Mănăstirile franciscane din Țara Românească: claustrul „Bărăției” din București (I)

By Marius Oanță

Despre edificarea primei biserici catolice din capitala țării ne vorbesc izvoarele istorice ale vremii. Puse în contextul politic al timpului, scrierile misionarilor catolici care vizitează Bucureștii amintesc, invariabil, și despre prezența catolicilor care frecventează lăcașul de cult. Episcopii din Sofia sau Nicopole, veniți în Țara Românească, sunt cei care ne relatează, cu prilejul Vizitațiilor canonice, despre existența unor comunități în acest areal geografic. (Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, București, Ed. Casa Școalelor, vol. II, 1928, pp. 5-39).

Sunt evidențiate, cu precădere, cele câteva familii aflate în deplină comuniune cu Roma, prezente în urbea străbătută de râul Dâmbovița, suferințele acestora, întâlnirea benefică dintre prelații catolici și domnii pământeni, dar și alte însemnări despre protectorii populației catolice din Valahia, comercianți care facilitează importante înlesniri pentru colectivitatea care îmbrățișează credința creștină de expresie latină. (Cristian Luca, Rafael-Dorian Chelaru, The Levantine merchants Antonio de Via and Bartolomeo Locadello – protectors of the Catholic missionarism in Wallachia (first half of the 17th century), în: „Istros”, XVII, 2011, pp. 123-143).

Prezența catolicilor în București este strâns legată de mutarea capitalei de la Târgoviște, în noul centru politic al Țării Românești, devenit, între timp, scaunul de reședință al domnului, precum și de apariția comercianților străini în noul târg, unde aceștia își vindeau mărfurile, intrând în contact și cu alți negustori (Ibidem, passim.).

Mănăstirile franciscane din Țara Românească: claustrul „Bărăției” din București (I)

În luna august a anului 1629, în timpul episcopului de Sardica (Sofia-n.n.), monseniorul Elia Marinov, venit la Târgoviște pentru a lua în posesie conventul din capitala Valahiei, pe care îl revendica în dauna franciscanilor conventuali, vicarul patriarhal la Constantinopol, Giovanni Mauri della Fratta, protectorul franciscanilor conventuali din Țările Române, primise cu întârziere vestea că domnul Alexandru Iliaș (1616-1618) „dăduse permisiunea unui grup de trei persoane (negustorul Bartolomeo Locadello, cumnatul domnului şi minoritul conventual Pietro Paolo Bruni) să construiască la Bucureşti o biserică (catolică – n.n.) şi o mănăstire”. În opinia istoricului Violeta Barbu, acest gest al domnului muntean de a permite construcția unui edificiu destinat adăpostirii călugărilor părea mai degrabă unul reparatoriu, în condițiile în care franciscanii observanți bulgari, cu jurisdicție asupra teritoriilor de la nord de Dunăre, vor avea câștig de cauza în privința preluării bunurilor materiale, inclusiv clădirile aferente claustrului de la Târgoviște. (Violeta Barbu, Dreptul de protectorat al puterii seculare asupra misionarilor (II), în: „Studii și Materiale de Istorie Medie”, XXVI, 2008, pp. 70-71). Primul stabiliment religios catolic din București a fost edificat după anul 1630, când Gregorio de Bari, călugăr franciscan conventual, comisar și misionar apostolic în Moldova și Valahia al ordinului amintit, obținea acordul, din partea domnului Leon Tomșa, pentru construcția acestuia. (Mihai Dămoc, Începuturile catolicismului în Moldova. Franciscanii din România (sec. XIII-XVII), în: „Buletin Istoric”, V, nr. 5, 2004, pp. 138-139).
Este vorba despre prima biserică din București, în care urma să se săvârșească liturghia după ritul latin, posibil și în cel armean, cea actuală fiind a cincea casă a Domnului (reedificată după incediul început în Dealul Spirii, din 1847).
Biserica „baraților” sau „Bărăția” din București este un monument istoric din sec. XVII, primul convent al călugărilor franciscani din oraș, astăzi inclus pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-B-18118.
Potrivit tradiției orale amintite de G. I. Ionescu-Gion, etimologic barát – cu derivațiile bărát și berat – ar proveni din ungurescul „frate” sau „călugăr” catolic. (G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor, București, Stabilimentul Grafic „Socecu”, 1899, p. 229).
Maiorul Dimitrie Papazoglu – istoric, cartograf și arheolog, membru al unei vechi familii fanariote -, în lucrarea sa, Istoria începutului orașului Bucurescĭ, astădi capitala Românieĭ, amintește că „Bărăția” a fost fondată de Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu și tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino, în timpul ultimului domn pământean, cu un berat [firman, autorizație – n.n.] de la Înalta Poartă, motiv pentru care se numește „Bărăția”. Niciuna dintre aserțiunile prezentate mai sus nu este fundamentată istoric, întrucât pe teritoriul Țării Românești au funcționat mai multe mănăstiri franciscane care nici nu au fost fondate de către maghiari, nici nu au obținut un firman din partea otomanilor, fiind totuși numite „bărății”.

Sublima Poartă, ca în majoritatea cazurilor de biserici, nu ar fi permis – potrivit aceluiași autor, Dimitrie Papazoglu – să se ridice un turn înalt, prin care să evidențieze caracterul sacru al acestor case de rugăciune închinate lui Dumnezeu. (Dimitrie Papazoglu, Istoria începutului orașului Bucurescĭ, astădi capitala Românieĭ, Bucurescĭ, Tipografia „Ion Weiss”, 1870, p. 39).
La 3 septembrie 1640, cu prilejul unei vizite apostolice efectuate în Valahia, episcopul bulgar Peter Bogdan Bakšič este prezent în Bucureşti şi contata că, în acest oraş există o biserică catolică ridicată de un apropiat al principelui, Bartolomeo Locadello, din contribuții personale, precum şi din stipendiile altor persoane. Este vorba despre cea de-a doua biserică din urbe, prima fiind mistuită de flăcările unui incendiu izbucnit în Mahalaua „Sfântul Gheorghe”. Dacă despre primul convent aflăm că dispunea de șase chilii destinate adăpostirii călugărilor, despre cel de-al doilea călătorii străini nu ne oferă informații lămuritoare, cu atât mai mult cu cât, în timpurile respective, nu exista o rigoare în privința scriiturii de factură istorică. Întrucât italianul Locadello și-ar fi dorit o reședință proprie cu toate „dependințele sale folosite de el și ca locuință”, acesta reedifică o nouă biserică peste vestigiile celei vechi (Călători străini despre Țările Române, vol. V, edit: Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu şi Ion Totoiu, București, Ed. Academiei Române, 1973, p. 31).
Lăcaşul de cult avea o singură poartă de intrare şi două ferestre laterale, dar fără a poseda un altar, se afla în spatele Curții domnești, pe locul unde se regăsește el astăzi, măsura 10 pași în lungime (aprox. 14 metri) și 5 în lățime (7 metri), dispunând și de o gradină în stil italian. (Eusebius Fermendžiu, Acta Bulgariae Ecclesiastica ab anno 1565 usque adannum 1799, Academia Scientiarum ed Artium Slavorum Meridionalium, Zagrabiae, 1887, Volumen Decimus Octavum, III, pp. 74-75, 88; Călători străini despre Țările Române, vol. V, p. 217).
În biserică erau reprezentate mai multe figuri de sfinţi, prezenți în practica liturgică medievală, precum: Francisc de Assisi, Anton de Padova (ambii proprii familiei franciscane – n.n.), Anton cel Mare, Bernardin din Siena (important misionar și predicator franciscan – n.n.) cu pruncul în braţe, precum şi al Fericitei Fecioare Maria de pe muntele Carmel, căreia îi este dedicată această biserică (Cf. Călători străini despre Țările Române, vol. V, p. 217).
La momentul vizitei prelatului bulgar, în București exista o populaţie catolică permanentă care număra doar zece suflete, aceasta întregindu-se cu persoane de aceeași confesiune din anturajul domnului, când voievodul vizitează orașul, împreună cu suita sa, aducând cu sine şi cei 100 de catolici din Târgovişte.

Documentele timpului ne revelează faptul că „din când în când, un preot din Târgoviște parcurge cele 40 de mile pentru a administra sacramentele negustorilor și curtenilor catolici, atunci când aceștia din urmă îl urmează pe domn în acest oraș”. (Marius Oanță, Vizitele apostolice în Vicariatul Catolic al Valahiei. Menţiuni documentare din perioada Provinciei Minorilor Observanţi a „Imaculatei Concepţiuni” (1623-1781), în: „Pro Memoria”, XII, nr. 12 (2013), Bucureşti, p. 38).
Pentru o lungă perioadă de timp, probabil și datorită deselor schimbări survenite la nivelul comunității, a fluctuației populației catolice din București, dar și pe fondul înlocuirii călugărilor conventuali cu cei franciscani observanți, analele nu ne oferă date substanțiale despre acest așezământ.
Cu siguranță, viitoare cercetări întreprinse în arhive laice sau ecleziale vor face lumină cu privire la evenimentele petrecute în legătură cu această mănăstire franciscană în primele ei veacuri de la fondare. În cazul conventului franciscan al „Bărăției” din București sunt necesare investigații tematice ample, în care să fie utilizate metode moderne și interdisciplinare care să ne reliefeze cu precizie trecutul comunității catolice din acest areal, dar și legăturile cauzale dintre evenimentele care se succed, în relația dintre domnii pământeni și misionarii trimiși să exercite prerogative specifice cultului, aferente ritului latin.

Mănăstirile franciscane din Țara Românească: claustrul „Bărăției” din București (I)