De T. KENNEDY
Reiau aici un articol scris în anii Marii Crize de dinainte de cel de-al doilea război mondial, care dovedeşte că lucrurile nu se schimbă.
Se pare că nimeni nu învaţă din greşelile trecutului, sau, mai rău, nu vrea să înveţe.
Dacă ar fi să fiu mai rău, aş spune că există oameni care ne sunt asemănători ca formă, ca număr de picioare sau de mâini, atât!
În rest, nu au nimic cu noi, cei care mişunăm ca furnicile la baza clădirilor impunătoare unde îşi duc existenţa separat de plebe.
Eugen Matzota


Să privim lumea dintr-un punct de vedere nou: nu un punct de vedere utopic, ci unul sprijinit pe faptele vieţii zilnice, îndeosebi pe faptul enormei cantităţi de producţie necesară bunei stări materiale, realizată pe calea mecanismului modern şi a invenţiilor.

Având în vedere timpul limitat pe care-l am la dispoziţie, presupun că cunoaşteţi minunatele posibilităţi ale producţiei moderne, ele fiind evidente în orice industrie şi în producerea oricărui obiect de consum. Nu cred însă să fie tot atât de evident faptul, comun tuturor industriilor, că acea enormă producţie se îndeplineşte necesitând din ce în ce mai puţină muncă omenească.
Totuşi, statisticile braţelor de muncă în legătură cu cantitatea de producţie din fiecare industrie, fiind îndeplinită din ce în ce mai mult de maşini şi metode perfecţionate, dovedesc că munca de producere depinde din ce în ce mai puţin de fiinţa omenească.
Voi da unele statistici procurate de un grup de ingineri şi oameni de ştiinţă specialişti în producţia oţelului. Statisticile arată că, în 1900, fabricarea unei tone de oţel necesita 70 oameni pe oră, iar în 1929 aceeaşi cantitate era produsă numai de 13 oameni pe oră. Astăzi se pot fabrica 2500 de ţigări pe minut, pe când acum un an nu se putea face decât maximum 5-600. In 1919 industria automobilelor dădea 1.600.000 vehicule şi necesita 313 oameni pe oră pentru fiecare vehicul. In 1929 s-a obţinut 5.630.000 vehicule dar mâna de lucru pentru fabricarea lor a fost redusă numai la 92 oameni pe oră de vehicul.
De când compania de navigaţie „Cunard”, a adoptat combustibilul lichid în loc de cărbuni, numărul fochiştilor întrebuinţaţi a fost redus dela 951 la 263 şi acest număr redus lucrează în condiţii cu mult mai bune.
Exemplele sunt nenumărate, situaţia poate fi rezumată în afirmarea că, în lunga expunere a istoriei omeneşti pentru prima oara problema producerii unor cantităţi aproape nelimitate de bunuri, a fost rezolvată. In termeni de producţie, se poate spune că nu există o naţiune, cel puţin în Europa şi America de Nord, dacă nu în toată lumea, în care să existe cea mai mică greutate tehnică în procurarea unei cantităţi îndestulătoare de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, pentru fiecare bărbat, femeie sau copil.
Singura problemă care rămâne încă nerezolvată este cum se va face distribuirea acelei producţii, care creşte mereu.
In actualul sistem financiar, acea distribuire depinde de posesia capitalului şi fiindcă singurul mecanism de circulaţie a banului sau de retribuţie a puterii de muncă, este întrebuinţarea salariaţilor, există o continuă luptă pentru micşorarea numărului lor. Azi această luptă a luat proporţii naţionale şi internaţionale, dând la iveală naţionalismul economic, care caută să rezerve pentru cetăţenii ţării, munca din ce în ce mai puţin căutată, pentru producerea bunurilor necesare consumului intern, lată cauza zidurilor vamale moderne, cotelor de import, primelor valutare etc., care fac viaţa atât de grea şi care totuşi nu reuşesc să rezolve curioasa anomalie a sărăciei în mijlocul belşugului. Azi vedem de o parte milioane de înfometaţi, iar de altă parte distrugerea în bloc a materiilor prime de tot felul:  grâu, cafea, zahăr, vite, peşte, vin etc. In acelaşi timp, economiştii noştri nu ne pot oferi, decât sugestia unei micşorări de producţie, ceea ce se şi aplică aproape în toate direcţiile şi la fiecare produs.
Astă iarnă Statele Unite, — ţara cea mai bogată din lume — a căutat să ajute 20.000.000 de şomeri şi în acelaşi timp subvenţiona pe fermieri ca să nu producă grâu, bumbac, sau să nu crească porci. Nu demult, trupele federale erau întrebuinţate să împiedice producţia petrolului; iar astăzi măsuri speciale numite — raţionalizare — reduc producţia unor imense varietăţi de bunuri, pe întregul cuprins al lumei. Astfel e cazul cu cauciucul, ceaiul, zahărul, vapoarele, stofele etc.
Care să fie oare greşeala care dă naştere la astfel de contradicţii extraordinare : deoparte, toată dibăcia ştiinţei şi cunoştinţelor moderne, întrebuinţate pentru a produce bunuri, cu o necontenită descreştere de sforţare omenească, pe de altă parte, cetăţeni lăsaţi să moară de foame din lipsă de hrană, pe care ei înşişi le pot produce atât de uşor?
S-a permis ridicarea unei barieri, între bunurile produse şi m lioanele de înfometaţi, ea a dat loc la o progresivă paralizie socială, care ameninţă să ajungă la ruina totatăa civilizaţiei apusene. Acea barieră este moneda.
Moneda a fost definită ca lucrul pa care nimeni nu-l refuză în schimbul unor bunuri sau servicii prestate, indiferent din ce acea monedă este făcută sau de ce este cerută, cu condiţia însă, ca târgul să fie liber.
Această definiţie nu cere ca moneda să fie făcută dintr-un anumit produs, şi astfel vacile, scoicile, aurul, argintul arama şi hârtia, au servit toate ca etalon pentru schimbul de bunuri, când mijlocul primitiv de schimb a fost părăsit.
Adevărata valoare a unei monede este încrederea ce inspiră, de altfel majoritatea schimburilor noastre se fac acum trecând cifre în registre, sau schimbând bucăţi de hârtie, care fac plata prin scris.
In esenţă moneda este un sistem de bilete, însă spre deosebire de sistemul biletelor de tren de exemplu, puse în circulaţie după numărul locurilor din vagoane, sau al biletelor de teatru date în raport cu numărul locurilor din sală, numărul de bilete de bancă este întotdeauna mai mic decât totalul preţurilor mărfurilor oferite spre vânzare. De cauzele acestei lipse ne vom ocupa mai târziu; faptul este însă neîndoielnic, şi are ca urmare neputinţa cetăţenilor de a cumpăra bunuri, pe care le pot produce atât de uşor.
Remediul evident pe care-l sugerează cugetarea superficială, este acela de a emite mai multe bilete de bancă, el va fi repede redus la neputinţă, dacă se va îngădui urcarea preţurilor în aceeaşi proporţie. Diferitele propuneri — adesea întărite prin impozite grele — de a lua de la acei care posedă o mai măre putere de cumpărare, indiferent de felul cum această putere este distribuită, şi de a împărţi celor ce au mai puţin, nu constituie o soluţie a stări actuale.
Dacăa examinăm moneda în circulaţie, descoperim o stare de lucruri surprinzătoare. Există în circulaţie o cantitate mică de hârtie monedă, ridicându-se în Anglia la aproximativ 550 milioane lire sterline. Dacă voi aminti însă că peste 44 miliarde lire sterline trec anual prin operaţiile de credit ale băncilor londoneze, veţi recunoaşte că trebuie să existe o importantă şi suplimentară rezervă de bani.
Acea formă suplimentară de monedă, este creditul financiar,
viciat prin înscrierea de cifre în registre, de obicei garanţii reprezentând adevărata bogăţie, circulând sub formă de cecuri sau scrisori de credit.
A fost un timp când emiterea şi retragerea monedei constituia una din prerogativele suveranităţii cele mai bine păzite. Legi de o severitate sălbatecă în contra falsificatorilor stau ca mărturie a acestei concepţii. Tot astfel azi păstrăm încă efigia regală sau un alt simbol al statului pe hârtia monedă pusă în circulaţie, deşi, chiar în această direcţie băncile încalcă din ce în ce mai mult această suveranitate, regulând şi controlând ceea ce am descris ca constituind micul schimb al sistemului financiar.
Dar o situaţie cu adevărat surprinzătoare, s-a dezvoltat mai ales în legătură cu acordarea şi retragerea creditului financiar. Băncile au înfiinţat un sistem de acordare a creditului financiar, prin înscrierea de cifre în registrele lor. In felul acesta se acordă un împrumut care apare ca un depozit la o bancă.
După restituirea acelui împrumut, depozitul este anulat, iar suma respectivă încetează de a mai exista. După cum o spune şi D-l R. Mc Kenna, directorul lui Midland Bank: „Fiecare împrumut bancar şi fiecare cumpărare de garanţii creează un depozit, care dispare odată cu plata împrumutului sau restituirea garanţiilor”.
Actuala situaţie de semi-stagnare a fost produsă de sistemul de emitere a monedei, socotind-o ca o marfă ce se ia cu chirie şi pentru care trebue plătit, fără a ţine seama de consideraţiile fizice ale producţiei şi consumaţiei bunurilor, sau de serviciile ce ar presupune că le reprezintă. Sub actualul sistem financiar, nu se face nici-o încercare de a emite o cantitate de hârtie —monedă, care să egaleze preţurile; adică de a lega sistemul financiar de sistemul producţiei.
Încercăm să distribuim belşugul de producţie a veacului al XX-lea, prin mijloacele sistemul monetar al veacului al XVIII-lea, care a fost călăuzit de concepţia lipsei de producţie a evului mediu.
Avem astfel o stare de lucruri aproape de necrezut, prin care o mică organizaţie particulară înlăuntrul Statului, fără vreo răspundere faţă de cineva, nealeasă de nimeni, neputând fi îndepărtată de nimeni, are controlul suprem al comerţului, industriei şi prosperităţii ţării, prin controlul ce deţine asupra lucrului pe care îi numim monedă.
Ca dovadă că această situaţie a atras serioasa atenţie a unor
cercuri cu totul străine de acel a reformatorilor creditului, este denunţarea unui astfel de sistem, de către Sanctitatea Sa Papa. In „Ordinea Socială” el scrie: „In primul rând, este evident că în zilele noastre, nu numai că bogăţia e acumulată, dar o putere imensă şi o despotică dominare economică, este concentrată în mâinile celor puţini, care adesea nu sunt nici ei proprietarii, ci numai păstrătorii şi mânuitorii unor fonduri învestite, pe care le administrează după bunul lor plac. Această putere devine irezistibilă, când este exercitată de cei care, datorită faptului că deţin şi controlează moneda, sunt în măsură să stăpânească creditul şi să hotărască repartiţia sa. Deoarece ei procură elementul vital a întregului corp economic, şi deţin în mâinile lor sufletul producţiei nimeni nu îndrăzneşte să se opună voinţei lor”.
In acest control al creditului financiar naţional modern, stă cheia întregii vieţi naţionale. Este o curată amăgire, a ne sprijini pe o guvernare democratic, cât timp întreaga politică economică a naţiunii, este stăpânită şi controlată de un grup restrâns de parti­culari, urmărind câştig şi putere proprii, şi care nu au altă răspundere, decât aceea a distribuirii regulate de dividende, unui număr relativ mic de acţionari. „Puterea economică precedă şi controlează puterea politică” ; recunoaşterea instinctivă a zădărniciei acţiunii parlamentare, timp ce adevărata putere este uzurpată de finanţa, a dus la o decădere a guvernării reprezentative şi la o reacţie către dictatură şi comunism.
Leacul tuturor acestor lucruri zace în reluarea controlului creditului naţional, de către cei îndreptăţiţi cu adevărat să acţioneze pentru întreaga comunitate, ca spre exemplu regele sau preşedintele ţării, prin guvernul lor.
Ceea ce ne aduce la remarcabilele contribuţii aduse ştiinţei economice de maior C. H. Douglas, ale cărui scrieri epocale, au înlăturat stigmatul plictiselii, ce era asociat cu studiul economiei politice. Ele oferă omenirii un punct de vedere cu totul nou faţă de împrejurările actuale, în legătură cu extraordinarele puteri ale producţiei moderne, despre care am mai vorbit.
Măsurile tehnice şi financiare, care în orice ţară sunt nece­sare aplicării acestor idei sunt rezumate mai jos:

a)      Creditele lichide ale populaţiei unei ţări, vor fi în orice moment şi în mod colectiv, egale cu preţurile curente ale bunurilor de consumaţie scoase în vânzare (indiferent de preţul lor de cost), aceste credite lichide vor fi anulate prin cumpărăturile făcute, sau depreciate odată cu deprecierea bunurilor consumabile.
b)      Creditele necesare pentru finanţarea producţiei nu vor fi furnizate din economii, ci prin credite noi, legate de noua producţie, ele vor fi revocate numai în proporţie cu scăderea costului pro­ducţiei faţă de evaluările făcute.
c)      Distribuirea creditelor lichide la indivizi vor depinde din ce în ce mai puţin de serviciile aduse. Aceasta înseamnă că pe măsură ce creşte capacitatea de producţie a unui om pe ora de lucru, dividendul va înlocui progresiv salariile şi indemnizaţiile.