Daniela Sorina Ciurariu, ce-și semnează poeziile Daniela Sorian, s-a născut la Deva. Profesoară de Eurythmie (o artă a transformării în vizibil prin mișcare a cuvântului rostit și muzicii) în Edinburgh, Scoția.
Pasionată de poezie, muzică, pictură și științele naturii, a ajuns la Facultatea de Geologie, București (1991), Eurythmie, UK (1996), Română-Engleză, Alba Iulia (2004).
Cocheta cu poezia de la 12 ani, dar a început activitatea literară în 2015 cu poezie japoneză, în special haiku, obținând câteva premii naționale și internaționale.
A tradus cărți de haiku în engleză: Șirul lui Fibonacci de Genovel Florentin Frățila (2016) și Păpădiile (antologie a grupului “Haiku – Atelier de azi și de ieri”, 2017), unde a și apărut alături de alți 11 autori.
A publicat în câteva reviste din țară și din străinătate: Poezia USR, Algoritm Literar, Sintagme Literare, Alchemia, Itaca Dublin, precum și în câteva antologii, dintre care amintim Antologia Cenaclului Poetic Schenk (2018), unde e și administrator.
REALISM MAGIC
tăiați-mi capul și o să vedeți că nu curge sânge din el apare doar timpul calm grizonat cu mănuși albe și joben înalt un domn, ce mai care se urcă în automobilul retro apasă pedala și dispare după colțul roșu al existenței
MAMA
mama doarme mâna ei de mătase doarme patul doarme numai ploaia își ascute colții în pervazul de oțel al spitalului numărând nimeni nu știe până la ce cifră se pot număra respirațiile unei mame îmi așez capul sub ghilotina ferestrei sperând că mi se va rostogoli odată cu ultima picătură
soldatul
buzele îşi crapă pământul ochii îmi sângerează un trandafir cu petalele prea roşii pleoapele mi-au ruginit stau în tranşee de zeci de anotimpuri şi pândesc nu văd nici un duşman doar câinele negru al groazei sprijinindu-şi piciorul de un copac îmbătrânit aştept sub mine zvâcneşte noua iarbă din adâncul dureros al pământului precum sânii unei femei frumoase cu chipul albit sunt soldatul acestei zile de iarnă Doamne şi nu ştiu încotro să mă mai îndrept am ostenit
TIGRII
iubesc tigrii dintr-o singură săritură mă doboară si îmi sorb sângele trecutului în ochii lor sclipeşte satisfacţia durerii cerul e o rană aburindă de stele din carotidă îmi curge toată iubirea pentru tine la picioarele nopţii
LUNA CU NORI DE LILIAC
dă-mi un sărut violet şi trece-mă pragul miresei din casa cu o singură uşă mereu deschisă în tavanul cu candelabre strălucitoare de lumi împreună caii vor sări zilnic ferestrele bucuriilor şi vor invada universul imaginaţiei pregăteşte-te iubite deseară vom lua cina pe aceeași planetă cu un mic prinţ o lună cu nori de liliac şi o vulpe cu fruntea de poveste argintie
“Je ne regrette rien!”
aveam un lac al nostru pe care pluteam sub forma unor lebede în flăcări mâinile povesteau despre florile abia apărute în deşertul Kalahari spărgeam cu un cărbune luna iar undele ne încercuiau asemeni unui patefon cu muzică franţuzească la care ascultam Edit Piaf “Je ne regrette rien!
IARBA
urc treptele trenului geamantanul are dimensiunile vieții prin ochi îmi trece vântul mirosind sfios a iarbă în compartiment doar eu și un tânăr poet uitat într-o carte citesc o poezie despre iubita lui stau la masă înconjurați de pânzele lui Monet în flăcări ard vârfurile catargelor arde catedrala ard nuferii, podul, câmpul și căpița din faţa şevaletului e atâta lumină încât îngerii sublimează instantaneu dimineata dimineata îmi arde mâinile mâinile, geamantanul geamantanul, trenul trenul, viața iar viața iarba care acum miroase sfioasă a dragoste
Pe umărul zilei
degetele frunzelor aveau ace subțiri de gheață aerul cu spinii lui roșii se înfigea adânc în pielea fiecărei secunde micile viețuitoare rodeau rodeau rodeau scoarța lunii sevele mărilor fără ape se împrăștiau- promoroacă pe buze nici măcar nu am deschis fereastra am privit totul de sub clopotul mic de sticlă în care golul se lipea sărut pe umărul zilei
gheișa
amanta poetului ajungea acasă și își așeza delicat voalul atingerilor pe micul bonsai pe perete începeau să danseze umbrele samurai cu săbii aurii și gheișe în părul negru cu lacrimi toată ziua peretele picta o poveste în care somnul copacilor devenea păsări iar războiul un fluture a cărui viață se topea subțire printre umbre
PRAGURI
la început a fost râul rostogolindu-se cu grijă din ceruri râul a devenit un drum iar drumul alerga pretutindeni tânăr și flămând nodul pietrelor îi amintea de fierul topit al astrelor și de sufletele care trăiau -ciorchine de struguri- în infinit sunetul pașilor imita clinchetul paharelor de la ospățul celor gata să se nască inconsolabili și puri îmbrăcați în piei de miei albi pe pajiștea arsă drumul pășea sigur printre frumoasele terori ale eternității nu cunoștea limite iar când îmbătrânea devenea din nou o coamă de apă născândă peste care încăleca aspru câte un om să treacă dincolo