De Florin Munteanu
Mi-a căzut în mână o carte: „BLESTEMELE NAȚIEI ROMÂNE -o tomografie sociologică”. Titlul este sugestiv și incitant. O combinație între o abordare lucidă sugerată de intervenția „tomografului” ca instrument ce permite o diagnoză extrem de precisă, pe de-o parte si, pe de alta, o subtilă utilizare la plural a cuvântului blestem, cuvânt cu puternica rezonanță emoțională. Sinonim cu: năpastă, nenorocire, pacoste, calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie, cuvântul blestem este în măsură să inducă cititorului credința unui fenomen ce depășește puterea de înțelegere, de acțiune umană, căci este rezultatul unei intervenții a forțelor supranaturale.
Din DEX aflăm: „un blestem este chemarea urgiei divine pe capul cuiva și vorba prin care se urează rău și nefericire; soarta rea de care nu se poate scăpa cineva”. Chiar să nu putem evolua? Să ne aflam, oare, sub influența unui blestem? Să fim condamnați la stază? La a degenera din popor în populație, pentru a ne pierde apoi în negura vremii? Sau, nici măcar nu putem atribui românilor atributul de popor, acesta aflându-se inca într-o stare embrionară?
Personal, nu pot accepta o asemenea abordare. Consider cu tărie că în orice structură se află potențialități neașteptate ce se pot manifesta spontan, nepredictibil atunci când contextul o cere.
Că avem o problema la nivelul corpului social, îmi este clar, căci de fiecare dată când citesc o carte precum: “Zece mii de culturi – O singura civilizație ” a lui Malița, sau cărțile lui Culianu, sau Săhleanu, sau tratatele de logică ale lui Anton Dumitiu,“ Societatea Conștiinței ” a lui Drăgănescu… dar și de câte ori particip la ședințe oficiale în zone academice sau de business, nu pot să nu mă mir: cum poate să coexiste în România atâta Competență Individuală cu o așa de crasă Incompetență de grup!
Fiecare român luat în parte, montat ca și o „celula stem” într-un alt organism social din Occident sau Orient, este minunat! Este strălucitor, îndatoritor, cu inițiativă și energic, creativ și extrem de receptiv (până la servilism) la nevoile și părerile celorlalți de alt neam…
Cum este însă plantat într-un grup de români, același strălucitor, (briliant)… devine hipercritic, acid, suspicios, arțăgos și evident contraproductiv… Ce amprentă își pune contextul, mediul, grupul asupra individului pentru a-l constrânge să acționeze diferit, deși este structurat de o anumită istorie, cultură?
Nu poți să nu te întrebi care este cauza acestui comportament de grup, atât de necoerent, de necivilizat, arhaic al comunității născute la cumpăna dintre Orient și Occident? Se spunea, de la Herodot citire, că “dacii sunt cei mai viteji dintre traci … dar nu vor fi niciodată puternici căci nu știu să se adune”!?!
Dacă îl evocăm pe Caragiale, putem vedea trăsături ale celui incriminat azi ca mitocan, profitor, trădător, leneș… proprietăți descrise în 1879 sunt și azi atât de actuale… iar dacă îl citim pe Eliade (Profetism românesc), putem spune cu siguranță că aceasta situație nu este generată de activități ale unei ideologii subversive din ultimii 50 de ani! Comunismul a speculat și utilizat o serie de proprietăți ale individului, proprietăți deja preconfigurate. A adâncit până la grotesc ceva ce preexista, dar nu poate fi considerat generatorul. Ori, dacă nu găsim “sursa” reală a acestui comportament bizar, al căror rădăcini se pierd undeva în negura istoriei, nu cred că ne putem vindeca și participa cu-adevărat la marea aventură a spiritualizării speciei umane, subiect din ce în ce mai abordat de comunitatea academică, dar și de mediul economic.
Ca prim punct de plecare, aș sugera o mai atentă analiză a sensurilor cuvântului Intenție/intenționalitate în contextul deciziilor ce definesc activitățile de zi cu zi la nivel individual, care determină în timp nașterea unei atitudini, a unei culturi la nivel de grup. Tot din DEX aflăm o multitudine de cuvinte înrudite cu cel în cauzăa, respectiv Intenție: pornire interioară conștientă, însoțită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); gând dorință, plan, gând de a întreprinde ceva, năzuință, năzuire (rar), aspirație, aspirare, voință, voie, vrere; scop, țel, țintă, scop final, obiectiv (fig.), obiect. Vis, visare, ideal; iluzie. Proiect, plan, schiță, perspectivă (fig.), program. Încercare, încercat, probare, probă, probăluire (înv. și reg.); tendință, pornire; tentativă.
Câte semnificații! Câte direcții spre care ar putea să se îndrepte atenția noastră atunci când încercam să înțelegem cu-adevărat semnificația cuvântului Intenție! Știm ce vrem să înfăptuim? Avem oare un vis comun? O viziune?
Sau, aspirațiile noastre sunt doar iluzii, porniri, încercări? Dacă avem o viziune, este ea îndreptată către realizarea unei bunăstări materiale?
Cunoscută sau nu, asumată sau nu, exprimată sau nu, intenția rămâne motorul ce dă coerența acțiunilor omului. În lipsa unei intenții conștiente, asumate coerent la nivel de grup, este iluzorie atingerea unui scop comun.
Din această perspectivă, analiza critică extrem de lucidă pe care cartea ”Blestemele nației române” o realizează, poate fi văzuta ca și o provocare în a găsi „formula magică” pentru a ridica „blestemul” de pe capul românilor, de a formula viziunea care să permită descătușarea energiilor acestei nații, pornind de la asumarea unei străpungeri către o societate a Cunoașterii, și nu doar o reducere a decalajelor față de țările dezvoltate.