Sub semnul crucii…

De Călin Muntean

„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”
Romani 1:20

 

Fiecare poartă o cruce a lui. La propriu şi la figurat. Însă nu întotdeauna, atunci când vine vorba de sensul material al crucii, se cunoaşte rostul acesteia.

Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

Nivelul molecular dezvăluie o structură fundamentală – laminina. Laminina este o proteină care se găseşte în matricea extracelulară, straturile de proteine ​​care formează substratul tuturor organelor interne, numită, de asemenea, membrana de bază. Ea este o componentă non-colagenă a laminei bazale; ea are patru brațe care se pot lega la alte patru molecule.

Cele trei braţe mai scurte sunt bune pentru legarea de alte molecule de laminină, formând astfel straturile. Brațul mai lung este capabil să se lege de celule, ajutând astfel ancorarea organelor de membrană. Structural, proteina de laminină este alcătuită din trei lanțuri polipeptidice – α , β și γ, oferindu-i un total de șase “capete”, având astfel o mai mare flexibilitate în conectarea diferitelor molecule. Laminina este responsabilă pentru păstrarea împreună a tuturor structurilor corpului nostru.

Nu-i aşa că este uimitoare funcţia acestei mici proteine? Dar lucrul cel mai uimitor îl reprezintă faptul că această proteină are formă de cruce!

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem. – Nicolae Steinhardt

 

Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Identificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului “ (Matei 24, 30)

Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary).

Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine „altceva” fără a înceta însă să fie „el însuși”, scrie Eliade, în opinia căruia, lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat, este o descoperire recentă a minții omenesti.

Iar dacă numeroase texte patristice și liturgice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte, toate aceste imagini nu sunt altceva decât formule universal atestate ale „Centrului Lumii”. Crucea a fost asimilată Copacului Cosmic, în calitatea ei de simbol al Centrului Lumii, iar acest lucru, ne spune tot Mircea Eliade, este demonstrația faptului că „imaginea Centrului” se impunea în mod natural spiritului creștin. „Nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, ca să traiești în Lume trebuie s-o întemeiezi, de aceea omul religios s-a străduit să se așeze în Centrul lumii, echivalent al Facerii Lumii”.

Îndepartat de cult și blocat în mitologii, Cerul rămâne prezent în viața religioasă prin mijlocirea simbolismului, iar acest simbolism ceresc impregnează și susține la rândul lui său un mare număr de rituri, mituri și legende. Comunicarea cu Cerul are loc prin intermediul Crucii (egal Centru) și, dintr-o dată, întregul Univers este salvat.

Introducerea alături de doctrina creștină a unor elemente sincretice de elenism, mitologie sau chiar păgînism, mută accentul de la gnoza filosofică la gnoza mitologică. Dincolo de interpretări, un fapt cert este că orice discuție despre gnoză trebuie să plaseze acest curent în istoria creștinismului. Henri-Charles Puech recomandă și un atent studiu filologic asupra înțelesurilor grecescului gnosis, pentru a putea înțelege ce voia să spună un învățat din secolul al IV-lea:

„A avea gnoză înseamnă a cunoaște cine suntem, de unde venim și unde suntem, lucrurile prin care suntem mîntuiți, care este nașterea și care este renașterea noastră.”

Gnoza revelează esența, destinul, mântuirea, o cunoaștere eficientă, o „mistică transformatoare”, un mysterion în deplinătatea sensului antic al cuvîntului. Henri-Charles Puech propune înțelegerea gnozei ca fenomen mai amplu, reunind mai multe mișcări aparent separate ale școli și secte variate, substituirea sensului restrîns cu un sens mai larg.

În felul acesta, gnoza va fi definită nu în maniera unui concept abstract sau ca un sistem strict speculativ, ci ca un „stil de viață”, un comportament concret și existențial. Gnoza trebuie să ofere răspunsuri despre trecut (Ce eram eu?), prezent (Ce sunt?), viitor (Ce voi fi?), răspunsurile permițând omului să afle cine este, încotro merge. Gnoza nu mai este văzută ca pură cunoaștere intelectuală, ea este revelație eficace care aduce răspunsuri la întrebările născute din angoasă, „constituind prin ea însăși, prin venirea ei în conștiința celui pe care îl iluminează, deznodămîntul unei situații existențiale pe care i-a permis să o perceapă și să o determine cu mai multă claritate și acuitate.”

Una dintre ideile antichităţii pe seama căreia a nuanţat C.G. Jung a fost cea a unei unice naturi, unde se întâlnesc fiinţa şi nefiinţa, idee care a dispărut odată cu apariţia creştinismului, dar care va fi reîntâlnită la misticii arabi, Sohrawardi vorbind despre o a treia lume, mundus archetypus subtil. Este lumea arhetipurilor care are a face cu profunzimile spiritului uman, o lume a imaginaţiei creatoare, aşa cum apare la Ibn’Arabi, o lume a similarităţii şi armoniei cum o descriu cu nuanţele fireşti Ramon Llull, Marsilio Ficino, Paracelsus, Giordano Bruno, Robert Fludd, Leibniz.

Jung se desparte de Leibniz într-un singur punct: „pentru el legătura transversală sincronistică a evenimentelor nu constituie o regulă generală. În realitatea empirică, evenimentele sincronistice observabile nu se produc decât în mod sporadic şi neregulat. Pentru Jung tocmai aceste cazuri singulare sunt cele care caracterizează sincronicitatea”, notează M.-L. von Franz.

Contribuţiile autoarei la teoria sincronicităţii elaborate de C.G. Jung depăşesc sfera de interes a psihiatrului, a clinicianului, intrînd în dialog deopotrivă cu colegi, dar şi cu filosofi şi oameni de ştiinţă, cum ar fi Stephen E. Braude, Hans Bender, John Beloff, Hubert Reeves, David Bohm.

Sincronicitatea, în viziunea lui Jung, indică o creaţie continuă (creatio continua), în care timpul este un intermediar între ceea ce este posibil şi ceea ce există; unus mundus, lumea Una, transcende dualitatea psihic-spirit reprezentarea sa cea mai potrivită fiind sphera inteligibilis, a cărei simbolistică a fost admirabil surprinsă de Meister Eckhart:

„Dumnezeu este un cerc incomensurabil şi nemăsurabil, care cuprinde spiritul vast al omului sub forma unui punct care – comparat cu imensitatea de neconceput a lui Dumnezeu – este atât de mic încât nici nu poate fi numit.”

Fichte vedea în imaginea sferei infinite simbolul Eului nostru creator şi absolut în psihic. M.-L. von Franz observă că s-au produs schimbări şi în privinţa raportării oamenilor de ştiinţă la divinitate, Gnoza de la Princeton, cartea lui R. Ruyer aducînd o viziune mai dinamică asupra realităţii materiale, aşa cum Jung aducea o viziune dinamică a arhetipurilor inconştientului. Omul occidental este în căutarea sensului, un univers static ar fi ceva intolerabil:

„În timp ce occidentalul vrea să desăvîrşească sensul lumii, orientalul se străduieşte să găsească desăvârşirea acestui sens în om”; dincolo de alternanţa sensului şi a nonsensului, „lumea în care am fost născuţi este brutală şi crudă, şi în acelaşi timp, de o frumuseţe divină”, scria Jung.