De Ion Bogdan Martin

Ceea ce vă voi povesti acum, s-a întâmplat cu ceva ani în urmă.

Eram la prietenii mei din orășelul Roden de lângă mult mai marele și mai cunoscutul Groningen.

Mare, sărbătoare mare în micuța localitate. Se împlineau nu știu câți ani de la atestarea documentară a localității. Prilej de bucurie locală și festivități nenumărate.

Dimineața s-a organizat o amplă defilare cu care alegorice ale școlilor din localitate… Superbă! Am făcut poze, multe poze, apoi am admirat inventivitatea și cromatica aranjamentelor florale. Olandezi, deh!

Mai târziu, pe strada principală, acoperită cu rumeguș pentru a nu se strica asfaltul, s-a organizat un derby de trap. Mare noroc că nu s-a răsturnat niciun sulky!

Împreună cu prietenii mei, Erwin și Harald, n-am ratat niciun eveniment, evident, încălțați tradițional în renumiții saboți galbeni din lemn. Trosc! Trosc! Fleoșc! Din neatenție, am călcat într-o balegă!!!

După-amiază, într-una dintre sălile de festivități ale localității, s-a organizat un concurs de Miss local, după care ocupantele podiumului au fost plimbate cu o mașină germană decapotabilă superbă… Bine, era un Mercedes ultimul tip!!! Superbe și fetele, dar mai ales cea de pe locul II, asta nu numai după părerea mea!

Seara, am ieșit cu prietenii la sărbătoarea finală, un fel de „Oktoberfest”, în sala de sporturi. Lumeee… peste lume. Berea curgea în valuri… Multe. Iar berea… Bună rău!

Ceea ce m-a surprins a fost modul în care locuitorii Roden-ului, strânși în acea sală imensă, sărbătoreau… Câte unul dădea tonul la cântec după care toată sala, sute de oameni, tineri și bătrâni, cântau, se bucurau și… aruncau cu suporții de sub halbe, pe care îi mai numim și „biscuiți”. Unul m-a lovit chiar sub ochiul stâng, dar pas de-l găsește pe vinovat! Enervat, am luat și eu vreo 20 de „biscuiți” din ăia și am început să-i arunc la întâmplare… Trei victime în cinci minute. Mă simțeam răzbunat!!!

În gașca prietenilor mei își făcuseră prezența, cu statut de invitați, și câțiva colegi de facultate ai lui Erwin, sosiți din toate colțurile țării. Ba, doi tineri, frate și soră, erau veniți la studii tocmai din Erevan! Din Erevanul Armeniei, nu de la Radio Erevan, să ne-nțelegem! Că și glumele alea…

În fine… Și berea continua să curgă în valuri. Valuri ce tindeau să se transforme în adevărate tsunami!!!

Domnișoara din Erevan se numea Miriam… Miriam, care am înțeles că se traducea prin „rebela”! „Rebela” era nespus de frumoasă și nu pentru că așa o vedeam eu din cauză de bere. Multă! O văzusem mai devreme și la lumina zilei… Brunetă, părul ondulat, ochii mari și ușor migdalați și un corp care m-a făcut să cred că putea fi aleasă fără probleme să devină efigia feminină a Armeniei. O splendoare! O vreme, am tot fixat-o cu privirea, iar după alte câteva beri m-am apropiat și mai mult de ea. Stăteam umăr lângă umăr și vorbeam vrute și nevrute. În engleză, „of course”!

Miriam zâmbea atât de frumos că îmi venea s-o iau acasă. Pe bune! Dar mai ales din cauză de bere, fiindcă acasă… Acasă, postul era ocupat de ceva timp!!! Zâmbind cu gura până la urechi, am invitat-o la dans, mă rog, un fel de țopăială generală, fapt care ne-a amuzat peste măsură. Bine, am avut și noroc pentru că, de vreo trai-patru ori, Miriam m-a prins la fix să nu mă fac una cu spoturile și sculele DJ-ului!!!

Miriam, nu fuma și m-a rugat dacă putem merge câteva minuțele la aer curat, să ne oxigenăm plămânii. Prilej mai bun de a fi numai noi doi nici că se putea!

Miriam, m-a prins cu eleganță de braț și am început să pășim tăcuți fără a avea un azimut bine stabilit. Pășeam încet, depărtându-ne de hărmălaia și fumul din sala de sport. Bine că mă ținea de braț, căci altfel…

Era atât de dulce și o simțeam cum tremura la brațul meu. Oare tremuram și eu?! O opresc în dreptul unui pom, rup, cu greutate, o crenguță ce părea verde și i-o dăruiesc, se amuză copios de gestul meu și îmi depuse un pupic nevinovat pe obraz. Cum s-o las să scape? Am prins-o energic de mână și am tras-o bărbătește spre mine… Să simtă. Să mă simtă. A mărit ochii și… Și s-a lipit strâns de mine. Ne-am sărutat minute în șir. Pierdusem noțiunea timpului, iar pământul simțeam cum făcea rotocoale sub mine, pe lângă faptul că abia mă abțineam să nu… Să nu „donez” tufișurilor excesul de bere!!! Nu ar fi fost frumos pentru un om bine-crescut, atât de educat și atât de.. Atât de beat!!!

Iar Miriam era atât de lipicioasă și de senzuală încât îmi venea să o pun jos chiar acolo… Scuzați limbajul, dar… Pe jos era uscat și chiar se putea!!! Iar eu abia mă mai țineam pe picioare!!!

Revenindu-mi, cât de cât, am luat-o de mână și am început să hălăduim pe străzi, la întâmplare. Din cinci în cinci metri, ne opream și ne sărutam cu nesaț. Oare mă îndrăgostisem? Un român și o armeancă!? De ce nu! Nu cred că am fi putut declanșa un război diplomatic. Creștini amândoi, în fond… Dar eu, parcă, eram… Eram însu… Chiar căsătorit!!! Dar în acel moment, nu te mai puteai gândi la așa ceva! Berea, bat-o vina! Dar parcă numai ea…

—Și ai venit demult timp din Anglia, Martin? Susură Miriam.

—Ce face… Din Anglia?! Am mai apucat să îngăim. Din Ang… Nu m-am putut abține și i-am spus adevărul, în fond, nici ea nu venea dintr-un stat occidental, nu?

—Ah!, exclamă, privind în jos, dintr-o dată, parcă rușinată, cred că este timpul să ne întoarcem. S-a făcut destul de târziu.

Nu m-a mai lăsat s-o țin de mână. Odată, ajunși la sala de sport, am lăsat-o să intre, mi-am luat la revedere, mai bine zis adio și m-am întors acasă. Singur.

Ce rost mai avea?! Nu eram englez și gata! În acte nu eram, dar după față… Or accentul? Or berea?! Dracu’ știe?!

Două ore am stat în baie! Ațipisem rezemat cu mâinile de perete și cu pantalonii-n vine!!!