste el și din grămăjoară se face un morman mare, ori au grijă alții să nu se aleagă bietul om cu nimic din truda lui de ani, sau se schimbă peste noapte mersul vremilor și tot aia e.

ALT_POPA 2-3II.

 

De bună seamă că știu, tata, bietul de el, bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace, a trudit din greu la

tinerețe și a pus deoparte bani albi pentru zile negre, iar acum, banii aceia trudiți din greu și rupți de la gura

noastră, a tuturor, nu mai ajung nici pentru o pită neagră, darămite pentru brânză și clisă. Firește că mai

știu cât de mândru ne arăta tata carnetele lui de economii și mă sfătuia să pun osul la muncă și să-i urmez

exemplul. Dar vezi tu, mamă, nici chiar ce a spus tata nu s-a împlinit și toată truda lui s-a dus de-acum pe

apa pierzaniei. Că noi am învățat să trudim n-a fost deloc rău, că am învățat să punem deoparte pentru

nevoi, nici asta n-a fost rău. Dar vezi, mamă, ceva am văzut și eu în lumea asta mare, am tot văzut că la cei

care trudesc nu se adună niciodată grămada mare și toate se potrivesc precum vorba aia de demult că

„banul se-nfrățește tot cu banul!”.

 

III.

 

Nu plânge mamă, nu mai plânge!, că o să dea el bunul Dumnezeu să ajungă norocul și pe la noi și poate o să câștigăm și noi vreo câteva milioane bune și o să ne procopsim și n-o să mai trebuiască să împarți pâinea cu câinii și pisicile, iar de Crăciun n-o să mai mănânci doar cartofi și ceapă. Și în loc să proptim mereu casa și hambarul, om dărâma-o și om ridica alta nouă cu multe odăi și cu încălzire centrală. Păcat o să fie că n-o s-o vadă și tata, că tare mult și-a dorit el o casă nouă. Ei, dar până atunci, mamă, o să plătim impozit pe dărăpănătura noastră și ne-om aștepta răbdători norocul și vremea.

 

IV.

 

Că nu suntem noi nici primii și nici singurii oropsiți, e sigur, și că mai sunt încă destui ca noi și că lumea nu s-a oprit niciodată la văicărelile unuia ori altuia, e și mai sigur. Și pentru că tot veni vorba de oropsiți, trebuie că-ți mai aduci aminte de ce spunea bunicul, Dumnezeu să-i binecuvânteze amintirea, el spunea că dreptatea și nedreptatea au băut și mâncat cândva la aceeași masă și de atunci nu se mai știe-n lume câtă dreptate are omul. Așa mucalit cum a fost el, dar vezi că n-a greșit deloc. Vezi bine că deseori nu mai găsești dreptate nicăieri. Că or fi destui și dintre cei care, precum noi, își deschid gura și mai spun câte una, câte alta, dar precum a fost și până acum o să fie și de-acum încolo: „câinii latră, limuzina trece!”.

 

V.

 

Aseară, după muncă, m-am așezat pe canapea să mă odihnesc puțin și am luat să citesc ziarul, așa cum

ți-a fost și ție obiceiul, mamă. Și mi-am amintit că deseori îmi dădeai exemple de oameni de omenie din

ziar. Sigur, nu vreau să-ți întorc vorba, mamă, dar eu cred că tu ai uitat să citești prima, și a doua, și a treia

pagină, acolo ai fi găsit destule despre care ar fi trebuit să ne povestești. Știu, mamă, tu ne-ai vrut doar binele

și ai vrut să ne ferești de răutățile lumii, dar chiar și așa am dat de ele, mai devreme ori mai târziu, și până la

urmă nu ne-a iertat nimeni și nici n-o să ne ierte pe vreunul dintre noi.

 

VI.

 

Chiar dacă n-am să reușesc eu să cunosc toată lumea asta a noastră, cu siguranță că ea va dăinui încă

destul pentru ca și copiii copiilor noștri să aibă vreme și de ce să scotocească în lung și-n lat, pentru ca să nu

afle până în cele din urmă nimic, dar nimic, din ceea ce ar face lumea altfel decât este. Că așa a fost și așa

o să rămână lumea, și oamenii, și vremurile!

 

VII.   

 

Nu plânge mamă, nu mai plânge!