apele

de corina dașoveanu
(FRAGMENT)

… o măritase mă-sa de mică, de… Nici nu știa să-și facă bine coadele singură…
Pe la doișpe ani, venise unu’ al’e Uscatu’, de bea cu ta-so la mat, ș-o ceruse. Ăsta era un ăla deșirat și bălan, umbla toată ziua prin sat cu căruța și mai căra pe la oameni te miri ce, ba sacii la moară, ba niște coceni de la locurile lor, la ăi de n-aveau cu ce să le care. Că nu-i plăcea munca la câmp.
Să cam trecuse, bătea spre 30, din dragoste nu-l luase niciuna, că era cam încet, tăcea ca prostu’ și rămânea așa… și se uita. La ce, nu știa nimeni, îi mai zicea câte unu’: „hai, bă Mărine, iar rămăsăși cu ochii pă tânjală?”. Era și cam urâțel, trăgea d’un ochi spre-n afară, că-l scăpase mă-sa când era mic din pat drept în cap și-i fugise ochiu’ntr-o parte. Fugeau fetele de el și râdeau : „fa, ăsta adoarme până te nimerește…” Și rămăsese tomnatic.
Acu’, de fo doi ani prinsese și el un pic de cheag, că făcea cărăușie. Murise ta-so mare Pătru și-i lăsase lui căruța și pe Nalba, o iapă zdravănă și cuminte. De stat, stătea doar cu mă-sa, o aia mică și uscată de muncă, că ta-so murise, îl aduseseră într-o zi în bătătură oamenii mort, mai mult bucăți, că-l călcase boieru’ cu otomobilu’ și pe el, și pe fo trei oi prăpădite de le păștea toată ziua mai la deal de sat. Că ș-ăsta, ta-so de, n-auzea cu stânga și puteai să zbieri la el până te dureau mațele, că dacă erai pe partea aia și nițel mai departe, nimic n-auzea. Și n-auzise amărâtu’ clansonu’, că boieru’ mergea tare cu otomobilu’. Și-a dat peste el, terci l-a făcut.
Mărin avea cam zece ani când murise ta-so și mergea pe-a patra la școală, da’ mă-sa nu-l mai lăsase, l-a oprit acasă să aibă grijă de orătănii și de bătătură cât era ea la câmp. Se-nvățase Mărin să stea. De la ta-so rămăsese prin casă un fluier. Și singur a învățat să zică din el. Bă, da’ cânta… Făcea el cântece, nu d’alea ca la horă, ci d-alea de ți se zbârlea pielea pe tine, de te mirai de unde le scoate. Că ziceai că s-aud pădurile când cânta el. S-așeza seara pe prispă și-ncepea din fluier până adormeau și câinii. Mă-sa l-a lăsat, că-l știa încet, s-a gândit că o mânca și el o pâine când s-o face mare de pe urma fluierului pe la nunți, că altceva… Da’ nu. Nu s-a lipit de Mărin gândul ăsta.
Pe la șaișpe ani a văzut-o pe una, Fica, frumoasă foc a dracu’, da’ n-a îndrăznit să-i zică din gură de drag ceva. Se mai uita și-ntr-o rână, săracu’…

Se opri nea Florea. Rămase cu ochii în țărână, de parcă plecase de-acolo dintre ei. Ăștelanți, cu gurile căscate, așteptau. Pe unu’ mai cu trânci pe el, nu-l ținu gura:

• Hai, mă nea Floreo, și i-a făcut Mărin safteaua?
  Florea ridică încet privirea de jos și-o înfipse lung în el. Își scoase de la brâu o țigară, ceru un foc, și-o aprinse, trase din ea până se auzi hârtia părâind, cu ochii tot în ăsta zoritul. Mai tăcu două fumuri, se uită să vază pe unde a ajuns soarele, pe urmă lung pe linia dinspre islaz dacă vin vacile acasă. Se lăsă într-un cot și-i cuprinse într-o privire pe toți de pe șanț.

… asta era cam cu un an mai mică decât el, dar așa la trup și la căutătură ‘ceai că are spre 20, că-i ardeau ochii în cap, niște ăia negri, de-i ameța și p’ăi mai potoliți din sat. Îi cam luaseră frica muierile și-și fereau bărbații de ea, o vorbeau de rău și din „curvă” n-o scoteau, da’ d-aia îi întărâtau p-ai lor și mai rău. Da’ asta, Fica, era cuminte încă. Știa ea că e frumoasă, da’ nu se dădea și nici nu îndrăznea să ridice ochii la horă, c-o bătea mă-sa de-o zvânta.
Și lu’ Mărin tocmai Fica îi căzuse cu tronc. Că Paulina, mă-sa, îi și zicea : „bine, mă maică, tocmai p-asta ți-a cășunat șî ție? Mai e șî săracă, dăcât cu trențele din ladă vrei s-o iei? Da’ nu te ia ea, maică, nu te ia, că până crești tu de însurătoare, o ia alțî mai făcuți.”
Mărin, din galben și puțin ce era, se făcuse străveziu de slab, se prăpădea după ea, că ținea în el, nu s-arăta. Nu știa nimeni, doar mă-sa-l citise și-l descususe. Și-i spusese ei, că nu mai putea. Asta-l văzuse că rupea fluieru’ de cântece și înțelesese că nu e d’a bună. Și i-a zis și ea, ca mamă, ca să-l astâmpere, da’ mai rău i-a făcut. Îl găsea seara, când venea ea de la câmp, băgat în odaia de la drum, cu ochii pe geam, să nu-l vază nimeni d-afară, cum stă și pândește pe linie să treacă Fica la fântână, să ia apă pentru găini și pentru animale. În curte la ei se uscau de sete și de foame orătăniile, că Mărin uita de ele și de tot, nici nu mai îndrăznea să se ducă să le aducă apă de la fântână, de l’a’le Burtea din drept, de frică să nu dea nas în nas cu fata. Că nu știa ce se face cu o fată. Ce să-i spună, dacă să o întrebe ceva, dacă nu… Era prost, ce mai…

De, ținu ceva timp și asta. Fo trei ani. Că ăsta, Mărin, se-nvățase să-și facă născociri de dragoste în cap, singur toată ziua prin obor. Încolo, în spatele casei, spre al’e Magaoaie, aveau un petec de vie și el acolo se băga vara, se lungea printre rânduri și-l apucau închipuirile cu Fica. Aoleo, tată, ce făcea cu ea… Prima dată i-a fost frică și să-și închipuie. Pe urmă, dacă a văzut că în mintea lui Fica aia ar vrea și ea, a prins curaj…

• Ce faci, Fico?
• Tu nu vezi, Mărine? Iau apă la păsări, că se uscă trocul de cald ce e.
• Cald…
• De, dacă n-a mai dat Dumnezeu ploaie… Că și zicea al’e mămica ieri că dac-o mai ține așa mult, se usucă porumbu’ pe câmp înainte de-a-i da drugile.
• Auzi, Fico…
• Ce vrei, Mărine?
• Fa, când ți-ai cusut tu cămașa asta, că n-o știu.
• Da’ ce-ți veni, că e veche. O iau și io prin bătătură.
• Fa, e frumoasă ca a de-a cusut-o, prinse Mărin ăl mai mare curaj, că era în mintea lui, nu de-adevăratelea.
  Aci fata se făcu că n-aude, băgă ciutura în fântână și-o scoase plină, da’ Mărin văzu că se roșise în obraji și parcă venea o dogoare dinspre ea.
• ‘ai, fa, că ești frumoasă, prinse Mărin și mai mare îndrăzneală.
• Taci, mă, că-mi scapă ciutura din mână și te ud.
• E, că n-o fi foc! Ba mi-ar prinde bine pe zădufu’ ăsta!
• Na, mă, că tu ai vrut-o! Și fata aruncă spre el o ciutură plină, de-l făcu leoarcă din cap până-n picioare.
  Băiatul stătu o clipă încremenit, îl trecură niște fiori d’ăi mari, de-i clănțăniră dinții în gură ca la friguri, apoi începu să râdă mânzește ca nebunu’, apucă ailantă ciutură și dădu cu apă spre fată. Da’ numai o țâră, nu toată apa, că-i era că se supără aia rău pe el. Fata se sperie, rămase cu mâinile în aer a apărare, dădu să râdă prima dată, dar pe urmă se făcu botoasă și țipă la băiat:
• Bă, tu ești nebun? Ce zice al’e mămica cân’ m-o vedea udă toată? Că i se lipise ia de trup și i se vedeau sânii ca iezii prin ea.
  Pe Mărin îl luă amețeala și-l fulgeră un fier înroșit în vintre. Da’ nu se pierdu, râse și mai tare și se apropie de fată, prinzându-i mâinile.

• Hai, fa Fico, că se usucă până vine ei de la câmp. Fii cuminte…
  Fata dădu să-și scape mâinile din strânsoare, dar mai rău îl trase spre ea. Se zbătea ca o vrabie, că prinsese Mărin niște puteri și-un curaj… nu-i dădea drumu’. Aia țipa așa… încet și scurt, mânioasă parcă și nu prea, mai dădea să zâmbească, mai să-l muște de mâini, mai se încrunta și se smucea fără folos, nu putea să se desprindă din mâinile lui vânjoase. Atâta se zbătu, că, doar ca din întâmplare, se lipi de pieptul desfăcut la cămașă al băiatului. Și-odată se opriră amândoi, străfulgerați de o căldură până-n călcâie. Rămaseră așa, muți și ochi în ochi câteva clipe. Li se urcă sângele în obraji și-i luă o vâjâială în cap, de parcă erau beți. Fata se trase înapoi, speriată și mai frumoasă ca niciodată.
• Hai, mă Mărine, vezi cum ești? Uite ce mi-ai făcut la mâini? Mi le-ai roșit de tot și mă doare… Ce strângi așa? Prostule!
  Da’ era un „prostule” zis așa, alintat și prelung, ca o chemare. Fica se bosumflă toată, da’ Mărin știu că e de formă, c-ar mai fi dorit, o lăsă însă să fiarbă, râzând din colțul gurii:
• De, mă Fico, n-am vrut să te doară, de un’ să știu io că ești așa firavă…
• Nu sunt io firavă, mă! Ești tu prea puternic…
  Pe undeva pe aici, Mărin oprea închipuirea, de frică să nu ajungă din prima prea repede, prea departe cu fata. Dar de fiecare dată când i-o lua mintea așa razna, se înfierbânta tot, îi plăcea, se simțea bărbat, ăl mai frumos și voinic din sat.
  Și așa începu patima, patimă grea, pentru Fica…