De Claudiu Iordache
Democrația versus mulțimile!
Nu poți lăsa democrația pe mâna mulțimilor! Exemplul românesc este izbitor. Libertatea, scandată cu pasiune: „De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”, s-a transformat în anarhia atotcuprinzătoare de mai târziu.
Roboți ai lăcomiei, cu un comportament individual alterat de deceniile servituții, oamenii au spart hambarele trecutului pentru a se înfrupta din ele măcar o singură dată. Dar au uitat să se mai oprească!
Furnica, viespea, albina română, cuprinse de o jalnică nebunie, și-au atacat stupii și le-au ucis matca!
România lor, pentru care unii își dăduseră viața, a avut soarta conacelor boierești din răscoalele țărănești!
Livezile i-au fost tăiate, fabricile jefuite en gros și cu amănuntul, faianțele smulse de pe pereți, arborii centenari doborâți fără milă…
Nu, nu poate fi descrisă cu ușurință stupiditatea vieții în România!
Eliberat de scrupule și ridicol, românul se dă în stambă într-o voioșie înfiorătoare. Hlizitul, rânjitul, rictusul grotesc, viclenia ce-i ascunde torpoarea gândirii, mimetismul spontan, șmecheria ideilor, uzurparea meritului, rugăciunea strâmbă, ce nu poate decât să-l dezguste pe Dumnezeu, El care știe ce seminție a adus pe lume, ca și cum ar fi vrut să demonstreze că până și raiul poate fi spurcat de oameni nevrednici… Unde e țara aceasta, veți spune? E aici, prea aproape pentru a o mai putea privi în ochi, în gânduri și în suflet, o văduvă delăsată și zglobie, dănțuind indecent cu vestmintele ei cernite. Baltă de înecat copii, de sufocat purități, de dezonorat candori, ogor rânced căzut în robia ciorilor, un maidan național de putredă locuire.
O nouă răscoală ar avea motive să izbucnească oricând, dar nu va izbucni niciodată!
În Țara Românească iobagul însuși e pervertit!
Și ar mai fi de făcut un comentariu la perpetua lui cecitate, căci românul se vede după cum se vrea, nu după cum se arată înaintea altora!
Ajungi astăzi să te întrebi dacă toți aceia care prin puterea publică pe care au deținut-o au jefuit și au distrus statul s-au născut dintr-un tată și o mamă români? Felul în care e condusă România din zilele noastre amintește, păstrând proporțiile, Franța anului 1940, când în fruntea statului se găsea o mână de politicieni moleșiți și nevolnici. Franța a pierdut atunci războiul în câteva săptămâni, România îl pierde, istoric, în timpul care a fost de atâtea ori prea îngăduitor cu viciile ei! Franța a căzut sub asaltul tancurilor germane,
România decade accelerat sub atacul pe furiș al românilor!
Caz unic în Europa, un popor sabotat de propriii conducători (tot mai viermănoși de la o generație la alta, tot mai cupizi, tot mai ipocriți, tot mai josnici, tot mai alterați!), mai dispuși să placă la Washington ori Bruxelles decât să-și facă datoria la București. La capătul războiului defetiștii francezi au fost inculpați și condamnați, dar în România nu se întrevede un deznodământ asemănător. Iar pedepsele pentru defetism nu sunt prevăzute în Codul Penal.
Deocamdată, la noi, defetismul se răsplătește.
Defetism susținut de o prosperitate înșelătoare! Faptul că românii au sentimentul că mai au ce pierde într-un moment în care li s-a irosit totul, îi întârzie să acționeze.
Această șovăială, înrudită cu lașitatea, ce închide calea oricărei alternative, în zarea căreia românul istoric vegetează…
Românii încă nu sunt prea săraci pentru a-și revendica orgoliul libertății.
De unde regimul parvenitismului – slugarnic în plan extern și trufaș în fața pălmașilor eliberați – singurul, de altfel, care, de zeci de ani, tolerat de toată lumea, tronează!
Prețul libertății în România a scăzut constant de la Revoluție încoace!
Cioran credea că optimismul e o beție iar pesimismul este oțetul din buretele lui Hristos, care-i poate smulge gândirea din mrejele tuturor amăgirilor! E nevoie de o rațiune puternică pentru a face față controlului îndoielii!
Neîndoielnic este că existăm în lume, îndoielnic este felul în care existăm.
Subminată de optimism, vegheată de luciditate și încurajată de pesimism, îndoiala permite, totuși, ca drumul cel drept să nu fie și cel mai scurt! Dar a fi dintotdeauna supus ușuraticelor îndemnuri ale optimismului e o gravă nesăbuință! Cazul românilor optimiști în țara lor atinsă de ruină, alegând să încoroneze, cu sordide lingușeli de sine, capul unei Românii muribunde…
Nu suntem o societate pregătită să cunoască adevărul!
În lumea de astăzi, siguranța unui ființe omeneşti e garantată mai degrabă de propria-i insignifianță! Toți cei „fără inimă şi suflet” pot trăi fără teamă în România, căci Sistemul îi tolerează. Ceilalți, în schimb, trebuie să aleagă: ori sunt de partea lui, ori împotriva lui! Şi dacă aleg greşit, familiile lor nu vor afla niciodată de ce n-au întârziat prea mult pe pământ!
O maladie subită, un accident cerebral, o alergie misterioasă, un atac de cord, şi inima celui ce nu acceptă Sistemul încetează pe neaşteptate să bată!
Dar în România Sistemul întrerupe mult mai puține vieți decât, de pildă, în Rusia lui Putin. Semn că la noi gradul de asimilare al oamenilor în Sistem e mult mai ridicat.
Și, ca de obicei, românii se lasă conduşi, tot mai departe de libertatea lor, la prima chemare!
În jurul statului român există insule locuite de români abandonați de frații lor, în Timoc și Voivodina, în Vidin, Bucovina, Basarabia. O dată în plus, lepădarea de sine frânge puterea de a rezista a rudelor noastre orfane. Căci numai România întoarce spatele conaționalilor săi, în timp ce Ungaria, Serbia, Bulgaria își apără cu ferocitate minoritățile din spațiul românesc.
Dragostea românilor pentru țara lor în acești ani triști e anesteziată.
Nu ne mai căutăm, nu ne mai apropiem, nu ne mai iubim, nu ne mai adunăm destinele, doar fugim cât vedem cu ochii de miasma unui fruct otrăvit: România!
În istoria națiunii române nu sunt puține momentele când armata poporului român a tras în poporul român, în 1907, în 1918, în 1929 („Trupa nu și-a făcut decât datoria. Vina nu e a ei. A tras. Bine a făcut și bine e să se știe că va trage ori de câte ori va primi ordin să o facă!” – Universul), în 1933…
Dar mai ales în 1989, când militarii, eliberați de complexe, au apăsat setoși pe trăgaci!
Privirea critică ori privirea bocitoare a păgubosului?
În România zilelor noastre optimismul are miros de rânced! Acum, când ultimele transporturi de moloz părăsesc șantierele abandonate pentru a fi ferite de rușinea timpului în fundul pământului…
Unele după altele s-au surpat fundațiile de sub zidurile ce susțineau cândva construcția statului și fierăstraiele dezastrului se aud pretutindeni.
România este o biserică în paragină și încă nimeni nu vine să strige:
„Frați români, hai să-i reclădim mai întâi temelia!”
Căci cimentul ne e sângele risipit în țărână și oasele albite ale străbunilor! Dacă viitorul va mai avea răbdare ca o nouă Curte de Argeș să fie ridicată pe ruina zidului Meșterului Manole…
“Va trebui să nu mai fie jignit acest neam lăudându-i-se atât înțelepciunea! Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”
(Emil Cioran)
Ruralul românesc nu a depășit secolul XIX!
”Uneori mă gândesc că am înlocuit o clică cu o haită în care se mușcă unii pe alții pentru pradă!… Îmi iubesc prea mult țara ca să-mi pese de ambițiile unor persoane, când devin pericol național… România se duce de râpă, mizeria a devenit endemică, o pătură subțire de ciocoi de tranziție este din ce în ce mai insolentă?… Iar guvernul crede, ca ultimul semidoct, necesară îngroparea culturii…”
(Octavian Paler)
Din patru în patru ani românii sunt părtași la minciunea uriașă a alegerilor libere! Acceptând să fie mințiți, ei mint necontenit libertatea!
Cât despre alegerile politice ale românilor, ce să mai vorbim? Instinctul le joacă festa de fiecare dată, dezvăluind întunericul dinăuntrul lor. Timp de un sfert de secol au tot ratat, susținând lideri din ce în ce mai lacomi, mai vulgari, chipuri în care se regăseau, în pofida deteriorării faimosului lor nivel de trai. Și cu cât liderii îi jecmăneau mai vârtos, cu atât erau mai respectați sau iubiți! Politica la români este ca acea oglindă miraculoasă în care cei ce se apleacă asupra ei regăsesc un singur obraz, o singură sticlire hoțească a ochilor vicleni, un singur rânjet, acela al românului atemporal în dubla lui ipostază, de vătaf și slugă, un Ianus cu un singur chip bicisnic și două cozi!
„Pericolele ce amenință neamul românesc sunt atât de mari încât mulți cred că însăşi existența naționalității noastre se apropie de sfârşit… Cârmuiri asupritoare, corupte, ipocrite, trăind prin ilegalități, fără altă regulă decât interesul lor, prefăcând înşelătoria, vicleşugul, călcarea jurământului, tâlhăria în arta de guvernare… cârmuiri tirane către patria lor, roabe către duşmanii ei… Îşi ascund interesul personal sub frumoasele cuvinte de patriotism, de libertate, de egalitate… Poporul s-a degradat trăind în ticăloşie şi în lacrimi, deprins a suferi jugul asupririi în tăcere, indiferent la ce ceea ce se lucrează deasupra lui… Înşelat întotdeauna, el nu mai crede la un viitor, el nu mai nădăjduieşte o prefacere în starea lui… O societate mistuită de corupție şi scepticism, într-o dezorganizație complectă, fără nici un sentiment comun, fără altă legătură decât sila…”
(Nicolae Bălcescu)
De altfel nici o remuşcare, nici o tresărire de orgoliu nu-i mai mişcă. Nu veți întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, ființe mai dezacordate, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea se întâmplă cu națiunea lor.
Sufletul tern, invalid, le-a devenit uniformă.
Nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce e omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. De ce ne mai pretinde țara aceasta să o iubim fără condiții? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar şi în aceste vremuri de severă examinare a sentimentului apartenenței. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român.
Intelectualitatea contemporană nu se mai lasă deranjată de evocarea trecutului ei! Netulburată de delațiuni și complicități, ea merge nestrămutat înainte ca unică reprezentantă de lux a societății postcomuniste.
Gravă însă devine situația când tot mai mulți oameni de nimic trăiesc împreună!
Omul comun – cel care face istoria să caște!
Bisericile din inimile românilor au fost demolate pe nesimțite. Degeaba se ridică o Catedrală a Neamului, când fântâna neamului a secat demult! Un animalism paralizant face ca faptul de bunăvoință, de generozitate, de caritate, să fie disprețuit. Morții Revoluției au fost aruncați în gropi de pământ, rarii oameni de suflet pier în disprețul tăcerii în timp ce divele costelivului gust public își despoaie nudurile pe ecranul unor ecrane aglomerate de un voierism senil. Inima românească zace toată sub cloroform.
Spiritul complice e flămând ca un lup. El pradă, mușcă, distruge sub oficierea clanurilor și a coteriilor.
Dacă nu ești de-al lor, ești nimeni.
Gheața sanguină însuflețește ambiții de hârtie igenică. Clasa de sus rânjește calp la lumina zilei și cui îi pasă? Cui îi pasă că un președinte și-a violat țara în amiaza mare și nimeni nu i-a auzit chemările de ajutor?
Regele parvenit, adulat de prostime, își plimbă goliciunea pe bulevarde europene, știind că mujicii nu vor sufla o vorbă!
Prost nu te naști, devii, și România știe să fabrice proști!
În puține locuri din continentul acesta, ucigașul de patrie își plimbă câinele pe ulița sărăntocilor, și nimeni nu mârâie! În țara aceasta, orice ai face nu te poți compromite! Între comuna primitivă și feudalismul târziu, pasul abia a putut fi făcut. Iar păunul românesc nu mai e decât o biată găină vopsită pusă să cotcodăcească la Eurovision.
Tenori cu voci de capră hăuie în ateneuri. Târfele au audiență.
VIP-urile guiță. Liderii își pun cravate la rât. Iar Intelligentsia (codoșa de serviciu) își trafichează metaforele la petreceri. Iar “boul” lui Topârceanu tot oftează, salivează și nu se mai satură.
Doamne, unde ai ascuns în aglomerația asta asudată sufletul românesc?
Dacă o industrie mai funcționează în România de astăzi aceasta cea dedicată omului prost! El trebuie produs, multiplicat, împrăștiat peste tot, lui trebuie să-i vinzi marfă contrafăcută, cu el se fac afacerile fabuloase, lui i se vând vacanțe cu urechelnițe în pat, pe el îl otrăvești cu medicamente expirate, lui îi vrăjești mințile și-i golești buzunarul, pe banii lui finanțezi paranghelii unde-l pui să înfulece, pe ritm de geamparale, cârnați îngrășați cu salmonele ori îl ții legat de de ademenirea păcănelelor, în numele lui îi confiști mașinile pe stradă, pe el pui biruri după biruri dar, degeaba, el nu se trezește, nu se poate trezi! (Lumea noastră este un iarmaroc. Dai și primești suflete. E mereu ceva de vânzare). Asta e datina aici. Talciocul omului prost e mereu înfloritor în deșertul din România!
„În America, ai dreptul să fii prost, dacă vrei să fii!”, a declarat secretarul de stat John Kerry, făcându-şi publicul să râdă. „Şi tolerăm asta. Ştim cum să trecem peste asta. Acum cred că e o virtute. Cred că e ceva pentru care merită luptat”, a mai spus secretarul de stat.
Păcat de ce am semănat cândva, păcat de ce-am cules! Filistinism, frică, resemnare, imobilism, fără curajul de a ieși din ghetoul celor ce ne conduc destinele ca pe o șaretă cu osia frântă.
Libertatea poate fi răpită nu doar atunci când e pusă în lanțuri, ci și când se lasă coruptă! Secolul trecut și veacul prezent continuă, în mod diferit, să refuze libertatea unui popor ce, la rândul lui o refuză! Legătura dintre om și libertatea sa nu e dependentă de regimurile politice.
Au existat oameni liberi și în penitenciarul de la Pitești, cum există o inflație de ființe fără de libertate în anii postdecembriști! Nici măcar un Ceaușescu n-ar fi putut interzice nimănui voința de a fi liber! În lagărele dictaturii au trăit mai mulți oameni liberi decât astăzi prin oboarele Bucureștilor.
Problema libertății este doar a felului în care ți-o asumi! Iar generația actuală, iată, nu și-o asumă!
În refuzul libertății ei poate fi descoperită sursa acelei crude ingratitudini dovedite atunci când, aflând că-au existat români ce au luptat, într-un decembrie întunecat, și pentru libertatea lor, le-au întors spatele! Ori numai pentru dreptul lor de a continua înverșunat a nu fi liberi?
Când dictatura cedând forței revoluționare încetează de a mai reprima libertățile conştiinței, ea e substituită cu ipocriziile democrației! Dar şi în prima variantă şi în a doua, listele cu libertăți şi persoane interzise continuă să subziste. Cu diferența că în democrații raptul de libertate este ascuns în igrasia constituțiilor libertății. Românii sunt victimele trecutului. Nostalgia după ce a fost divulgă teama permanentă de ce va fi! Chiriaș în soarta lui, cum se simte, poate fi oricând data afară din casă! Revoluția i-a permis să evadeze din frica sa de animal mereu hăituit. Cu puțin folos.
Frica este un azil de primit pribegi. Își cunoaște românul drepturile și istoria?
Un blestem pieziș îl face un veșnic emigrant rostogolit cândva din patul în care s-a născut. Vai și amar de mama lui! Trebuie să-l iubești ca să-l poți descrie cum este! (Trebuie să îl urăști ca să îl minți continuu!) Acum ca și altă dată.
Un popor ținut mereu în grajdul stăpânului. Și totuși este poporul nostru.
El ne-a făcut!
Îi vorbim graiul melodios.
Ne înrudim cu sângele lui.
Trăim în numele lui și de la o vreme murim odată cu el. El este poporul român. Cândva douăzeci și două de milioane, acum invalid de o șesime din suflet și înstrăinat de sine în tot restul. Nimic altceva decât un necăjit popor de oameni simpli, care nici măcar nu cere ajutor! Îmi iubesc poporul. Am aflat în timpul Revoluției că poate fi iubit, că mai merită să fie iubit!
Înfruntând un căpcăun senil, a rostit curajos cuvântul libertății și deodată s-a luminat. Unde mi-e acum poporul din decembrie 1989? Unde s-a ascuns? Ori s-a scurs odată cu sângele martirilor sub pământ?
La câteva clipe istorice de atunci, apele i s-au tulburat din nou. Lentila vremii lui s-a spart în țăndări. Acum orbecăie. Natura sa digresivă îi joacă feste. Nu se poate concentra pe destin. Se amăgește. Continuă să amâne. Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre dus în turme la abator.
Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc?
Numele lui nu mai este un imn,
ci un bocet.
O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui?