De Claudiu Iordache
ETERNITĂȚII lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI
SEDIUL ASOCIAȚIEI ARTIȘTILOR
UN SCULPTOR: Îi suntem prieteni, cum dovedim asta? cum să-l putem apăra? E în joc până și gloria Franței?! Ce va spune posteritatea?
PRIMUL ARTIST: Să lăsăm cuvintele atât de mari… Să le folosim pe cele mici… Sunt mai semnificative… Am fost din nou la sediul Asociației Patronale… Și i-am găsit pe burghezi suspect de amabili… Mi-au mai lăsat trei zile… Una a și trecut… Nu înțeleg ce s-a schimbat în angrenajul rapacității lor? Nu par cinstiți…
PRIMUL ARTIST: Tocmai. Ceva urmăresc ei. Mai întâi au vrut să-l distrugă… Acum îl păsuiesc… Nu mult, puțin…
UN SCULPTOR: Poate că se distrează…
PRIMUL ARTIST: Nu, burghezii nu au umor, nu au decât Capital, iar capitalul acesta târăște după el, Forța! Iar dacă ai Capital și Forță nu mai ai nevoie și de Umor! Să ne gândim… Sculptorul însuși… Nu poate fi furat… Doar lucrările lui… Evident, cele transportabile! Dar chiar cele netransportabile, într-o zi pot să dispară, nu-i așa, de pildă, în a treia zi! Timp de trei zile s-au putut pregăti, nu-i așa, să le subtilizeze, ca să le comercializeze peste câțiva ani, sau pur și simplu, să le facă pulbere, să le distrugă la modul cel mai burghez, să le…
UN SCULPTOR: Să le apărăm,… Să anunțăm…
PRIMUL ARTIST: Am anunțat. Trebuie să primesc vești noi, Muzeul e de acord să ne sprijine până la capăt.
UN SCULPTOR: Dacă mă gândesc câte pânze au dispărut! Dacă va fi nevoie vom face de gardă! Vom pune plantoane!
PRIMUL ARTIST: Am intervenit până și la Comisariat. Mi-au promis sprijinul lor oficial dar au zâmbit larg, mult prea larg, ironie jandarmerească… Și totuși mai sunt și oameni de bună credință în Franța noastră…
UN SCULPTOR: Credeți? Am văzut cum au săpat șanțurile până la ușa lui… Cred că au vrut să-l intimideze… Bietul de el…
PRIMUL ARTIST: Se ține tare! L-am vizitat și i-am vorbit și m-a ascultat… Și a înclinat din cap. Semn că e de acord cu ceea ce întreprindeam… Așa cred… Sau așa am înțeles eu?!
UN SCULPTOR: Păcat că e străin…
PRIMUL ARTIST: Omul acesta e un francez! Franța i-a hrănit ființa și opera! Franța l-a menținut și l-a inspirat și l-a ajutat! Aici, a modelat lutul nostru, a cioplit cu unelte cumpărate în Franța, piatra franceză…
UN SCULPTOR: Dar cu gândurile în altă parte… Și cu mâinile aduse de la el, de acasă! Și cu încăpățânarea lui țărănească!
PRIMUL ARTIST: Poate, deși a continuat să fie ceea ce s-a născut, va muri aici! Și va fi îngropat în pământ francez! Patria lui nu îl cheamă! Nu îl iubește, încă, peste câțiva ani zeci de ani se va căi!
UN SCULPTOR: Patria lui? Nu cred… O oarecare cultură, poate… Câțiva oameni poate… Dar patria lui?… Patria nu refuză, nu îndepărtează, nu ostracizează, nu expulzează, nu disprețuiește, nu jignește și nu greșește niciodată! Dacă omul acesta va muri aici, noi prietenii lui, vom depune în solul francez, o parte din patria lui! Să nu ne amăgim. Omul acesta nu ne aparține mai mult decât ne aparține soarele care vine dinspre țara lui și apune în ocean! Oricum este și al nostru… În măsura în care este om și artist…
PRIMUL ARTIST: Tocmai! Nu vreau să-l ciugulească corbii…
UN SCULPTOR: Îl vom apăra! Vom apăra această viață împlinită în această operă împlinită… Ceea ce aparține întregii lumi, oricum va rămâne acestei lumi… Sufletul lui însă se poate pierde! Să-i apărăm sufletul ca și cum ni l-am apăra pe al nostru! Căci el este OPERA EFEMERĂ! Opera care valorează infinit mai mult decât Opera Eternă, pânze, cărți sau statui, tot atâtea vanități. Rațiunea oamenilor constă în a dăinui prin ei înșiși… mai întâi…
PRIMUL ARTIST: Un mic eseu… Vezi ce repede uităm să vorbim ca omul din hale… Ne-am izolat de Jean, de André, de Pierre, avangarda noastră a ajuns să semene unui cancer… Căci îndepărtează ulciorul de noi. Și ca să fiu cinstit, eu nu prea înțeleg, nu-l prea înțeleg pe omul nostru! Cu formele lui, păgâne, înstrăinate, așa cum nu îi înțeleg nici limba, deși când o aud parcă, parcă îmi amintește ceva… De ceva, mai degrabă familiar… Aproape că o înțeleg, deși jur că n-o înțeleg!…
UN SCULPTOR: Dumneata ești un literat, nu te supăra…
PRIMUL ARTIST: Ce vrei să insinuezi dumneata?
UN SCULPTOR: Ca să-i înțelegi sculptura ar fi trebuit mai întâi să fi străbătut pe jos, cel puțin trei mii de kilometri, să fi ajuns să descoperi secretele aztecilor, să-ți fi tocit retina de muchiile interne ale sensului piramidelor, să fi atins vârsta de o mie de ani, să fi privit atât încât să fi orbit… Să-i înțelegi sculptura înseamnă să pătrunzi în memoria timpului și să-i înțelegi, nu istoria, ci muzica, numai muzica…
LÂNGĂ ATELIER
ANTREPRENORUL: Vezi, m-am ruinat! Nu mai am bani… Muncitorii îmi pleacă… Bine că nu mă pocnesc! Maiștrii mei își pierd încrederea… Patronii ezită și nu știu pentru ce… Și prăpădita asta de casă, stă, stă în mijlocul gropilor, a șanțurilor, ca o sfidare… Îmi vine să-i dau foc… De l-aș mai întâlni o dată pe hoțomanul ăla, i-aș împrumuta toate utilajele șantierului…
UN CONSTRUCTOR: Ești obosit… Ce-ți pasă ție? Tu ai un salariu fix… Și nu e vina ta… Patronii știu asta…
ANTREPRENORUL: Știu doar când vor! Când nu mai vor, îmi dau în cap cu întârzierea asta!
UN CONSTRUCTOR: Când vor să-ți dea în cap cu ceva, îți pot sparge țeasta și cu un fulg… Și tot te prăbușești…Mai bine să mergem spre casă… Să bem un ceai… Mă îngrijorează obiceiul ăsta al tău de a-i da târcoale… Bătrânului… Săracul…
ANTREPRENORUL: Sărac ești tu, cu duhul, și eu cu acțiunea! Trebuie să găsesc eu ceva… Știi, m-am gândit să sap un tunel până sub dușumeaua colibei… Și atunci când se va nărui… Iată, pretextul!
UN CONSTRUCTOR: E boală! Boală curată!
ANTREPRENORUL: Eu sunt grăbit! Grăbit! Am patruzeci de ani și n-am făcut încă nimic! Din ceea ce puteam să arăt acestei lumi! Căci simt că pot! Ca să am energie pentru cinci bombe! Că am întârziat de prea multe scrupule… Și că, în sfârșit, când mi se ivește prilejul să arăt ce pot, poftim, o coajă de nucă îmi stă în cale! Cum să nu-ți vină să o strivești? M-am mai gândit la ceva…
UN CONSTRUCTOR: Oprește-te! nu mai gândi! Nu mai gândi deloc! Mai bine pune-te în situația lui! Când vei fi mai bătrân, mai bolnav, să-ți facă altcineva ceea ce tu însuți…
ANTREPRENORUL: Lasă-mă! Lasă-mă! Nu-mi mai aminti că am fost cândva un om… Lasă-mă să trăiesc cum se poate… Și dacă vrei neapărat să schimbi ceva, hai schimbă… nu firea mea de acum, ci schimbă lumea asta…
ÎN ACELAȘI LOC. CEVA MAI TÂRZIU…
CAPITALISTUL: Vezi, dacă m-am luat după tine? Am eșuat! Nu-mi place să eșuăm! Să pierd! Să mă obișnuiesc să pierd! Să-mi intre în reflex, să pierd! Sunt un om de afaceri… I-am spus exact ce m-ai învățat… Tu! Că îl admir și că îl prețuiesc… Că vreau să-l protejez… Să-l apăr… Să-l finanțez… Am dat aproape totul și n-am cerut nimic… Deși cred că m-au trădat ochii… Ca să joci un rol la perfecție trebuie, ori să fii suficient de talentat, ori idiot, ca să crezi în tot ce spui… Ori eu sunt un lucid. Un lucid de afaceri!
ARTISTUL: Păcat, mare păcat… Dacă nu v-a crezut… dacă nu l-ați putut tenta cu nimic… Nu mai am nici o speranță…
CAPITALISTUL: Mie îmi spui astea, domnule? Mie, unuia din puținii căruia puțini îi rezistă? Ei bine, dacă nu mă vrea, îl vreau eu! Cu fulgi cu tot!Cu pietre, lemne și talaș cu tot, cu pulbere și cu așchii… Îl cumpăr dacă pot, trebuie să aibă și el prețul lui, i-l găsesc eu, să nu te îndoiești, domnule, chiar și dumneata ai un preț, consemnat într-un catalog, undeva… Iar dacă nu vrea să se vândă, atunci îl iau singur! Eu când sunt refuzat, devin o fiară!
ARTISTUL: … De afaceri…
CAPITALISTUL: O, nu mă supăr pe dumneata! Ești un artist ratat! Ai din ce suferi pentru o sută de ani! Da, sunt o fiară în afaceri! Și acum, poți pleca… Din acest moment mă descurc singur… De azi în douăzeci și patru de ore, dacă mă caută cineva, să spui că sunt plecat… la vânătoare…
AL TREILEA MONOLOG
SCULPTORUL: Liniștea… Liniștea… Cum să îi pipăi pielea, forma, impresia…, să-i surprinzi consistența… Trebuie că cineva a văzut-o… un sculptor sau un cugetător, a rostit pentru prima oară în istorie, iată liniștea… liniștea răsculată în tăcerea imperiilor, deschideți porțile, vine liniștea lumii… Cum să o reprezinți, ca pe o făptură cu aripi de bufniță, ca și cum ai sculpta ceața sau aerul luminos dintr-o temniță?!… Liniștea mea… a rămas acolo, în fântână, în undă, în cofă, în cănița de tablă, în căldările fetelor, mă dor mâinile, am avut în ele puterea tuturor formelor, au atins lucrurile, le-au uitat și le-au clădit din nou, au visat și au bâjbâit… Mai mult au bâjbâit, nu-i așa? Azi sunt străine de viața mea, le privesc și le simt cum mă dor fără nici o recunoștință… Fără blândețe… Au ajuns niște biete rădăcini, niște lemne care se tem de foc și de moarte… Vreascuri… Vreascuri… Niște cârtițe… niște vise… curmate… Dar mă dor… mă dor… Unde e Dumnezeu? Unde e?… Nu-l mai simt… Degetele mele bețive nu l-au băut… Ochii nu l-au atins… Am despicat lemnul în căutarea lui, am crăpat piatra, am topit fierul, nu l-am stins… N-am dat de nimeni… L-am întâlnit cumva, fără să știu? Nu-mi amintesc… Nu mai e nimeni în mine… Eu care m-am despuiat de neam, care am ajuns asemenea sculpturilor mele pe care le mai simt și nu le înțeleg, care am străbătut roata, am urmat dâra carelor privind cum se rostogolește cerul pe osie, care am ajuns la capătul lumii care e începutul, dacă voi fi întrebat, dacă va trebui să dau socoteală, voi răspunde: eu, da, e adevărat, unde am crezut că voi fi am găsit scaunul gol, atingându-și ținta omul nu se eliberează ci, în liniștea oarbă a pământului rătăcit, el renunță la îndoieli ca să moară cu privirea înecată de apusul sângeriu al minunii… Dacă voi fi întrebat, tu ce rost ai avut?, voi răspunde neapărat, neapărat voi răspunde că eu sunt țăranul acela care a sculptat noima…
SEDIUL ACȚIONARILOR…
UN REPORTER: Presa trebuie să știe tot…
O GORILĂ: Să afle tot! E cu totul altceva, nu-i așa? Ei bine, dumneavoastră sunteți plătiți pentru munca asta, nu eu… Eu sunt remunerat ca să tac…
UN REPORTER: Ce fac patronii tăi înăuntru? Hai, spune câteva cuvinte și vei deveni celebru! Dă dovadă de conștiință! Ziarul nostru apără Constituția și conștiința…
O GORILĂ: Nu mai am conștiință, de la ultima criză… S-au dus vremurile acelea când eram un tâmpit cinstit și așa mai departe… Dumneata, care te învârți prin harababurile astea, n-ai observat?
UN REPORTER: Ce să observ?
GORILA: Minciuna! De mărimea unui elefant! Sau a unui imperiu! Sau a unei societăți! Toate Constituțiile o declamă, domnule, ca și cum ar dori să-i avertizeze pe cei mai isteți bandiți întreprimzători, câștigători… Lăsați-i voi pe ăștia, cei mulți să asculte de Lege, ca de Papa de la Roma… Voi să ascultați de Vocea Interesului!
REPORTERUL: Nu e rău formulat… Nu e rău…
GORILA: Ba e rău. Tot mai rău! Toți pungașii reușesc, toți oamenii cinstiți eșuează, uită-te în jurul tău, ce, ești chior?! Toate muierile sclavilor albi avortează!…
REPORTERUL: Care sclavi albi, domnule?…
GORILA: Sclavii albi… De sub steagul triunghiului
REPORTERUL: Care triunghi, domnule?
GORILA: Liberte, Egalite, Fraternite… Resturile revoluției din iulie… Uite, așa moare un entuziasm… Așa se moare pentru un ideal?… La Bastilia! La Bastilia!!! Și poftim, am transferat Bastilia în Constituție!
REPORTERUL: Domnule, ești de milioane… Lasă-mă să notez…
GORILA: Dacă scoți creionul din buzunar, te fac zob! Să nu-mi ignori meseria! Eu sunt Gorila, domnule! Rufăria de zale a bogătașului, bătăușul, unealta, ranga, lanțul, cuțitul sau boxul, cu câte fleacuri poate fi spart un cap omenesc! Eu apăr, domnule, onoarea celor care se pișă pe ea! Eu sunt armata boșilor. Eu veghez când ei se duc la W.C.-uri… Când strănută intempestiv, eu adun de pe caldarâm saliva lor strălucitoare… Dar îi detest!… În timpul liber… Deși ei plătesc nu glumă, plătesc ca niște regi… Și, cum nu prea am timp liber… Am ajuns să-i iubesc. Uite, cam de doi ani, în slujba lor, am în fiecare săptămână o altă femeie în pat, pe când pe vremea cealaltă…!!! …
REPORTERUL: Pe care vreme?…
GORILA: Nu fă pe prostul! Pe vremea cinstei, omule! În veacul ăla! Căci viața omului durează patru veacuri… Veacul: Târâș-Grăbiș. Veacul: Ce prostie! Veacul: Vom vedea ce mai urmează și veacul Veșniciei!, ultimul veac! Care nu se mai termină… toți ajungem în ultimul veac fără măsele în gură… Veacul democrației, prietene! Și, cum îți spuneam… În veacul Cinstei, mă culcam cu o femeie pe an! Cu aceeași femeie, timp de vreo șase ani! Mâncam pe săturate, tot o dată pe an! Făceam foarte multe chestii agreabile, doar o dată pe an! Ca să vezi ce înseamnă să fii onest!? Acum am bani în bancă, amigo! Am ajuns aproape trei sferturi dintr-un domn! Sunt un acționar! Un capitalist! Ai în față un Capitalist, amigo! Sunt cineva…
REPORTERUL: Ești mare… Dar spune, acolo sus, patronii ce tot șușotesc?
GORILA: Nimic. Acum tac.
REPORTERUL: Cum tac? De două ore? La ora asta din noapte?
GORILA: Da. Tac. Își vorbesc în gând, și în vremea asta își numără cu limba măselele… Patronii n-au timp de vorbe! Sunt ca pistoalele, doar fapte!
REPORTERUL: Eu am auzit câte ceva… Vor să-l evacueze… Să demoleze o casă – colo… un atelier… Le stă în gât!
GORILA: Își permit!
REPORTERUL: Dar presa, presa, domnule…
GORILA: Nu te umfla atât cu presa dumitale! Ea publică ceea ce e plătită. Când e plătită! Cum e plătită! Cântă în strună ca un lăutar, cui, ghici, cui? Încă n-am întâlnit în ultimii o sută optzeci de ani, o presă liberă! Temporar liberă, măcar! De când sunt o gorilă, am timp să meditez… Iar presa asta, câtă naivitate!…
REPORTERUL: Eu scriu la stânga…
GORILA: Cam prost plătit, nu-i așa? A trebuit, odată, să pocnesc câțiva confrați de-ai dumitale… Lătraseră cam tare în direcția cracului stâng al stăpânului! Și el mi-a zis gândind: înșfacă-i!
REPORTERUL: Și?
GORILA: I-am înșfăcat! Pe unul, rău de tot… A trebuit să-l duc tot eu la urgență… La cusături… Și tot drumul a plâns. Ca un mucos.
REPORTERUL: Dacă e adevărat, dumneata, n-ai nici un fel de…
GORILA: De scrupule. N-am domnule. Nu mai am. De când nu mai mi-e foame, am și uitat. Te-aș sfătui și pe tine s-o iei pe urma mea, dar ești cam pirpiriu, cam grevist la minte și la trup, nu-i așa că nu-ți plac femeile decât grase și iar grase, cu țâțe peste tot?
REPORTERUL: Distrează-te, distrează-te!…
GORILA: Ce faci, te clatini?!
REPORTERUL: Nu prea am mâncat… de două zile… Trebuie să recunosc. Când mănânc simt că mă prostesc. Prefer să mă abțin. Uneori mai amețesc… Dar când îmi revin, am din nou capul plin de idei!
GORILA: Ești un prăpădit! Ce să fac pentru tine?…
REPORTERUL: O șoaptă… O șoptuliță… Despre împărații ăia ai dumitale… Dacă știi ceva…
GORILA: Știu tot. Bătrânul sculptor. Străinul. Cioplitorul! Nebunul!!! Nu vrea să plece din casa aia de cel mult o sută de franci. Casa lui stă în ochiul patronului meu! Patronul meu are dreptate… Când îți intră paiul în ochi nu trebuie să lăcrimezi, ci să acționezi! Bătrânului tău nu-i mai dau o zi… După care…
REPORTERUL: Dar e o valoare…
GORILA: Așa ziceți toți din partidul flămânzilor, visați valori! La naiba, e o ruină! Un faliment! La vârsta lui, dacă nu ești cel puțin milionar… Este o moarte vie! Se încăpățânează pentru ultima oară! Ți-o spun eu! Pentru ultima oară! Cu patronul meu, chestii de astea nu merg… Nu merge să te piși în contra vântului… El, dacă vrea, schimbă și direcția crivățului, și-l trimite să sufle peste casele amărâților din Montmartre! Să le facă barăcile praf! Eu, în locul dumitale, m-aș duce la el și l-aș sfătui să se care mai repede… Până nu vine crivățul… Patronii mai tac prea mult! Înseamnă că iau decizii dintre cele mai grave. Iar când au decis să îl termine pe unul ca ăsta, un intelectual subțire, un biet gânditor ascuns într-o trestie…, hai să-ți spun altceva… A mai fost unul care tot îi înfrunta, tot ca tine, de stânga, îi sâcâia prin presă sau prin procese… Ei bine, s-au înfuriat, au făcut o ședință unde au zăcut patru ore. După care m-am dus fix la tip și l-am sugrumat! Nu a fost foarte greu… Acum tac de două ore și jumătate…
REPORTERUL: Dumnezeule…
GORILA: Nu-l mai striga! E acolo cu ei! La masă… E un patron! Ți-am mai spus să nu scoți creionul din buzunar!?…
REPORTERUL: Aoleu…
GORILA: Te fac piftie! Ai noroc că nu-mi place piftia… de ziarist… Ești mai fragil decât hârtia pe care scrii… Ferește-te să nu strănut!…
REPORTERUL: Râzi, râzi…
GORILA: Nu, rânjesc! O gorilă nu râde, nu surâde, nu mângâie, nu compătimește, ea execută! Ceea ce acolo sus se tace și se dorește! Hai, cară-te!…
REPORTERUL: Și totuși…
GORILA: Ți-e foame, ai? Vrei o știre mică, mică de tot? Pentru un titluleț de o șchioapă? Ei, băiete, poate că ai noroc, nu sunt eu tipul cel mai perfect… Mai am puțină milă în mușchii mei… Patronii mei… Hai, fă-te mai aproape, doar n-ai vrea să urlu, aproape, mai aproape… (îi șoptește îndelung)… Ce zici? Te-am lăsat praf? La noapte, cred că la noapte… Cred la naiba, sunt sigur. O legiune de lopătari, de târnacopari flămânzi, vor da buzna… Și se va alege praful și pulberea… Amin… (reporterul o rupe la fugă) Hei! S-a cărat! Tocmai când începuse să-mi placă băiatul ăsta, să-mi placă băieții? Ce transformare, ce transformare…
LÂNGĂ ATELIER…
UN PICTOR: Am impresia că sunt pe lună! Și să privesc pământul de acolo… Privește-l! Nu-i așa că e lugubru?…
ALT PICTOR: Știi că n-am reușit să vând nimic?! Nici măcar o guașă. Nu mai sunt bani în lume și pentru mine? Sau cumva nu am talent? Deși, când îi văd pe toți burtă-verde ăia cum mă ocolesc ca pe o băltoacă, încep să sper… Să ai talent?! Cum se simte starea asta? Eu când pictez am impresia că adorm… Și restul e numai vis…
PRIMUL PICTOR: …
CELĂLALT PICTOR: Naiba știe… Mie îmi plac culorile, roșul, roșul mai ales roșul, aș putea să mă duc după un steag roșu până la capătul pământului…
PRIMUL: Comunardule!
AL DOILEA: Poate că nu mai am destul sânge în mine… Doar ciorbă… Ciorbă. E tot ce mai mănânc de mai multe luni… Când văd roșul, reînvăț să mă satur… Gura mea e mutată în ochi…
PRIMUL : Jean a pictat ceva măreț, și culmea!, direct pe caldarâm… Ce spun eu, ceva uluitor! O mână goală întinsă la cerșit fix sub talpa burghezului… Și cu ce griuri a lucrat, cu ce brunuri… Numai că nici un burghez nu s-a oprit, absolut nimeni, nici măcar vreunul dintre filfizonii ăia ai lor anturați de fetițe despicate cum trebuie… Pământul este burghez, Serge, este absolut rotund, ca o monedă, ca un testicul, ca o burticică, este o ispravă burgheză! De aceea doar ei stăpânesc pământul… Noi, restul…
AL DOILEA: Adică?
PRIMUL: Văzduhul, obscurul, solul și chiar subsolul spiritului, Serge… Noi suntem patronii unor spirite…
AL DOILEA: Peticite…
PRIMUL: Flămânde… Și așa mai departe… Deși, din foamea asta ni se trage ce avea mai bun…
AL DOILEA: Mai bun?…
PRIMUL: Privirea, Serge! Privirea! Am ajuns să privesc și prin ziduri! Să înțeleg dintr-o privire, să cuprind cu o aruncătură de ochi, să închid ochii și să observ totul, să îi deschid și să văd paradisul sau să urăsc sau să iubesc profund dintr-o singură lovitură de ochi…
AL DOILEA: Pe mine foamea mă face să aud… Să aud și pentru alții. Când dalta nu s-a înfipt cum trebuie, să aud tropăitul stelelor, să aud respirația pietrei, să aud cum sparge alune bunul Dumnezeu, să aud șușotind suferința lipită ca un timbru de scrisoarea unor cuvinte vesele… în piatră, în culoare… Am ajuns să aud totul… Sunt veșnic răgușit…
PRIMUL : Răgușit? La timpane?
AL DOILEA: La urechi! La timpane! Să auzi ziua, noaptea, culorile țiuind, nu e de ici – de colo… De pildă, brunul bubuie, verdele țiuie, albastrul plânge, negrul tace, griul șoptește… Pentru mine, un tablou e ca o orgă… Sau ca o missa… Îl aud oriunde dau cu ochii de el. Când intru în Louvru și când iesdin el, istovit, amețit, se cheamă că ies de la concert…
PRIMUL: Suntem beți, de foame, de sete, de dragoste, amorțiți în mansardele noastre, în beciurile noastre, ginerii refuzați de toate familiile ideale, celibatari proscriși, unși cu ocruri până și în fiere, nu ne mai rămâne decât să ne pictăm urletul! Știi, Jean a desenat la cinci metri, zece metri, pe același caldarâm, un gâtlej formidabil! Privindu-l, ai fi zis că de acolo se auzea strigătul universului! Crezi că l-a auzit cineva? Vreun burghez? Aș… Domnii au trecut peste el, călcându-l cu nesimțire…
AL DOILEA: E o idee, expoziția aceea pe caldarâm… Tocindu-se încet, încet sub crepul trecătorilor, dar spunând, strigând și sfidând până când se întunecă…
PRIMUL: Dar nu ți-am spus tot! Doar ceva mai încolo, Jean a pictat și un pumn încleștat! Un pumn cât un munte, un pumn de spaimă! Era destul să-l vezi și simțeai că ți se înfige sub nas… Ei bine, pe ăsta burghezii l-au văzut! Și au călcat alături, de spaimă! Au mers chiar atât de departe încât au reclamat până și la poliție… Și a venit unul de acolo, cu niște var în găleată, și le-a spoit pe toate trei… Bietul Jean…
AL DOILEA: Ce idee colosală… Să pictăm toți câți suntem, și suntem mulți, mulți de tot, pe fiecare piatră, pe fiecare zid al Parisului. Numai pumni, numai palme cerșind, numai gâtlejuri zbierând. Numai ochii scoși, numai burți obeze, numai chipuri de copii ignorați. Să zugrăvim asfaltul cu intestine groase care ne înlănțuie, ne înlănțuie ca șerpii lui Laacoon… Să îi asediem cu arta! Să îi chemăm pe poeți să-și scrie versurile cu fum pe geamuri, pe sculptori să dăltuiască nisipul și merele… Să înceapă revoluția Artei!
PRIMUL : Te-ai încălzit, nu glumă…
AL DOILEA: Îmi vine să îmi dau jos cămașa! Nu crezi, privește, îmi voi picta și pielea (între timp se dezbracă) dacă va fi nevoie. Societatea are ochii opaci, să-i pictăm și albeața! Să-i pictăm felinarele, să-i pictăm și surzenia…
PRIMUL: Nu te întrece cu gluma, ai să răcești…
AL DOILEA: Ai dreptate… O pot păți…(se îmbracă)… În secolul ăsta? În care îmi tremură, uite, îmi tremură mâinile… Carnivore, carnivore… Azi vor să muște pe cineva… Mi-e foame…
PRIMUL: Mai avem puțin… Nu-i așa… Și va trece și asta… Tu ești ceva mai tânăr… Poate că vei mai prinde ziua aceea măreață și unică când pânzele tale se vor vinde pe sub mână, iar expozițiile se vor bate să te reprezinte, iar criticii, te vor, nu-i așa, lăuda, lăuda ca pe un împărat al picturii, când toate creațiile astea ale noastre, refuzate, omise, ignorate și neavându-te, când toate aceste piei ale noastre de pictori necăjiți vor primi recunoașterea lumii. Trebuie numai să ai răbdare, trebuie să se schimbe ceva, undeva, oamenii trebuie să se întoarcă odată la frumusețea lor, într-o zi! Totul e să-i aștepți, să-i aștepți cu răbdare, nu să grăbești judecata secolului, să aștepți pur și simplu, ca un ioghin, răbdător și firesc ca un înțelept, ca un Socrate… Tu ești mai tânăr… Dar privește, pe acest sculptor care nu a făcut nimănui nici un rău, care nu a drămuit nimic ca să reușească ceva, care și-a șlefuit pietrele, mângâindu-le ani în șir, vor acum să-l distrugă! Asta este amurgul unei idei! Am ajuns să-l păzim ca de lupi! Și pe cuvântul meu, că a răbdat, a răbdat ca să răzbească… Și acum când a ajuns aproape, aproape, iată răsplata valorii!… Va veni, va veni și ziua ta… Și să nu uiți niciodată că Atelierul acesta șubred, ignorat, asediat, a ajuns să fie simbolul nostru! Simbolul celor care doar dăruim… Nu dârdâi…
AL DOILEA: Ce au cu el…
PRIMUL : Tot! Chiar ieri i-a pătruns un hoț înăuntru! A vrut să fure dumnezeu știe ce, bătrânul l-a surprins… Michel, care a făcut de pază aici, a văzut tot…El mi-a povestit… Bătrânul l-a privit, l-a privit… apoi i-a deschis ușa și atât…
AL DOILEA: Și?…
PRIMUL : Hoțul… Un prăpădit ca vai de capul lui… A ieșit amețit afară și odată ajuns acolo, a început deodată să urle, să urle, câinește, neomenește, să blesteme și să urle… Și apoi a tăcut… După care a scos un pistol… Michel a crezut că vrea să-l împuște pe … A vrut să intervină… Dar… Hoțul i-a pus pistolul în gură… Și l-a mușcat…
AL DOILEA: L-a mușcat?…
PRIMUL : Și pistolul a făcut pac! Pac! De două ori… Și gata… Aventura… Biografia…
AL DOILEA : Eu nu mai înțeleg nimic, dar nimic…
PRIMUL: Nici eu… De aceea consemnez… Și aștept să-mi parvină deșteptăciunea… Care vezi bine, nu prea vine… Știi Serge?? odată m-am gândit să mă angajez ca zugrav… Să pictez tavane, calcane.
AL DOILEA: O, nu cred că ai reușit… Am auzit că nu de mult breasla zugravilor a dat în judecată breasla pictorilor… Pe motiv că le furăm clientela… Va ieși cu război… Și la urma urmelor, au dreptate și ei… Am dat buzna peste pâinea lor…
PRIMUL : Oricum… Să ne reprofilăm… Afișe… Reclame
AL DOILEA: Puține șanse… Mai bine să murim… Să ne înghițim vopselele și să pleznim…
PRIMUL : Stt… Ai auzit ceva? …
AL DOILEA: Nimic…
PRIMUL: Ascultă cu atenție…
AL DOILEA: Parcă nu…
PRIMUL: Un duduit… De motor… Se apropie niște mașini… Ascultă…
AL DOILEA: Ale cui mașini? Uite-le, uite-le…
PRIMUL: Cu târnăcoape, cu scripeți, cu macarale, ăștia vor… Serge, fugi repede la sediu… Și dă alarma… Ticăloșii… S-au hotărât, în timp ce ai noștri pierd timpul cu tratative… Hai, pleacă…
AL DOILEA: Începe să fie periculos, bătrâne… Ăștia vor să distrugă fără martori, și fără scrupule… Dacă ne văd aici, sunt în stare… Nu te pot lăsa singur…
PRIMUL : Du-te odată… Privește-le utilajele cu care vor să dizloce, să distrugă, ca niște fălci, ca niște clești, ca niște mandibule, gândite să construiască au ajuns să distrugă, să ucidă! Du-te odată! Ce-ți pasă de mine, acum, când aici, nu numai că începe, dar trebuie să câștigăm o bătălie… O mare bătălie, gândește-te la asta Serge… Noi trebuie să câștigăm bătălia asta, chiar dacă prețul pe care mai trebuie să-l plătim, ne strivește… Hai du-te. Viitorul acestei nopți a început să depindă de tine…
VA URMA…
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?
DONATE
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
