Traducere și note: Adrian Grauenfels
Stanislaw Herman Lem (1921 – 2006) a fost un scriitor polonez (evreu) de science fiction şi eseuri pe diferite subiecte, inclusiv filosofie, futurologie şi critică literară.
Multe dintre poveştile sale de ficţiune ştiinţifică au un caracter satiric şi plin de umor. Cărţile lui Lem au fost traduse în peste 40 de limbi şi s-au vândut peste 45 de milioane de exemplare. La nivel mondial, este cel mai bine cunoscut pentru romanului Solaris din 1961, care a fost ecranizat în lung-metraje de trei ori.
În 1976, criticul Theodore Sturgeon a scris că Lem este cel mai citit scriitor de science fiction din lume. Lucrările ştiinţifico- fantastice ale lui Lem explorează teme filozofice prin speculaţii cu privire la tehnologie, natura inteligenţei, imposibilitatea comunicării şi înţelegerii inteligenţei extraterestre, disperarea cu privire la limitările umane şi locul umanităţii în Univers. Eseurile şi cărţile sale filosofice acoperă aceste şi multe alte subiecte.
Traducerea operelor sale este dificilă datorită neologismelor elaborate ale lui Lem şi a jocurilor de cuvinte. Parlamentul polonez a declarat anul 2021 – Centenarul Stanislaw Lem.
Vânătoarea (I)
Alergase aproximativ o milă, dar nu i se făcuse de loc cald. Pinii erau mai rari aici. Trunchiurile lor înalte se ridicau vertical, într-un unghi ascuțit față de versantul înclinat al dealului, acoperit de întuneric, din care putea auzi, uneori mai blând, alteori mai tare, zgomotul unui pârâu. Sau poate un râu. Nu era familiarizat cu aceasta rezervație. Nu știa încotro fugea. Doar alerga. De ceva vreme nu mai văzuse urme negricioase de focuri prin micile poieni prin care trecuse, sau resturi de ambalaje colorate, călcate în iarbă, udate de ploaie și apoi uscate ciclic de soare. Se părea că nimeni nu trecea vreodată pe aici, pentru că nu existau drumuri, iar priveliștile spre spațiile larg deschise nu erau interesante. Pădure peste tot, cu pete verzi de la fagi, apoi o culoare tot mai întunecată spre vârfuri; singurul lucru care arăta alb în contrast era interiorul trunchiurilor de copaci rupți. Vântul îi doborâse sau căzuseră simplu, de la bătrânețe. Ori de câte ori i-au blocat calea, își focaliza vederea cu atenție pentru a vedea dacă merită efortul de a sări peste, sau dacă ar fi mai bine să-și împingă trupul pe dedesubt, printre ramurile uscate, asemănătoare unor mături.
Cerul strălucea puternic dincolo de copaci. Aruncă o privire în spatele lui. Privirea lui oscilă de la trunchiuri de copaci succesive, din ce în ce mai departe, până când s-au contopit într-o singură ploaie gri-maronie. Își încordă auzul. Goliciunea era la fel cu tăcerea; numai pârâul s-a îndepărtat invizibil, atât de departe încât sunetul a ajuns la el intermitent, rătăcindu-se prin aerul dintre copaci. Oricum, poate că a fost doar o păcăleala; vântul era pe sus acum – îl putea vedea, vederea lui era ascuțită, putea distinge agitația de molizi singuratici împotriva norilor. Aproape întreaga vale, acoperită de pădurea opacă, se întindea sub el. Îndată a văzut două sau trei stânci de calcar, cu colțurile lor de o formă ciudată; în punctul în care au început să se scufunde în hățișul pădurii, în valurile sale mari, statice, se vedeau pete întunecate – cu siguranță intrări în peșteri sau grote?
Fără îndoială, multe vânători s-au încheiat așa, pentru că era cea mai simplă opțiune – nu era nevoie să alergi sau să faci planuri, oricum inutile. În niciun caz nu a existat vreo șansă. Deloc. Deci, de ce alerga? De ce toți predecesorii săi au fugit în același mod, de ce au accelerat prin munții și pădurile, dincolo de limitele lor, în zone cu bolovani și pini de munte, în sălbăticia virgină a rezervației, de ce niciunul dintre ei nu s-a lăsat împușcat în spate sau să-și lase capul zdrobit, fără truda acestui efort de evadare, pe cât de disperat pe cât de neajutorat? El nu știa. Și apoi, nu căuta răspunsuri; nu se gândea. O pantă ierboasă se ridica în fața lui, împrăștiată cu scame de păpădie de sfârșit de sezon, înainte de a dispărea în următoarea insulă de molizi. O pasăre chema dintr-un copac, repetându-și cântecul insistent, simplu. Nu știa nici cum arăta, nici cum se numea. Mult mai jos, unde dealurile se scufundau în primele umbre, coteau urmele albicioase ale unui râu.
Să trec prin apă? Și-ar fi pierdut toată înălțimea pe care o câștigase… L-ar fi găsit ăia din nou, nu i-ar pierde mirosul nicio clipă. Deci, înapoi în pădure? S-ar putea să mă împuște de departe, se gândi el, privind în spațiul gol care îl separa de liziera molizilor. Înainte de a-și continua alergarea în sus, ascultă cu atenție. Tăcerea care domnea în el era chiar mai mare decât cea din jurul lui, care era tulburată de murmurul ramurilor de conifere. Și de trei note recurente ale cântecului păsărilor. Încă o dată, a aruncat o privire înapoi, pentru a fi sigur că spațiul pe care îl câștigase între el și urmăritorii săi era suficient de mare. Chiar atunci, în punctul cel mai adânc, în mijlocul întunericului pădurii, a văzut o mișcare minusculă. A sărit înainte. Nu avea controlul forței care îl împingea înainte dintr-un reflex orb. Era o rutină, nu teroare. Nu încă. A alergat în sus, pe o pantă abruptă pe care niciun om nu l-ar fi putut întrece cu o viteză similară lui. Nu gâfâia, inima nu-i bătea în piept, sângele nu-i bătea în tâmple; dar ceva – nu știa ce – a început să vibreze înăuntrul lui, un scâncet slab, dar intens, ca o coardă a cărui vaier înăbușit brusc mai durează ceva vreme.
Fără să știe cum, intrase într-un canal adânc între copaci, probabil în albia uscată a unui pârâu sau doar într-o despicătură curbată, plină de nămol pe alocuri, adus acolo de aversele de ploaie. Poate că într-o furtună ar avea o șansă. Cel puțin pentru a amâna finalul, ceea ce nu era deloc pe placul sau. Fără să înceteze să-și arunce picioarele înainte, puternic și constant, a ridicat capul. Nu – nicio furtună nu va veni din acei nori. Vremea era foarte fierbinte, căldura ajunsese chiar si aici, făcând umiditatea terenului pădurii insuportabilă. Ultimele picături de ploaie de ieri pe care razele soarelui nu le găsiseră au căzut peste el, zguduite din copaci de tremurul pe care le-a provocat în timp ce alerga. (Și-a putut aminti: când a auzit ploaia răpăind constant pe metalului de deasupra capului, îi trecuse prin minte că, dacă nu se oprea, ar fi amânat hăituirea cu o zi sau poate cu două). Unii stropi de apă sclipiră momentan asemenea diamantelor de la încheietura mâinii, nu le-a șters, dar s-au evaporat instantaneu în timp ce el se îndrepta înainte; baza piciorului cu buzunare metalice scoase un zgomot pătrunzător în timp ce se lovea de o piatră albă; s-a clătinat, dar si-a recăpătat echilibrul fără a reduce viteza. Auzul lui era acum complet concentrat în spate. Erau departe, dar nu atât de departe încât zgomotul lui să nu fi reușit să ajungă la ei – pădurea putea să-l ducă liber în jos, până unde copacii se despărțeau brusc.
Stătea pe un mic vârf, înconjurat pe trei laturi de molizi. În lumină, scăldați de soare, munții au apărut, plați și albaștri, cu pete albe de zăpadă și nori rotunzi lipiți de vârfurile lor. O pantă largă, plină de ierburi, alerga în jos, cu pădurea din nou, dincolo de ea. Se oprise doar două secunde, dar deodată își auzi urmăritorii. A recunoscut vocea lui Menor, tonul lui feroce, lătrat. Nu se temea de câini – nu-i puteau face nimic, dar câinii însemnau oameni. I-a urât? Poate că ar putea încerca, dacă ar avea timp. Oricum, nu mai conta. În timp ce se uita din nou la munți, i-a trecut prin minte că trebuie să fie ultima dată când îi va vedea vreodată și, deși nu i-a păsat niciodată de ei, deși nu i-a cunoscut, nu a fost niciodată în ei, și nu avea nimic de căutat printre stânci, doar acest gând, parcă ricoșat, l-a făcut să conștientizeze că adevărul era că mai are doar câteva minute în față, ore cel mult, privind, auzind și mișcându-se. Simți frig, un mercur strălucitor care-i inunda brusc pieptul și porni să alerge înainte.
Atinsese o viteză cu adevărat incredibilă – nu mai alergase niciodată așa. A sărit în porții de patru sau cinci metri, aruncându-se în aer, zburând peste iarbă, cu umbra scurtată la picioare în timp ce ateriza și si încorda pentru următorul salt. Ar putea cineva să alerge așa? Simțea presiunea în tâmple, scântei care-i sclipeau în ochi și căldură în piept, nu căldura care anunța inconștiența, dar era una ticăloasă și nefirească.
Încheieturile lui erau aproape fisurate, picioarele lui nituite sfâșiau iarba, aruncând smocuri largi la fiecare salt; știa că ar trebui să încetinească, pentru că începea să piardă controlul asupra forței de accelerare care îl purta, dar nu putea, sau poate că nu voia – era unul și același lucru. Putea vedea întregul peisaj – lunca abruptă, pădurile negricioase în formă de semilună, creasta muntelui, albastră printre nori – toate crescând și coborând constant în ritmul sau înghițitor de spațiu; nu mai simțea efortul, nu mai știa dacă aleargă cu adevărat sau poate atârna nemișcat, poate în schimb era ea lumea, capturată de o forță ciudată, în spasme îngrozitoare, în sughițuri sălbatice, care fugea, se învârtea, legănându-se până la punctul de greață – picioarele sale zburau în direcții diferite pe terenul alb pur, ars de soare și căzu cât era de lung, căzând, răsturnat, lovind cu disperare din brațe și picioare cioburile care zburau din el. Când s-a oprit în cele din urmă, în mijlocul prafului stârnit, pe jumătate îngenuncheat, a fost acoperit de o pulbere cretoasă. Numai pe genunchi și pe articulațiile șoldului, reziduurile albe s-au întunecat repede, ca și cum ar fi transpirat. Ca la un cal care a galopat un drum lung pe un drum prăfuit, se gândi el, în timp ce se ridica tremurând în picioare.
A fost surprins să vadă cât de departe era piscul deasupra lui, acum, când coborâse din el cu o viteză vertiginoasă. Am câștigat un pic de avantaj, se gândi. Și, pentru a evita risipirea lui, a fugit mai departe. O pânză de apă strălucea întunecoasa printre copaci, ca o oglindă estompată. În mod automat, el a scanat scena pentru scăldători. Alerga din ce în ce mai încet, din ce în ce mai liniștit; aici erau molizi uriași și cineva instalase o tabără printre ei, putea vedea găurile în care fuseseră țărușii unui cort, urme pe malul micului lac unde o barcă fusese trasă afară și rămășițele unui debarcader făcut din segmente aurii și roșii. Doar aceste urme, fără oameni. Se aplecă înainte, sporind viteza. Aproximativ un sfert de milă mai departe, era o grămadă de bolovani mari aduși aici de o avalanșă din trecutul îndepărtat, printr-o vâlcea tăiată în munte – a sărit peste ei cu o agilitate extremă, doar lăsând urme palide pe suprafețele lor care marcau locurile din care ricoșase pentru următorul său salt – iar după această întindere pietroasă a ajuns într-o zonă în care vântul dărâmase câteva sute de copaci uriași; care stăteau culcați unul lângă altul de demult, mâncați de putregai, deși pe alocuri scoarța încă se ținea de trunchiurile care păreau dure și sănătoase, abundența pânzei de păianjen gri de pe ramurile lor ar fi trebuit să-l avertizeze, dar el punând piciorul pe unul dintre acești uriași, trunchiul a cedat încet și-a expus miezul atacat de ciuperci în care s-a scufundat aproape până la șolduri. A tras tare. Nu i-a fost ușor să-și smulgă picioarele din încleștarea butucului, impulsul fusese puternic, iar greutatea lui era un factor – dar, într-o poziție pliată, prin retragere, trăgând butucul care se târa insistent după el, în cele din urmă s-a desprins și a fugit mai departe. Deasupra ultimilor copaci, lângă o pajiște mare, se ițea un stâlp metalic. Aruncă o privire spre dreapta și spre stânga și își dădu seama că avea în față o linie electrică de înaltă tensiune. Chiar aici, a traversat dincolo în timp ce alerga în jos către câmpii, cele care arătau albastru în depărtare. Alergă la cel mai apropiat stâlp și se ridică în spatele soclului său, acum cu fața spre dealul vast – în orice secundă siluetele urmăritorilor săi ar putea apărea deasupra crestei stâncoase. Ceva trebuie să-i oprească pe drum, nici măcar nu se auzea țipătul fără de suflare al haitei. Dacă l-ar fi urmărit doar cu ajutorul localizatorilor, cel puțin ar fi devenit temporar invizibil, deoarece soclul acela l-ar proteja de undele lor. Dar erau și câinii iar ei erau conduși de miros.
A simțit căldura inundându-i toate membrele, de parcă s-ar umple cu flăcări din interior. Focul produs de efortul spasmodic al alergării, măturat până acum de un vânt din fata, mocnea acum la suprafața corpului său. Își puse picioarele deoparte, întinse brațele și apucă de bare de oțel, ca și când ar fi încercat să transmită cât mai mult din acea căldură ucigașă, inexorabilă, nu numai aerului din jur, ci și structurii metalice. În orice moment se aștepta la vederea pe care o știa atât de bine, pentru că participase la mai multe dintre aceste căutări, mai exact cinci, fusese martor, dar nu și figura lor centrală; fusese dus ca să învețe. Trebuia să fie o urmărire în condiții naturale, primordiale, ca și în cazul unei vânători de animale, dar nu existau animale – nimeni nu avea voie să le mai facă rău, astfel încât să nu dispară complet. Au folosit doar câini și localizatoare, au avut și lansatoare pe spate, de forma unei genți de școală, dar le-au folosit doar cu măsură, pentru a face șansele mai cinstite. Nicio siluetă nu se ridica deasupra vârfului – evident că economiseau combustibil. Întârzierea nu i-a dat speranțe, nici nu a avut, ba dimpotrivă, nesiguranța sa a crescut. Dintr-o dată, aruncă o privire spre dreapta – de-a lungul stâlpilor zăbreliți care coborau în câmpie.
Acum se cățăra pe stâlpul metalic ca o maimuță, repede, cu ușurință, oțelul zăngănind de alt oțel, chiar sub vârf fusese sudată o mică platformă pentru efectuarea reparațiilor la rețea; acum era împovărată de înghețul de iarnă. Fabricate din fire împletite de cupru și aluminiu, cablurile groase scânteiau în lumina soarelui. Îl despărțeau de ele colierele izolatoare în formă de ciuperci. Vor rezista? Și-a aruncat întregul trunchi peste barieră și, cu picioarele deoparte, a găsit discurile izolatoare, pipăind. Ovale, nu ofereau niciun suport. A îngenuncheat, s-a prins cu mâna și a făcut vreo patru pași, în aer, cu unul dintre cele trei cabluri de cupru aproape lângă el. Acesta purta curentul electric. Fără expresie în ochii lui sticloși, apucă cablul de cupru împletit, care arăta atât de pașnic și de nevinovat, și o trase cu toată puterea. Abia a observat descărcările în lumina soarelui, le-a simțit, dar nu i-au făcut niciun rău. S-a lăsat în jos și, agățat de brațe, a început o plimbare bizară de-a lungul pantei cablului, controlându-și viteza si reglându-și aderența. Fricțiunea îngrozitoare a făcut ca interiorul palmei să pară că ia foc în timp ce aluneca cu un zgomot de zgârietură de-a lungul pantei de două sute de metri a conductorului de cupru; în punctul cel mai de jos si-a dat drumul, ca și cum ar fi sărit în prăpastie. În momentul în care a atins iarba – ba nu, cu o fracțiune de secundă mai devreme – sarcina pe care o absorbise a lovit pământul o scânteie albastră strălucitoare, tremurând, răsucindu-se, vibrând de la forța groaznică care-l umpluse instantaneu de foc, ca și când ar fi ars prin craniul său călit, căzu lateral și se rostogoli, zgâriind și sfâșiind iarba în convulsii din ce în ce mai slabe; până când, răcit, și-a ridicat capul – brusc golit , ciudat de ușor, ca și când ar fi crescut gigantic. Doar capul lui răsărea dintre firele de iarbă de la marginea crestei înalte, iar la aproximativ trei sferturi de milă distanță, pe vârf, apăruseră niște figuri minuscule, fie câini, fie oameni.
Ar fi putut fi o iluzie, pentru că era încă supraîncălzit și cu ochii care pâlpâiau. Fără să încerce să se ridice, s-a încolăcit într-o minge și s-a rostogolit în jos pe cel mai abrupt gradient posibil; iarba în care căzuse era cu siguranță carbonizată – poate câinii nu-l vor găsi imediat. Continuă și se rostogoli; cu brațele și picioarele înfipte, era ca un butoi care se învârtea amețitor, negru, verde, albastru, negru, albastru alternativ, pe măsură ce ba pământul gol trecea pe lângă pâlcuri de iarbă, ba cerul senin. A frânat cu prudență. Nu s-a ridicat imediat – antebrațele, coatele și dosul mâinilor erau împrăștiate cu ceva roșu, ca sângele; le-a examinat – al cui sânge era? Fructe de pădure. Sute dintre ele strivite; în timp ce se ridica, a zdrobit niște ciorchini încă intacți. Și-a lăsat privirea și a îngenuncheat – în această poziție era ca un animal mare, bizar colorat, tencuit cu smocuri de iarbă, rășină și suc de afine; a aruncat o privire atentă asupra câtorva sfere roșii supraviețuitoare din frunze ondulate și, pentru o vreme, a fost ca și cum ar fi vrut să se întindă în acest loc și să rămână acolo, să nu facă altceva decât să se întindă acolo. A sărit în sus și a fugit mai departe. Două sute de metri de călătorie aeriană: câinii ar pierde urma. S-a oprit în spatele următorului stâlp de oțel, astfel încât senzorii localizatori să nu-l găsească, dar a fost o prostie. Câinii începeau să înconjoare locul unde i-a dispărut urma, alergau în jur, schelălăind, până au găsit locul ars și, chiar dacă nu îl găseau, veneau oamenii și îi puneau din nou pe calea buna.
Acum gonea cu viteză de-a lungul marginii pădurii, deși putea vedea că alesese cea mai proastă rută posibilă, deoarece în punctul în care tenta gri-albastră a pădurii se oprea, această vale era diferită de toate celelalte. Rezervația se termina undeva în apropiere. A observat dungile colorate ale autostrăzilor, viaductele albe, curate, care traversau ușor fisuri în stâncile de calcar, gurile negre ale tunelurilor și, acoperite în ceața albastră de o prăpastie de aer, căsuțe împrăștiate pe dealuri, fiecare legată cu un fir subțire de panglica drumului. A fugit iar, dar nu pe drum; pentru că nu se putea întoarce. Vântul, unul bun, pentru că îl împingea înainte și-i ducea mirosul în jos, departe de câini, aducea acum scâncete, nu un apel frenetic furios, ci lătrături intermitente, stridente și incerte – așa ajunseseră urmăritorii la locul în care el se urcase pe platou. Simțea o umflătură fierbinte în cap și, din când în când, viziunea îi devenea mai slabă – flash-uri în fața ochilor, dacă ar fi putut, și-ar fi deschis craniul pentru a lăsa să între aerul de munte, rece în ciuda soarelui. Dealul devenea tot mai abrupt. A trebuit să reziste violenței forțe care îl împingea, amenințându-l că îl va da jos – ar face orice să nu cadă acum, să nu se prăbușească printre rădăcinile răsucite, aici a fost o poieniță, a sărit din butuc în butuc, ca țintă, cu precizia mișcărilor sale, în siguranța fiecărui salt, în estimarea instantanee a distanței și alegerea celor mai adecvate manevre era ceva perfect de care nu era conștient, în timp ce se lupta cu focul care-i creștea în craniu; brațele și pumnii au ciocănit aerul, parcă de veacuri alerga mai repede decât putea, până când într-un loc perfect ușor a căzut iar de-a lungul. Se prinsese de o rădăcină proeminentă, arase o brazdă cu picioarele și nu putea să se ridice, cu toată greutatea stătea întins pe brațul drept, incapabil să-l elibereze sau să facă vreo mișcare. Se răsturnă pe spate și rămase nemișcat aproximativ o secundă. Între timp, datorită vitezei fulgerătoare a observațiilor sale, el a privit cerul și insulele sale spumoase de nori strălucitori, precum și coroanele de molizi care stăteau verticali lângă el.
Sări în picioare ca un arc. În spatele lui se întindea luminișul, deasupra lui stătea pădurea marcată de pete de soare și, în stânga lui, stâncile de calcar se arătau albe din spatele copacilor.
Panta se accentua în fața lui, iarbă uscată, uscată, ondulată, cu pietre care ieșeau din ea ca pe spatele broaștelor țestoase. Un fir strălucitor a zburat deasupra uneia dintre ele. Alături de alții, a observat același fulger de argint viu – acum se uita atent, încet, s-a apropiat, s-a aplecat și a văzut că erau fâșii lungi și subțiri de tablă , fixate la un capăt de pietre. Pâlpâiau și clipeau în lumina soarelui. Și-a ridicat capul. Ici și colo străluceau în iarbă și mai departe, lângă niște bolovani mari, a văzut o întreagă pânză de păianjen tremurândă in razele soarelui.
O instalase cineva intenționat? Și de ce? Mai întâi a venit suspiciunea. O capcană? Se aflau în ambuscadă, undeva aici, ademenindu-l spre ei, sperând că va continua să avanseze cu încredere tot mai mare în convingerea tot mai mare că acele fire metalice vor aiuri localizatorii?
Dar urmăritorii lui erau cu mult peste el. Simțind că se aruncă în ceva de neînțeles, nu a crezut niciodată pentru o clipă în mântuire, totuși s-a îndepărtat, a traversat primele pietre care ieșeau din iarbă, a început să tropăie și apoi să fugă. Tot locul era plin de ele; cineva se confruntase cu o mulțime de necazuri – mai departe, legat de pâlcuri de pin târâtor și înfășurat în jurul trunchiurilor de pini pitici, șuierau furioase în vânt – bucăți de folie risipite peste tot …
Ici și colo, eliberați de rafalele de vânt, pluteau în aer ca niște ciudate vele, strălucitoare și schimbătoare de culoare, așa că a fugit în aceeași direcție, cu firele argintii urmărindu-l, curgând în jurul lui, acum erau ceva mai puține, împrăștiate la întâmplare, o mână, se răcorise puțin și se putea gândi, în ciuda căldurii din cap și din ochi. Cu siguranță câinii i-ar fi detectat din nou mirosul. Îi auzea plângându-se; capetele lor încordate, gâfâind, au fost în scurt timp înăbușite de o perdea de copaci; poate că au invadat zona neprevăzută. Faptul că localizatorii au fost orbiți de folia aruncată de vânt nu ajuta deloc împotriva câinilor, decât dacă după ce ar cobora la sol a doua oară, s-ar găsi o zonă largă, fără mirosuri între el și vânători, care să dezorienteze câinii și să-i facă să se întoarcă la oameni cu cozile între picioare…
(VA URMA…)