Autorul, la Athos

 

34    Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie.
35    Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.[1]
Sigur că românul a fost învăţat că nu e ţară ca a lui, că natura e cea mai frumoasă, că eroii săi sunt cei mai eroi. Şi tot aşa, până la îndobitocire…
De ce trebuie să fie acest popor îndobitocit în mod special? Simplu, pentru că, spre deosebire de neamţ, care spune Jawohl![2]Jawohl şi execută ordinul, românul se va găsi mai mereu să spună:
– Da’ de ce?
Atunci, ca să-i anihilezi fiinţa sa lăuntrică, să nu-i laşi timp să gândească, să nu facă vreo comparaţie cu alte neamuri, îl ameţeşti cu idei simpliste de mare naţiune. Ce contează că ţara, patria iubită, acel Vaterland[3]magic pentru germani se cufundă din ce în ce mai mult în mocirlă?
Nouă să ne fie bine, celor din casta superioară, cei pentru care muncesc furnicile numite români. Numiţi, vă rog, un mare patriot din ultimele decenii, să vă văd! Aaaa, Ceauşescu? Păi, dacă atâta putem, ce pretenţii să mai avem?
Hai să vedem, ce-a făcut, de fapt, Nicolae Ceauşescu[4]?
A continuat industrializarea României, după modelul învechit şi depăşit al lui Stalin, cu accent pe industria grea. Aparent, acest lucru a permis cumva eliminarea multor dependenţe de importuri. Discuţiile cu Fondul Monetar Internaţional s-au desfăşurat pe vremea lui altfel decât acum, cu mai mult respect şi mai puţină umilinţă.
Ceea ce, din păcate, i-a reuşit, cel mai mult lui Ceauşescu a fost o sărăcire accentuată a marii părţi a populaţiei, care răbda din ce în ce mai mult, c-aşa-i românul, vorba cântecului. Mai mult, prin mutarea în masă de la sat la oraş, a creat un om nou, ţăranul pus să joace rolul unui orăşean.
Omul nou era un fel de mutant. Acest om nou există şi rezistă, din păcate, şi în zilele noastre…
&
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, spunea papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei sale în România, între 7 şi mai 1999, un demers ciudat pentru şeful cel mare al lumii catolice.
Probabil că papa Ioan Paul al II-lea, un mare om, ştia că acest popor are nevoie de un fel confirmare, că aceste cuvinte erau aşteptate cu nesaţ de români. Spunând că acest tărâm, aşa mioritic cum e el, este Grădina Maicii Domnului, comparându-l pe undeva cu Muntele Sfânt Athos, papa Ioan Paul al II-lea era pe gustul românului care ştie că lumea se învârte în jurul ţării sale.
Aşa să fie, oare?
&
La fel ca orice alt român, eroul nostru, Gil trăise onorabil până la năvălirea cotropitorilor occidentali, adică până la înglobarea României în moara ce macină fără milă oamenii şi naţiunile mai slabe. Această moară este cunoscută mai bine sub numele ei de marketing: Uniunea Europeană.
După 1990, şi mai ales după intrarea în Uniunea Europeană în 2007, modelul cuceririi teritoriale prin forţele nemiloase ale comerţului dirijat înlocuise modelul de pe vremea Războiului Rece. Atunci lucrurile erau clare: de-o parte erau comuniştii, de cealaltă, capitaliştii.
Lucrurile fiind bine definite, ştiai la ce să te aştepţi. Dacă erai de partea nefavorabilă a Cortinei de Fier, adică în Lagărul socialist, că nu i-or fi spus degeaba aşa, oftai, înghiţeai în sec, şi cam atât, că forţele de represiune abia aşteptau să te umfle.
Rămâneau doar bancurile, care, în perioada mai apropiată nu mai erau pedepsite, ci lăsate să circule, ca un fel de supapă pentru poporul care credea astfel că poate spune orice despre oricine.
Cam aşa cum era acea întrebare la Radio Erevan[5]:
– Dacă la noi e aşa de bine şi în capitalism e aşa de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?
Un alt banc ar putea reda ceea ce se pare că nu pot înţelege cancelariile occidentale,  ceea ce la face extrem de vulnerabile în faţa şmecheriei celor din Estul Europei, inclusiv, şi mai ales, a celor din Marea Rusie.
Un rus ducea o capră de funie.
– Ce faci? întreabă americanul.
– Duc o capră, nu vezi?
– Şi unde duci capra?
– Care capră?
– Păi, nu ai o capră legată de funie?
– Ba da.
– Şi unde duci capra?
– Care capră?
Şi uite-aşa se desfăşoară convorbirile pentru pace din sovietici şi americani…
&
Europa, aşa cum o descrie Huntington[6], este Europa religiilor, a celor două mari religii: cea catolică, la care se adaugă şi cea protestantă, de la Atlantic până pe Carpaţi, şi cea ortodoxă.
Lumea ortodoxă este altfel decât cea occidentală, şi se poate confunda până la un punct cu Bizanţul. Bizanţul păstrează valorile sale, aşa cum or fi ele. Lumea vestică, odată cu Reforma lui Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea, începe să asimileze valorile protestante, mult mai pragmatice.
Occidentalul obişnuit trăieşte activ în comunitate, pe când românul, ca şi alţi ortodocşi, de altfel, este mai legat de familie decât de comunitate.
Probabil că acesta este motivul pentru care un român ca Gil nu va putea fi niciodată un neamţ, oricât să străduise el să folosească învăţămintele primite în Oradea.
Orice-ar spune regăţenii, mândria lor este Capitala, nu apartenenţa la alte localităţi pe care nu le vom cita aici, nefiind cine ştie ce mândrie să spui că eşti din Slobozia, Feteşti, Lehliu, fie el şi Lehliu-Gară… Parcă altfel e să spui că eşti din Dej, Sighişoara sau Lugoj, ba chiar şi din Iaşi, dacă e să trecem Carpaţii în Moldova nu tocmai bine văzută[7].
Sigur că Gil era mândru să se fi născut într-un oraş cum este Oradea, oraş care fusese categorisit într-o publicaţie franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraş din Ungaria!
Fragment din romanul „Fascinaţia Diavolului”, de Eugen Matzota, în lucru
[1] Matei, 10, Biblia versiunea Anania
[2] Să trăiţi!, similar cu militărescul Yes, Sir! din engleză.
[3] Patrie, în limba română. Sensul de patrie, de ţară a strămoşilor, este asociat în vremurile propagandei naziste acest termen folosit intens de Adolf Hitler în celebra sa carte Mein Kampf (1925-26).
[4] A condus România între 1965 şi 1989. A avut o perioadă de deschidere către Occident până la începutul anilor 70. Regimul său a degenerat apoi în cea mai stalinistă dictatură din blocul sovietic, ducând la înfometarea populaţiei, un cult al personalităţii dus la extrem şi înrăutăţirea relaţiilor externe până şi cu Uniunea Sovietică.
[5]Bancurile cu Radio Erevan aveau o tematică politică, fiind parodii ale limbii de lemn a posturilor de radio de stat socialiste. Ele creau aparenţa, mai ales intelectualilor uşor de păcălit,  că fac cine ştie ce rezistenţă anticomunistă.
[6]Teoria ciocnirii civilizaţiilor a fost emisă de Samuel P. Huntington încă din 1992, dar ceea ec se cunoaşte mai bine este cartea sa The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, apărută în 1996. Teoria sa susţine că principala sursă de conflict în lumea de după Războiul Rece va fi diferenţa dintre identităţile culturale şi religioase ale popoarelor.
[7] „[…] în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. […] Îngâmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece, nu se va da în lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie.” Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 309-313