Am numit această parte a revistei RĂTĂCIRE inspirat de titlul uneia dintre poeziile bunului meu prieten Bogdan Martin, cunoscut ca om vesel, care scrie ca să facă oamenii fericiți, pe măsura umorului scierilor sale.
Iată că, să vezi minune, în spatele acestui umorist rafinat, se ascunde un poet profund.
Să se fi rătăcit în umor, în teatru, în proza din ce în ce mai spirituală, îndepărtată de lumea noastră de zi cu zi, doar pentru a fugi de eticheta de poet?
Nu știu…
Vă las să apreciați.
Eugen Matzota
R Ă T Ă C I R E
Să iau trenul, spre nicăieri, Ieri m-am îndreptat Și ningea Doamne, ce mai ningea! Iar gara, mică și în colțuri, Gara mea terestră, Avea o morgă… Avea și smog. Părăsit de mine însumi Golit de sens și-aproape fără viață Pe peronul fără capăt, Fără margini, Picior peste picior, Stăteam căzut pe gânduri Și-mi închipuiam, Ce blasfemie!, Că pământul, Acea gară mică și în colțuri, Stătea să cadă, Nins și greu, Peste sufletul meu. Grea așteptarea. Înconjurat de cercul imaginar, Situat la mijlocul distanței dintre poli, Devenisem, fără de tren, Fără de bilet… Devenisem o axă. Doar o axă. Și-ntr-un vertigo nebun Mă roteam În jurul propriului meu mod de a fi.
C e a s o r n i c u l
Simt acele ceasului cum îmi zgârie pieptul Și-s axele, barilletul, roata de clichet și rubinele Adânc înfipte în inima mea. Bum, bum, bum! Aud cum bate fiecare secundă Bum, bum, bum! Bate și-mi zumzăie sternul, Dar ora bate cel mai tare E cea care mă doare E împlinirea celor trei mii șase sute de bătăi E gongul E tumultul clipelor de trăire E ora care fixează destinul Ne întâlnim la ora… Sau… Ne vedem la ora… Dacă… Dacă pieptul meu mai rezistă La ora stabilită voi fi sigur acolo Să te întâlnesc pe tine Singură, Topită, Precum un ceas de-al lui Dali Să-ți prind mâna Și să ți-o pun pe minutar Să vrei să râzi Să vrei să plângi, Iar eu să te port Preț de șaizeci de secunde Prin întreaga operă umană Să simți timpul Dar și bărbatul Cum bat la unison Doar pentru tine… Doar pentru tine draga mea… Draga mea viață!
De la sine
Vineri, Am simțit cum sinele evadează din mine Și asta încă era bine Și atunci, de la sine înțeles, De la sine a devenit fără formă, fără fond. Golit de sine. Stăteam doar eu cu… mine, În umbra ego-ului bolnav, Și priveam în gol În golul de sine Și toate acestea, pe fondul parataxei lipsei de sine Peste conștiința voalată și abstractul din mine. M-am speriat și-am vrut să strig în… sinea mea Dar nu mai era acolo ca să doară. Circumstanțial, pentru sinele care mă părăsise, M-am prins cu ochii minții De marcajul imaginar al globului ocular al sinelui Și orb, m-am scurs în mine Murind normal, adică… de la sine!
Vremea iubirii în România
Violetei, soția mea!
Te iubesc! Te iubesc ca în vremurile… bune În vremurile când mâncam salam cu soia, Dar aveam 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc ca în vremurile… bune Pe când stăteam cu nopțile la rând și n-apucam nimic, Dar aveam 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc ca în vremurile… bune Când înghețam de frig în casă, Dar aveam 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc ca în vremurile… bune Când citeam pe sub mână cărți (xero)copiate, Dar aveam 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc ca în vremurile… bune Pentru că nu am fugit din țară Deși aveam 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc și-n aceste vremuri… nebune La fel ca la 20 de ani. Te iubesc! Te iubesc cât mai am vreme…
Regatul Copilăriei
Mi-e dor de oamenii copilăriei! De oamenii din copilăria mea, De oamenii aceia dragi care astăzi nu mai sunt. Mi-e tare dor de ei… De toți. Iar pe zi ce trece sunt parcă tot mai mulți. Tot mai mulți. Și mă întreb, prostește, într-o doară, Oare, ce-or face ei pe-acolo?! Aici, mergea un oftat, dar n-am mai avut aer, Un hiatus între mine și mine. Doamne, ce tărâm fantastic mai este și copilăria asta! Regatul Fără-de-Grijilor! Regatul-Regaturilor. O clonă de-a lui Einstein de-aș fi Aș face timpul să se-ntoarcă Precum nisipul fin dintr-o clepsidră Să fiu din nou copil Unul mic, acolo, fie și naiv Un suflețel cu domiciliu permanent Pe-o planetă licoroasă. Să te lingi pe degete, nu altceva! Cu toți cei dragi aproape Cu bunica, suflet nobil și caritabil, Pe care parc-o văd Că-mi umblă cu mâna ei caldă prin părul năclăit Cu Moș-Crăciuni care vin pe furiș prin țeava de la calorifer! Și cu Albe-ca-Zăpada numai bune de mirese Cu mașinuțele șchioape de-o roată Și cu povești spuse în șoaptă Ca să vină Moș Ene pe la gene… Tiptil-tiptil Să fiu din nou copil Mi-e tare dor! Mi-e… Tare… Dor…