De Ion Bogdan Martin
PREMIUL
PENTRU CEA MAI BUNĂ PIESĂ
LA CONCURSUL DE CREAŢIE DRAMATICĂ
DIN CADRUL
FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE TEATRU,
ORGANIZAT DE TEATRUL „REGINA MARIA“, ORADEA, EDIŢIA A XIX-A
Se dedică oamenilor din teatru!
Personajele:
Un tânăr, Alex, ALEX,
O tânără, Miranda Ţintescu, MIRANDA
Decor: Staţie de autobuz, dotată cu un acoperiş simplu din policarbonat şi o bancă. Acţiunea se poate petrece în Bucureşti, la Cluj, la Oradea, la Timişoara sau la New York.
Scena 2
Da, ne raportăm şi suntem într-un dialog cu divinitatea!
Monologul adresat, monologul interior, fluxul conştiinţei… Solilocviu. Solilocviul celebru al lui Hamlet, bunăoară!
MIRANDA: Voi, actorii, riscaţi să trăiţi în lumi paralele! Iar, uneori, chiar să vă rătăciţi, precum, odinioară, cretanii în labirintul lui Dedal…
ALEX: Iar eu aş putea fi… minotaurul?! Ia uite, domnişoara ştie… Ai auzit de Dedal, de Minos, de…
MIRANDA: Acum, mă faci proastă?
ALEX: Iartă-mă! Dar ce om normal la cap şi-ar putea închipui că o domnişoară, educată şi cu un chip angelic, ar putea să se rătăcească la această oră înaintată din noapte, într-o staţie în care nici măcar autobuzul nu mai vine?!
MIRANDA: Este, trebuie să recunosc, o întrebare logică. Logică pentru că de la 1 mai s-a modificat traseul… De-o lună şi jumătate, p-aici nu mai trece nicio maşină.
ALEX (intrigat, se ridică): Cum aşa? Păi, aici, nu este nimic afişat…
MIRANDA: Copiii… or fi luat anunţul. Era o plăcuţă pe stâlp.
ALEX: Ş-atunci, dumneata… de ce…
MIRANDA: Aveam nevoie de un foc, de aceea am… O ultimă ţigară înainte să intru în casă. Nu fumez acasă, îl supăr pe tata. El crede că m-am lăsat… Nu reuşesc…
ALEX: Prietenii, ambianţa, job-ul… Şi eu? Eu am stat ca un prost, să aştept ce?!
MIRANDA: Chemi un taxi…
ALEX: L-aş chema…
MIRANDA: Eşti lefter! Ţi-ai băut toţi banii.
ALEX: Observaţia ta este foarte corectă. Mai ales când aceşti bani… toţi româneşti, sunt de pe-o zi pe alta.
MIRANDA: Abonament ai? Asta, ca idee…
ALEX: De două luni merg… „moca!”
MIRANDA: Moka espresso. (Se amuză.) Eşti în labirint, frate!
ALEX: Iarăşi cred că observaţia ta este de bun simţ. Pe vremuri mai era una care făcea astfel de observaţii pertinente: „mama Omida”. Cică ghicea asta şi ce n-ai făcut…
MIRANDA: De rămâneai fără bani, fără maşină, fără casă… Mulţam de analogie!
ALEX: Lume necăjită, traumatizată pishic… Capitalism brambura! Haos… Cu plăcere!
MIRANDA: Mda! Şi care-i deal-ul?
ALEX: Păi, pot eu singur să schimb lumea?! Să îndrept neajunsurile?
MIRANDA: Voiam să te întreb, ce faci acum?
ALEX: Acum?! Stau de vorbă cu o reprezentantă de seamă a sexului frumos şi mă întreb cum de n-a fugit până acum?!
MIRANDA: Acum, dacă tot te-am întâlnit… Ţigara e problema cea mai mare.
ALEX: Tu… cu ce te ocupi? Adică, ai vreun job?
MIRANDA: Mă întrebi ca să socializăm sau chiar te interesează?! Un job, da! Stai un pic… (Miranda se întinde pe bancă.)
ALEX: Ce vrei să faci!?
MIRANDA: Să mă întind… ca să mă destind. Stai, omule! Unde te duci?! Vreau să-mi pun capul în poala ta… (Se aşază comod cu capul în poală.) Sper să nu mă strângi de gât!
ALEX (cu mâinile întinse pe spătarul băncii): Ca să… Bine, dacă tu… Şi dacă vine cineva şi ne vede?
MIRANDA: O să spună că suntem doi îndrăgostiţi, eventual ciudaţi, care stau de vorbă într-o staţie unde nu mai vine şi de unde nu mai pleacă nimic.
Da, am un job. Am terminat ASE-ul, am vrut s-o bucur pe mama, ea este economistă şi… În fine, mie nu mi-a plăcut. De vreo doi ani am început un business care îmi ocupă foarte mult timp şi mă pasionează foarte tare. Fac bijuuri, am un site şi vând bijuterii realizate din tuf vulcanic de Ecuador, din agate şi din alte pietre semipreţioase… din inox, lemn sau chiar din piele…
ALEX: Frumos! Este foarte important ca business-ul să se intersecteze cu pasiunea. Ies lucruri mişto. Şi merge? Adică, ai piaţă? La noi, lumea se cam fereşte de afacerile şi magazinele on-line…
MIRANDA: Îţi dai seama, la început a fost extrem de greu, dar părinţii m-au susţinut… Mai ales tata.
ALEX: Taţii cu fiicele şi mamele cu băieţii, e firesc.
MIRANDA: Mda, dar poate şi faptul că el este artist, asta să fi contat.
ALEX: Lucrează în branşă, e artist plastic?
MIRANDA: Nu, nu… De vreo cinci ani s-a pensionat. Cum spuneam, a mers greu la început, dar cu multă muncă şi imaginaţie… har, Domnului, a început să se mişte treaba. Acum o lună, am prins un contract cu o firmă germană, eu le fac, iar ei le vând sub brand-ul lor. 100.000 de euro…
ALEX: Ooo….
MIRANDA:O!
ALEX: O sută de mii…
MIRANDA: Da, dar aici intră şi materialele, manopera, plus salariile celor trei angajaţi… Cu ce mai vând pe la târguri ocazionale, pe net sau pe la cunoştinţe şi prieteni… Nu mă plâng!
ALEX: Felicitări!
MIRANDA: Sunt o tipă ambiţioasă. Vreu să transform numele de Ţintescu într-un brand de referinţă…
ALEX: Vezi că ai un ideal?! Nu se poate trăi altfel! Trebuie să ai o ţintă… Ţintescu… Ţintescu?! Am avut şi eu, în ultimii doi ani de facultate, un profesor care se numea Ţintescu… Da, maestrul Ţintescu, făceam cu el improvizaţie şi mişcare scenică…
MIRANDA: Regizorul Horea Ţintescu, tatăl meu.
ALEX (siderat, se ridică brusc): Extraordinar!
MIRANDA: Atât de extraordinar încât riscam să-mi sparg capul de bancă. Anunţă şi tu când o iei razna! Ce este atât de extraordinar?! Omul a fost, la rândul lui, pasionat de această frumoasă meserie: pedagogia teatrală. Prin mâinile lui au trecut zeci de generaţii…
ALEX: Dar… Miranda, omul este… dumnezeiesc. De la el am învăţat aproape tot ce ştiu. Maestrul avea o gentileţe a cuvântului, a gestului tandru-profesoral, avea o mare pasiune de a-i iniţia pe tineri… Un dascăl adevărat. Teatrul românesc a vut parte de oameni minunaţi…
Sărut mâna, domnişoară. Mulţumesc că mi-ai adus aminte de acest mare om. Felicitări! Ai un tată cum rar mai găseşti…
MIRANDA: Mda, sunt mulţumită de el, nu m-am gândit să-l schimb…
ALEX: Şi această ironie… Ironia aceasta…
MIRANDA: Această ironie sau ironia aceasta, chestie de topică. Foarte importantă în construirea unei replici curgătoare… Tu ştii mai bine. Dar aşează-te la loc, că mi se duce naibii sternocleidomastoidianul!
ALEX: Maestrul Horea Ţintescu… Fantastic!
MIRANDA: Vezi? Şi spuneai că tutunul nu e bun?! Dacă nu opream să cer un foc…
ALEX: Cu maestrul Ţintescu am construit multe personaje la Studioul Casandra…
“Astfel dar az-dimineață, conița mea, pe la șase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în ușe, se scoală somnoroasă și-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea… Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată și-ncepe să mă certe… Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu fața la perete și tace. Zic eu (Mița plictisită s-a sculat și se plimbă) în gândul meu: e supărată… s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am câștigat trei poli, îi trece… Dau să mă dezbrac și văz jos lângă mescioară două hârtiuțe. M-aplec — cum le-am văzut am simțit un fior rece, — m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui dom’ Nae Girimea…”
MIRANDA: Stai jos, Pampon! Aici nu suntem în „D’ale carnavalului”… (Îşi reia poziţia pe bancă.)
ALEX: Ai ghicit!
MIRANDA: Unde crezi că mi-am petrecut toate vacanţele?! În culise, lângă tata.
ALEX: Şi cum de nu te-a cuprins catharsisul? Să te purifice, să te înalţe… (Se ridică în picioare, se agită în jurul băncii.)
MIRANDA (se ridică în şezut): Mai stăteam şi la balcon, la unele spectacole. Doar până acolo am reuşit… N-a fost să fie! L-am văzut pe tata cât de mult se consuma. Cum venea după fiecare repeţiţie livid, tras la faţă, fără glas şi cu vreo trei kilograme în minus… Stătea câteva ore până îşi revenea. Adormea abia spre dimineaţă.
ALEX: Aşa este! E un consum nervos fantastic… Să intri în pielea personajului, să-i simţi fiecare cută a eului său, să-l faci să vibreze sub ochii privitorilor… Să-i dai ceva din tine, din emoţiile şi trăirile tale… Să transmiţi toată energia… Puţin înţeleg cât de profund şi chinuitor-minunat este acest târg pe care l-am făcut cu arta dramatică! Foarte puţini, dar cei care înţeleg şi ne iubesc, merg cu noi de mână la altar… Este precum o ceremonie de căsătorie în grup oficiată în Catedrala Oamenilor Îndrăgostiţi de Frumos…
MIRANDA: Frumos! Mi-a plăcut asta! Tu scrii şi poezie?
ALEX: Se mai întâmplă… Rar. Dar nu-s… Adică, n-aş spune că este chiar poezie…
MIRANDA: Aşa, de amorul artei, ai putea… Numai dacă…
ALEX (se plimbă gânditor): Bine! Să-mi amintesc una… Lacustru… Ăsta este titlul…
Pâraie
Râuri
Fluvii
Mări şi oceane
Ciclic
Curg şi se evaporă
Şi se fac nouri
Şi din nouri grei
Furtuni se stârnesc
Iar în cale-mi tu nu mai vii
Nu mai vii căci ţi-e teamă
Ţi-e teamă de fulgerul
Ce-ar putea noaptea-ţi să lumineze
Noaptea dintre tine şi inima ta
Şi-ntr-o fasciculă de lumină
Tu ai putea să mă vezi
Pur şi simplu
Lacustru
Şi dulce
Şi sărat
Şi năvalnic
Şi molcom
Şi-n valuri…
Şi-n valuri înotând către tine
MIRANDA: Domnule, eu zic că te înşeli! E chiar poezie… Îmi place! Şi tot mai cred că eşti bântuit de ceva… Ai avut de curând o neîmplinire, în dragoste…
ALEX: Încă una! Se intitulează Poate nu-i prea târziu…
Îţi simt privirea
Tentacule miriapode
Ale minţii tale fecunde
Şi-ale vorbelor nerostite
Îţi simt privirea
Arzând de dorinţi
În mii de clipe răsfrânte
Îţi simt privirea
Ce-mi cade peste pleoape
Şi-n drumul ei
Prin spectrul rogvaiv
Al datului celest
Mă şficuieşte fest
Şi roşu
Şi albastru
Şi oranj
Şi doare
Doare
Îţi simt privirea
Şi mă declar vinovat
În faţa instanţei divine
Pentru că preţ de o viaţă
Am ţinut pleoapele strâns
Strâns lipite
E târziu
Ştiu
Mă mai vrei…
VA URMA…