De Adrian Scriminț
…Patru săptămâni durase morbida misiune, ca să afle apoi că Serbia intrase definitiv în război cu forțele NATO, cu mai bine de zece zile în urmă. Sergentul Milutin Vikelici și caporalul Jovan Bilici de-abia acum înțeleseră de fapt că tunetele pe care le tot auzeau din depărtări nu erau manevre de-ale lor militare, ci tomahawkuri lansate de pe submarin, care vizau obiectivele lor militare. Mirko, cel care îi aducea de la graniță, trecu încet cu mașina de teren pe lângă cazarma militară din Novi Pazar. Era pe jumătate bombardată.
În afara câtorva camioane care așteptau să fie încărcate la repezeală cu arhiva și mobilierul încă intact al unității, nu era deloc populată. Șoferul îi punea la curent cu cele întâmplate. Militarii părăsiseră locația care pe unde, adăpostindu-se prin școli, grădinițe, hale ale întreprinderilor, ori prin tuneluri, deși mai nou și acelea începeau să fie bombardate. Fură duși într-o școală și, la fel ca toți ceilalți, fură puși să își dea jos uniformele. La 20 de kilometri deasupra pământului avioanele americane Alax pluteau pierdute în aer, depistându-le de sus orice mișcare militară.
Foarte puțini le mai erau cunoscuții. Fuseseră împrăștiați prin tot felul de misiuni în toată țara, inclusiv în Kosovo și Metohia. Unii dintre ei nici că se mai întoarseră. Numărul morților și al răniților sărise deja de peste câteva mii.
Vreo câteva zile fură lăsați să se odihnească în interiorul școlii — transformată subit într-o cazarmă — și să se plimbe pe străzile goale și înspăimântate ale orașului. Acestea le fură îndeletnicirile dinamice, pentru că cele statice îi omorau pe amândoi. Nici nu-și închipuiră vreodată că se putea scrie atât de mult la niște rapoarte. În afara declarațiilor despre obiectivele bănuite că ar fi fost populate de mișcări paramilitare, și alte mișcări de trupe invizibile pe care le-au observat timp de o lună cât rătăciseră prin Kosovo, fură puși să declare în scris despre toate incidentele prin care au trecut, mai ales despre accidentul pierderii vieții lui Iivica, unde ofițerilor care le cereau rapoartele nu le era clar de ce Jovan putea jura că i-ar fi putut aduce trupul în patrie, pe când Milutin jura că aveau pe urme toată armata kosovară…
- …- Idiotule! îl dojenea în dormitor Milutin printre dinți, trosnindu-i o palmă peste ureche.
- Ce dai așa, bre, cretinule! ripostă Jovan.
- Șșșșt! îl avertiza pe întuneric, deoarece nu erau singuri în încăpere, ci alături de mai mulți recruți înspăimântați, încorporați de urgență ca să își apere glia; ca apoi să se rățoiască la el în tainică șoaptă: Ce te-a apucat să bravezi?!? Că tu ai vrut morțiș să îl iei în spate, că poate că își revenea și că poate nu era mort, iar eu nici n-am vrut să aud de toate astea?! Ai căpiat?! Păi nici acum nu ne-am fi odihnit în patul ăsta dacă îl căram în stare de putrefacție!
După o scurtă tăcere, răbufni și Jovan: - Onoarea militară mă obligă să…
- Te obligă pe naiba să te ia, bre, nebunule! Dacă te apuci să raportezi cuvânt cu cuvânt toate cretinismele întâlnite în război… scrii romane, și-ți zic eu, o să aduni destule. Vezi să te pună îngerii să le zici că am gâtuit fetița aia, sau că i-am străpuns mâne-sii greabănul cu cuțitul, că o să tot scriem de-a să ne doară încheieturile!
- Fii sigur c-am să le zic! îi strecură Jovan printre dinți cu ură.
Pe-ntuneric, palma vânjoasă a lui Milutin Vukelici nu-l nimeri pe cel vizat, ci pocni doar în perna acestuia. - Nu mai da, bre, cretinule! aproape că răcni la el Jovan Bilici, iar învățăceii din dormitor prinseră să se foiască.
- Șșșșt! îl domolea Milutin cu șuierături isterice. Le zici doar de mascul, auzi? Ne-a surprins în iesle, aplecați deasupra hărților. Imediat după ce i-am făcut felul am tăiat-o spre pădure. Ne-am săpat un adăpost și am dormit acolo!
Nu îi răspunse decât liniștea, și suflul pufăit al nasurilor celor din încăpere. - Vezi să te pună naiba să le înflorești că le-am cotrobăit țăranilor prin cămară, că ne-am burdușit ranițele cu brânză și carne afumată! Nu, taică. Am crăpat în noi numai rădăcini și coajă uscată ca urșii, așa cum ne-au învățat la instrucții. Victimele suntem noi, înțelegi? Nu ăia…
- Dobitoc notoriu! își certa Jovan Bilici superiorul. Pic de demnitate n-ai în tine!
Tăcerea adâncă îl încredința pe Jovan că Milutin reflecta adânc la faptele pe care le comise, și că suferea aprig… - Dacă le mai îndrugi ofițerilor verzi și uscate, am să le spun că tu ai gâtuit-o pe fetiță, eu m-am ocupat de matahala kosovară iar Ivica i-a făcut de petrecanie soției acestuia. Va fi cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Inventez eu ceva, că mă duce capul, pe când tu… o să pici de muiere!
Cu scârțâituri aprige, patul anunța că nu își mai odihnea ocupantul. Dintr-un singur salt, Jovan fu călare pe vânjosul lui tovarăș, și îi cărăbănea pumni cu nemiluita. Se aprinseră treptat și luminile dormitorului improvizat. Doar cei experimentați îndrăzniră să îi despartă…
Deși era încălzit din mai multe unghere cu reșouri, beciul școlii părea deosebit de urât și rece. Era folosit atât ca și comandament, cât și lăcaș de socializare cu prizonierii mai privilegiați, ca să nu căpieze de plictiseală atunci când erau ținuți prea mult în izolare. De când intraseră în război cu NATO, nu mai exercitau asupra lor tot felul de anchete și alte presiuni, pentru că nu își mai aveau rostul.
La fel făceau și albanezii. Procedurile de a te repatria înapoi drept eunuc sau femeie scăzuseră drastic. Oricum, mai nou, din motive temeinice de siguranță, sârbii preferau să mineze granița fâșiei subțiri pe care o controlau de cea atât de groasă, aflată sub controlul separatiștilor, or să îi bombardeze cu tunurile de să îi desființeze de la câțiva kilometri buni depărtare.
Pentru ei era acum și riscul destul de mare să dea peste soldați albanezi profesioniști de această dată, veniți direct din Albania, or peste pușcașii marini din NATO, deoarece în momentul de față Kosovo și Metohia colcăia de ei.
Peste tot în Serbia, în orașe, în localitățile rurale, inclusiv în școala în care erau adăpostite câteva plutoane și ținuți în captivitate câțiva prizonieri, domnea tensiunea. Cât despre procedura întemnițaților aceasta era simplă: kosovarii erau bătuți în fiecare zi atât de tare încât strigau după mame, și erau ținuți în izolare până când paznicii își aduceau aminte să le azvârle din când în când și câte-un coltuc de pâine la picioare, iar pe mercenari îi tratau cu totul altcumva.
Erau profesioniști ca și dânșii, la fel ca și bravii Scorpioni Roșii ai Serbiei. Cei doi mercenari, unul ungur și celălalt ucrainean, primeau cu totul alt tratament. Jucau cărți cu cei ce îi țineau în captivitate, primeau țigări, jumătate din rația sârbească de mâncare, indiferent dacă se mânca macaroane cu magiun sau carne. Între ei, în calitatea lor de inamici ce luptau pentru trupele paramilitare kosovare, și unitatea specială de parașutiști din Novi Pazar, se legară chiar amiciții.
De vreo două săptămâni de când erau semi-captivi, și de vreo cinci zile de când sosiseră acolo și Jovan Bilici și Milutin Vukelici, sporovăiau într-una. Și sporovăiau spre disperarea celor din urmă, care tot completau rapoarte despre ce făcuseră ei de la parașutarea la granița albaneză, și despre întregul lor periplu pe care îl făcuseră până la întoarcere în decursul celor patru săptămâni pe acolo, prin zona Kosovo și Metohia. Nici urmă să mai amintească despre dezirabilele mișcări de trupe, aproape inexistente, pe care le observaseră prin regiune. Trebuiau să tot specifice despre epopeea morții lui Ivica, pentru că, dacă i-ar fi adus în patrie corpul, glonțul găsit în trupul acestuia le-ar fi ușurat munca celor care încondicau în registre oștenii căzuți la datorie.
Atât Jovan Bilici cât și Milutin Vukelici completau alte rapoarte. Cele stufoase tocmai le fuseseră întoarse de la comandamentul militar din Niș. Cel puțin pe Jovan, prima lui misiune, lugubră, interminabilă, cu tot felul de orbecăiri prin toate mlaștinile, cu înfometări și sadice debarasări umane, îl obosise complet și îl aduse la limita cedării psihice. Iar cei doi mercenari îl scoteau zilnic din sărite, de parcă ei erau gazdele, nu cei care îi țineau captivi acolo. Exact când îi fierbeau nervii mai tare, de îi venea să rupă în sute de bucăți nenorocita de declarație interminabilă, să plece de acolo direct la femei și să se alăture pe urmă de bună voie celorlalți prizonieri, pe ușă năvăliră doi ofițeri ai poliției militare cu niște mine grave.
Înaintară niște procese de constatare, schimbară câteva vorbe în șoaptă cu superiorii, și ieșiră. Cei doi captivi, ucraineanul și ungurul, încă zâmbeau, însă le dispărură subit zâmbetele când văzură fețele marcate de îngrijorare ale celor cu care legaseră în câteva săptămâni prietenii atât de sincere. Fură conduși înapoi în beciurile desemnate fără să li se acorde nicio explicație.
…Căpitanul Bugarsky îi ironiza din răsputeri, dar crizele de nervi pe care și le dezvăluia nu îi făceau pe cei din binecunoscutul subsol nici măcar să zâmbească. Aceleași crize de nervi le aveau și Bilici cu Milutin, căci, după un relaș binevenit de vreo trei zile de la a face declarații, li se întoarseră rapoartele de la comandamentul general din Niș, pentru că nu coincideau cu descrierile amândurora.
Iarăși se luară la bătaie. Jovan strigase la Milutin să recunoască boalii odată că l-a împiedicat din răsputeri să îi care leșul lui Ivica până la graniță. Li se sugerau să recunoască precum că în toiul patrulării erau toți trei în stare de ebrietate, că nu își aminteau bine ce se petrecuse, și că tocmai din această cauză nu prea le coincideau mărturisirile.
Plănuiau cu orice chip să îi vâre la batalionul disciplinar, de parcă nu le era de-ajuns misiunile în spatele frontului liniilor inamice. Milutin se săturase adânc de toate. Se apucă să declare precum că îi smulsese lui Jovan corpul lui Ivica din spinare, deoarece, sesizând mișcări militare atât de ample, grabnica lor retragere le-ar fi fost îngreunată până peste măsură din cauza cărării acelui leș.
Milutin risca în felul acesta o amplă muștruluială, poate chiar și o reducere consistentă din solda acordată pe timp de război, căci se incrimina singur de lașitate și, în orgoliul lui, nu dăduse niciodată în lunga lui carieră de asemenea comportamente, dar măcar nu îl păștea pușcăria militară. Dacă ulterior conflictului spontan cu albanezii, nu mai întâlniseră nimic în cale, corpul soldatului Ivica ar fi trebuit obligatoriu adus în patrie, trebuind conform protocoalelor să fie abandonat numai în cazuri care le-ar fi periclitat absolut retragerea, un fapt care nu prea reieșea din declarațiile amândorura, rezultând încălcarea gravă a regulamentelor.
- V-am dat un ordin de vreo trei zile — spumega căpitanul Bugarsky — și văd că nimeni nu se încumetă să îl execute.
Îi studia pe fiecare-n parte. În afara lui Bilici și a lui Vukelici care își revizuiau o dată pentru totdeauna rapoartele, memorând cu orele în acest fel în retinele lor vizuale pistolul Zastava CZ 99 de calibrul 9 ce le tot stătea etalat pe masa pe care completau hârțogăriile, toți aveau capetele plecate. Urme vădite de îngrijorare se citeau și pe chipurile celor doi prizonieri, legați cu mâinile la spate de spătarele scaunelor. - Stați cu capetele-n jos ca și credincioșii certați de popă. Doar nu vreți ca să vă duc eu la bun sfârșit ordinul. Și ăilalți doi — dădu a lehamite către cei care completau rapoartele — sunt mai rău decât muierile. Dau vina între ei, se păruiesc, și inventează vrute și nevrute. Așa stau lucrurile în armata sârbă, bre, camarazilor.
Perioada lugubru de scârboasă prin care trecuse îl aduse pe Jovan Bilici în pragul deznădejdii. La fel de parodice, la fel de scârboase, i se păreau și momentele de față, cu incriminări interminabile, care îl vizau ca și țap ispășitor, cu crâmpeiele abominabile la care asistase în ultimele săptămâni cu tot, cu un tâmpit cu care se caftise deja de două ori pentru că trata totul cu atât de multă superficialitate, iar acum avea în fața lui un marțafoi de căpitan care urla la el cu nerușinare, fără a avea abilitatea substituției, aceea de a se pune măcar un pic în locul lui, să vadă și el prin ce orori trecuse și câte hibe avea în momentul de față.
Se ridică de la masa pe care o ura atât, apucă isterizat pistolul Zastava, îl armă, ajunse din câțiva pași în dreptul prizonierilor, și trase fără niciun avertisment. Prima bubuitură sparse femurul camaradului ungur, iar al doilea trosnet dislocă umărul ucraineanului, după care dezarmă pistolul, îl abandonă cu un troncănit pe măsuță, și se întoarse ca un hipnotizat înapoi în scaun, reapucându-se să își completeze raportul de acolo de unde îl lăsase. În tot acest timp, cei cinci colegi ai săi care nu s-au încumetat în ruptul capului să execute ordinul, se îngrămădiseră cu panică în pereții scrijeliți și reci ai beciului, pe când căpitanul își căscase a uimire maximă ochii, și de-abia atunci când Jovan Bilici se reașeză în scaun, își trase un lăudăros semn al crucii, mare cât toate zările.
Când își reveni din șoc, ungurul se porni să urle, scrutându-și îngrozit coapsa ciopârțită. Pentru ucrainean totul se desfășurase atât de repede, încât părea că nu pricepuse mare lucru, ba chiar îl privea cumva mirat pe camaradul lui ungur. Își reveni rapid și căpitanul Bugarsky. Și trebuia să o facă, deoarece în afara lui Jovan Bilici care își completa liniștit raportul, toți ceilalți își trăiau șocul săptămânii. Superiorul făcu rapid semne celor care se înghesuiau în pereții camerei să îi salte pe prizonieri și să îi ducă la ambulatoriu. - Pregătiți-le amândurora morfină! îi sfătuia pe cei din echipa alcătuită din sanitari.
Ușa de lemn li se închise în urmă. Vaietele mercenarului ungur se stingeau treptat, odată cu îndepărtarea celor care îl duceau pe brațe de-a lungul coridoarelor semi-întunecate. După ce își șterse de pe frunte broboanele de sudoare, inclusiv pe cele împlântate în mustața stufoasă, căpitanul Bugarsky rosti: - În sfârșit a amuțit și muierea aia de ungur. Consider că este un adevărat afront adus armatei noastre ca să urli în halul ăsta. Dragi camarazi, să vă fie cu luare aminte, să vă controlați în viitor pornirile de-o să vi se întâmple și vouă așa ceva, că nu în felul ăsta se comportă adevărații oștenii în fața inamicului, ci cu demnitate patriotism și înflăcărare…
Jovan Bilici, proaspăt înaintat de la gradul de caporal la cel de sergent major, se pregătea ca după încă două săptămâni de stat sub parterul morbidei școli de o nouă misiune. Având în vedere că se ciomăgise deja pentru a doua oară cu sergentul Milutin, pe care îl și întrecuse în rang în urma proaspetei duceri la bun sfârșit a ordinului pe care numai el fusese în stare să îl execute, urma să fie parașutat singur în spatele liniilor inamice ca să culeagă informații despre mișcările trupelor albaneze ce mișunau pe acolo.
Își luase rămas bun atât de la camarazii lui, cu care, în ultimele două săptămâni jucase zaruri, cât și de la cei doi prizonieri, ungurul și ucraineanul. Urmau și ei să fie deportați. Mercenarul ungur era în cârje, și, după o lungă așteptare, cât să se sature să se mai războiască cu armatele altor state, vindecabil. Problema mai mare era la ucrainean, și la acesta din urmă nu își găsea bărbăția să i se uite în ochi. În urma septicemiei își pierduse tot brațul, cu tot cu umăr. Nu mai avea să lupte niciodată, nici pentru ai lui, și nici pentru alții…
(VA URMA)