34 Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie.
35 Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.[1]
Sigur că românul a fost învăţat că nu e ţară ca a lui, că natura e cea mai frumoasă, că eroii săi sunt cei mai eroi. Şi tot aşa, până la îndobitocire…
De ce trebuie să fie acest popor îndobitocit în mod special? Simplu, pentru că, spre deosebire de neamţ, care spune Jawohl![2]Jawohl şi execută ordinul, românul se va găsi mai mereu să spună:
– Da de ce?
Atunci, ca să-i anihilezi fiinţa sa lăuntrică, să nu-i laşi timp să gândească, să nu facă vreo comparaţie cu alte neamuri, îl ameţeşti cu idei simpliste de mare naţiune. Ce contează că ţara, patria iubită, acel Vaterland[3]magic pentru germani se cufundă din ce în ce mai mult în mocirlă?
Nouă să ne fie bine, celor din casta superioară, cei pentru care muncesc furnicile numite români. Numiţi, vă rog, un mare patriot din ultimele decenii, să vă văd! Aaaa, Ceauşescu? Păi, dacă atâta putem, ce pretenţii să mai avem?
Hai să vedem, ce-a făcut, de fapt, Nicolae Ceauşescu[4]?
A continuat industrializarea României, după modelul învechit şi depăşit al lui Stalin, cu accent pe industria grea. Aparent, acest lucru a permis cumva eliminarea multor dependenţe de importuri. Discuţiile cu Fondul Monetar Internaţional s-au desfăşurat pe vremea lui altfel decât acum, cu mai mult respect şi mai puţină umilinţă.
Ceea ce, din păcate, i-a reuşit, cel mai mult lui Ceauşescu a fost o sărăcire accentuată a marii părţi a populaţiei, care răbda din ce în ce mai mult, c-aşa-i românul, vorba cântecului. Mai mult, prin mutarea în masă de la sat la oraş, a creat un om nou, ţăranul pus să joace rolul unui orăşean.
Omul nou era un fel de mutant. Acest om nou există şi rezistă, din păcate, şi în zilele noastre…
&
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, spunea papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei sale în România, între 7 şi mai 1999, un demers ciudat pentru şeful cel mare al lumii catolice.
Probabil că papa Ioan Paul al II-lea, un mare om, ştia că acest popor are nevoie de un fel confirmare, că aceste cuvinte erau aşteptate cu nesaţ de români. Spunând că acest tărâm, aşa mioritic cum e el, este Grădina Maicii Domnului, comparându-l pe undeva cu Muntele Sfânt Athos, papa Ioan Paul al II-lea era pe gustul românului care ştie că lumea se învârte în jurul ţării sale.
Aşa să fie, oare?
&
La fel ca orice alt român, eroul nostru, Gil trăise onorabil până la năvălirea cotropitorilor occidentali, adică până la înglobarea României în moara ce macină fără milă oamenii şi naţiunile mai slabe. Această moară este cunoscută mai bine sub numele ei de marketing: Uniunea Europeană.
După 1990, şi mai ales după intrarea în Uniunea Europeană în 2007, modelul cuceririi teritoriale prin forţele nemiloase ale comerţului dirijat înlocuise modelul de pe vremea Războiului Rece. Atunci lucrurile erau clare: de-o parte erau comuniştii, de cealaltă, capitaliştii.
Lucrurile fiind bine definite, ştiai la ce să te aştepţi. Dacă erai de partea nefavorabilă a Cortinei de Fier, adică în Lagărul socialist, că nu i-or fi spus degeaba aşa, oftai, înghiţeai în sec, şi cam atât, că forţele de represiune abia aşteptau să te umfle.
Rămâneau doar bancurile, care, în perioada mai apropiată nu mai erau pedepsite, ci lăsate să circule, ca un fel de supapă pentru poporul care credea astfel că poate spune orice despre oricine.
Cam aşa cum era acea întrebare la Radio Erevan[5]:
– Dacă la noi e aşa de bine şi în capitalism e aşa de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?
Un alt banc ar putea reda ceea ce se pare că nu pot înţelege cancelariile occidentale, ceea ce la face extrem de vulnerabile în faţa şmecheriei celor din Estul Europei, inclusiv, şi mai ales, a celor din Marea Rusie.
Un rus ducea o capră de funie.
– Ce faci? întreabă americanul.
– Duc o capră, nu vezi?
– Şi unde duci capra?
– Care capră?
– Păi, nu ai o capră legată de funie?
– Ba da.
– Şi unde duci capra?
– Care capră?
Şi uite-aşa se desfăşoară convorbirile pentru pace din sovietici şi americani…
&
Europa, aşa cum o descrie Huntington[6], este Europa religiilor, a celor două mari religii: cea catolică, la care se adaugă şi cea protestantă, de la Atlantic până pe Carpaţi, şi cea ortodoxă.
Lumea ortodoxă este altfel decât cea occidentală, şi se poate confunda până la un punct cu Bizanţul. Bizanţul păstrează valorile sale, aşa cum or fi ele. Lumea vestică, odată cu Reforma lui Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea, începe să asimileze valorile protestante, mult mai pragmatice.
Occidentalul obişnuit trăieşte activ în comunitate, pe când românul, ca şi alţi ortodocşi, de altfel, este mai legat de familie decât de comunitate.
Probabil că acesta este motivul pentru care un român ca Gil nu va putea fi niciodată un neamţ, oricât să străduise el să folosească învăţămintele primite în Oradea.
Orice-ar spune regăţenii, mândria lor este Capitala, nu apartenenţa la alte localităţi pe care nu le vom cita aici, nefiind cine ştie ce mândrie să spui că eşti din Slobozia, Feteşti, Lehliu, fie el şi Lehliu-Gară… Parcă altfel e să spui că eşti din Dej, Sighişoara sau Lugoj, ba chiar şi din Iaşi, dacă e să trecem Carpaţii în Moldova nu tocmai bine văzută[7].
Sigur că Gil era mândru să fie născut într-un oraş cum este Oradea, oraş care fusese categorisit într-o publicaţie franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraş din Ungaria!
&
Înainte de 1990, Gil nu cunoscuse capitalismul decât din auzite. Singura oară când ar fi putut şi el să iasă din ţară, până la Budapesta, într-o excursie pentru studenţii din Timişoara, fusese pur şi simplu tras pe sfoară de un amic de familie.
Acesta, şef al Miliţiei Timiş, îl chemase la el să stea de vorbă. Părinteşte, cu zâmbetul pe buze, i-a spus că nu va putea merge, că nu primeşte viza. Mai mult:
– Ştii, copiii cadrelor trebuie să-şi cunoască bine patria, i-a adus aminte generalul, la fel de părinteşte.
Acum, Gil, chiar naiv cum era el, ştia că fiul şefului grănicerilor, Călin, coleg de clasă cu el, fusese ales pe şest să reprezinte şcoala la Olimpiada de la München din 1972, drept care plecase să critice la faţa locului, cu mânie proletară, cuceririle scârbavnice ale capitalismului. Oricum, Gil nu-şi aduce aminte nici să le fi adus colegilor vreo ciungă[8], nici să le fi povestit cumva ce văzuse pe-acolo. Asta e…
Sigur că pe Gil tăierea accesului la lumea de dincolo de graniţele României nici nu l-a mirat excesiv. Ştia că are dosar la Securitate din clasa a XI-lea, când sărise peste cal, aducând radioul la practica şcolară, să poată auzi toţi colegii postul de radio Europa Liberă. Se pare că exagerase, într-adevăr.
Pentru Gil, ora 17 devenise de ceva timp o oră sfântă. Era ora la care transmitea emisiunea Metronom la Radio Europa Liberă. Prezentatorul, realizatorul, DJ-ul, cum o fi să-i spunem, inima şi sufletul acestei emisiuni era Cornel Chiriac. Vreme de doi ani, Chiriac reuşise să facă în aşa fel încât să se difuzeze această emisiune chiar şi în ţară, cu multe informaţii despre trupe şi albume pe care românii nu aveau cum să le cunoască vreodată.
&
Pe atunci, tot ce puteai face, dacă ascultai Radio România, că asta era oferta radio, era să pândeşti momentul în care se mai strecura vreo melodie. De exemplu, dimineaţa, la emisiunea O melodie pe adresa dumneavoastră. Puteai aştepta cu speranţă ultima melodie, care avea cel mai multe şanse de a fi cât de cât mai bună. În rest, muzică românească, greoaie, învechită, leşinată…
Cornel Chiriac, de la fuga lui în Occident în 1969 şi până la dispariţia lui prematură prin moarte violentă în 1975, făcuse ca această emisiune să fie ascultată nu doar de români, ci şi de oameni care nu înţelegeau limba română, dar apreciau muzica şi modul de prezentare. Unii spun c-ar fi fost ascultată şi la capătul celălalt al Siberiei.
Lui Gil îi plăcea să împărtăşească din ceea ce ştia şi din ceea ce găsise. Îşi făcuse cercul lui prieteni pe care îi educase de la stadiul de picat direct de la ţară la cel de ascultător informat. Acum, gândind la fel, adusese la practică radioul portativ fără antenă, să nu sară-n ochi că ascultai un post care emitea pe scurte. Pe-atunci, dacă aveai antena scoasă la radio, era clar că asculţi Vocea Americii sau Europa Liberă. Iar asta nu era bine…
În mărinimia sau prostia lui, Gil credea că toţi ar fi trebuit să se bucure că puteau asculta nişte muzică bună.
&
Abia ani mai târziu aflase că printre cei pe care-i educase se afla şi informatorul clasei. O aflase chiar de la cel care-l turnase, după 1990, la una dintre întâlnirile de după terminarea liceului, care spusese asta ca şi cum ar fi fost cine ştie ce chestie distractivă.
Evident, aceasta nu schimba nimic, sau mai exact aproape nimic din datele problemei. Gil rămânea acelaşi, chiar dacă nu se îmbogăţise ca alţi foşti colegi. Nu avea nevoie.
O dată, când se făcea un fel de recapitulare a realizărilor ultimilor ani de după terminarea liceului, chiar în sala cea mare a Colegiului Naţional Emanuil Gojdu, fiecare-şi spunea povestea, pe scurt. Fetele, de regulă, spuneau câţi copii au făcut. Băieţii încercau să se dea mari cu tot felul de mormane de bani reali sau virtuali. Vorba ceea: bani au şi ţiganii…
Când a venit numele său, Gil s-a ridicat degajat şi a menţionat că lucra în presă, că tocmai publicase o carte, printre altele, chestii adevărate, fireşti pentru el, dar atât de îndepărtate pentru alţii. În acest timp, mai multe capete de fete ce se lăudaseră cu numărul copiilor erau îndreptate cu vădit interes spre el. Degeaba…
O dată pentru că era prea târziu, apoi nici Gil nu era aşa de uşor de atins. Ele, drăguţele, erau nevoite de fiecare dată să le reamintească băieţilor, care cam tot aşa arătau ca-n şcoală, cine sunt.
E păcat că timpul are un asemenea efect asupra fostelor tale colege de liceu, dar ce vină ai tu că nu mai zăreşti trăsăturile ce te prea tulburau pe sub straturile adăugate de nemiloasa trecere a timpului?
&
Când intrase şi România în Europa, la coadă de tot, când nu prea mai era nimeni demn de intrat, doar două amărâte ţări ortodoxe, părea că va fi un nou 1990. Speranţa, cea care prostise milioane şi milioane de români care făcuseră parte din nenumăratele generaţii de sacrificiu, îi prostea şi acum.
Ce contează că erau departe de lumea civilizată? Ce contează că autostrada se oprea aproape de graniţa de vest a României? Interesele marilor companii, cele care cam stau în spatele aşa-ziselor guverne democratice, erau cele care decideau.
Era România o ţară mare, cu mulţi cumpărători cărora să le vinzi mai scump decât în Germania? Era! Păi, hai să deschidem porţile, să intre în Uniunea Europeană, să le liberalizăm preţurile şi să le distrugem economia.
Ce contează că vor trăi poate mai prost ca înainte? Noi s-o ducem bine. Să ne vindem produsele şi să ne umplem buzunarele!
După căderea regimurilor comuniste în 1989, când cetăţenii fostelor ţări comuniste au putut să circule dincolo de Cortina de Fier, acum căzută, aparent, statele occidentale s-au văzut până la urmă ameninţate de un fel de invazie de imigranţi nedoriţi.
Astfel, după entuziasmul de după 1990, s-au luat măsuri de protecţie a cetăţenilor statelor dezvoltate din Vestul Europei, Cortina de Fier fiind înlocuită acum de paragrafe de lege interpretabile şi interpretate împotriva celor care nu aveau altă vină decât că se aflau în partea mai nefericită a Cortinei.
Din nou…
&
Povestea aceasta este, de fapt, o poveste a poveştilor trăite pe vremea tranziţiei de la capitalismul patriarhal românesc la socialismul specific românesc, aşa cum l-a înţeles Ceauşescu, omul care ar fi vrut să transforme România într-o Coree.
Din păcate, tranziţia continuă şi azi, dar din sensul celălalt, către un capitalism sălbatic, puţin domolit de globalizare.
De ce? Pentru că Diavolul nu stă, el ăşi continuă Lucrarea…
Ceea ce uneşte aceste poveşti este aparent doar personajul principal, Gil, cel care încearcă să se salveze pe sine fugind dintr-o realitate ce nu este a lui, refugiindu-se în spiritualitate. Cu el se află mai mereu Diavolul, însă, care nu este chiar atât de rău pe cât ar lăsa propaganda bisericilor stat în stat să se creadă.
&
Acum, ca să fie lucrurile cât se poate de clare de la început, să vedem cine poate fi Diavolul. Este el Satana, numit deseori şi Lucifer?
Dacă e vorba de Satana, ei bine, acest nume apare de multe ori în Biblie, fiind numit şi dumnezeu, fără majusculă, dar, totuşi, dumnezeul acestei lumi, sau dumnezeul veacului acestuia[9], pe lângă stăpânitorul puterilor văzduhului[10]sau stăpânitorul lumii acesteia[11].
Puterile Satanei se întind asupra întregului Pământ, aşa cum se vede din ceea ce îi spune chiar Diavolul lui Isus Christos la un moment dat:
5 Şi suindu-L diavolul pe un munte
înalt, I-a arătat într’o clipă toate împărăţiile lumii.
6 Şi I-a zis diavolul: „Ţie îţi voi da toată
stăpânirea aceasta şi slava lor, căci mie mi-a fost dată şi eu o dau cui vreau
7 Aşadar, dacă te vei închina înainte-mi, a ta va fi toată”.[12]
Citând explicaţia dată chiar la aceste versete în Biblia în versiunea Anania[13], înţelegem mai bine cum a ajuns Diavolul să fie dumnezeul acestei lumi, adică a Pământului:
Aducând în lume păcatul şi, prin păcat, moartea, diavolul a obţinut asupra lumii o stăpânire pe care însuşi omul i-a conferit-o prin neascultarea faţă de Creator şi supunerea faţă de Cel-Rău. În acest fel, diavolul a devenit „stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31) şi exercită asupra omului o tiranie din care numai Iisus Hristos îl eliberează (îl mântuieşte) prin jertfa Sa răscumpărătoare.
Cât priveşte numele de Lucifer, pe limba noastră Luceafăr, este reprezentat prin ceea ce se cheamă în Biblie steaua dimineţii.
Un simplu citat din Apocalipsa lui Ioan va lămuri totul:
Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii“.[14]
&
Diavolul care apare în poveştile vieţii lui Gil aduce mai degrabă cu Mephistopheles din Faust, al lui Goethe, sau cu profesorul Wolland, din Maestrul şi Margareta lui Bulhakov.
Uneori, Diavolul este mai aproape de om decât Biserica, din păcate. Vorbim aici de Biserică nu ca adunare de oameni, aşa cum este ea prezentată în Biblie, ci ca instituţie care exprimă, din păcate, mai mereu păcatele omeneşti.
Poate că de aceea pare că Diavolul este mai aproape de noi.
Şi este şi normal să fie aşa, atâta timp cât Diavolul e chiar în noi…
[1] Matei, 10, Biblia versiunea Anania
[2] Să trăiţi!, similar cu militărescul Yes, Sir! din engleză.
[3] Patrie, în limba română. Sensul de patrie, de ţară a strămoşilor, este asociat în vremurile propagandei naziste acest termen folosit intens de Adolf Hitler în celebra sa carte Mein Kampf (1925-26).
[4] A condus România între 1965 şi 1989. A avut o perioadă de deschidere către Occident până la începutul anilor 70. Regimul său a degenerat apoi în cea mai stalinistă dictatură din blocul sovietic, ducând la înfometarea populaţiei, un cult al personalităţii dus la extrem şi înrăutăţirea relaţiilor externe până şi cu Uniunea Sovietică.
[5]Bancurile cu Radio Erevan aveau o tematică politică, fiind parodii ale limbii de lemn a posturilor de radio de stat socialiste. Ele creau aparenţa, mai ales intelectualilor uşor de păcălit, că fac cine ştie ce rezistenţă anticomunistă.
[6]Teoria ciocnirii civilizaţiilor a fost emisă de Samuel P. Huntington încă din 1992, dar ceea ec se cunoaşte mai bine este cartea sa The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, apărută în 1996. Teoria sa susţine că principala sursă de conflict în lumea de după Războiul Rece va fi diferenţa dintre identităţile culturale şi religioase ale popoarelor.
[7] „[…] în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. […] Îngâmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece, nu se va da în lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie.” Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 309-313
[8] Chewing gum, adică gumă de mestecat. Foarte la modă pe atunci.
[9][9] în mijlocul cărora dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Cel care este chipul lui Dumnezeu. (2. Corinteni. 4.4, Biblia în versiunea Anania)
[10] în care aţi umblat cândva după dumnezeul acestei lumi a, după stăpânitorul puterilor văzduhului b, adică duhul care lucrează acum în fiii neascultării, (Epistola către Efeseni. 2.2, Biblia în versiunea Anania)
[11] Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
(Ioan, 12.31, Biblia în versiunea Anania)
[12] Luca. 4, Biblia în versiunea Anania
[13] Versiune a Bibliei unde ediţia curentă a fost confruntată cu alte 13 versiuni reprezentative, ca şi cu textele originale. Diferenţele mari între versiunile greacă şi ebraică sunt semnalate sau comentate în note.
[14] Apocalipsa 22.16, Biblia în versiunea Anania
Fragment din
ATRACŢIA DIAVOLULUI
de Eugen Matzota,
roman pseudo-autobiografic în curs de fermentaţie