GEORG TRAKL – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Eugen D. Popin
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Dintr-un potir de aur. Barabas
O fantezie
Și s-a întâmplat la aceeași oră când ei l-au condus pe Fiul Omului spre Golgota, care este locul unde ei execută tâlharii și ucigașii.
S-a întâmplat la aceeași oră măreață și incandescentă când el și-a desăvârșit lucrarea.
S-a întâmplat, că la acea oră o mare mulțime de oameni a mărșăluit zgomotos pe străzile Ierusalimului – iar în mijlocul gloatei mergea Barabas, ucigașul, ținându-și sfidător capul sus.
Iar în jurul lui erau curve înzorzonate, cu buzele rujate sângeriu și fețe machiate, care se repezeau către el. Iar în jurul lui erau bărbați, ai căror ochi priveau împăienjeniți de vin și vicii. Dar în toate cuvintele rostite pândea păcatul trupului, iar desfrâul gesturilor era expresia gândurilor lor.
Mulți dintre cei care au întâlnit alaiul turmentaților i s-au alăturat și au strigat: „Trăiască Barabas!” Și toți strigau: „Barabas să trăiască!” Cineva a strigat „Hosiannah!”*. Pe care gloata l-au lovit – pentru că doar cu câteva zile în urmă strigaseră „Hosiannah!” unuia care venea în cetate ca rege și presăraseră pe drum ramuri proaspete de palmier. Astăzi însă au presărat trandafiri roșii și chiuiau: „Barabas!”
Și când au trecut pe lângă un palat, au auzit înăuntrul acestuia cântări de strune și râsete și zgomotul unei mari petreceri. Iar din casă a ieșit un tânăr într-o haină de sărbătoare. Iar părul îi strălucea de uleiuri parfumate, iar trupul îi era parfumat de cele mai prețioase esențe ale Arabiei. Ochii îi străluceau de bucuria petrecerii, iar zâmbetul de pe gură era excitat de sărutările iubitei sale. Când tânărul l-a recunoscut pe Barabas, a făcut un pas înainte și a spus:
De Eugen D. Popin
„Intră în casa mea, o Barabas, și te vei odihni pe pernele mele cele mai moi; intră, Barabas, și slujitoarele mele îți vor unge trupul cu cele mai scumpe uleiuri de mosc. La picioarele tale, o fecioară va cânta la lăută melodiile ei cele mai dulci, iar din cel mai scump potir îți voi dărui vinul meu cel mai de preț. Iar în vin îți voi dărui cea mai superbă dintre perlele mele. O, Barabas, fii oaspetele meu pentru astăzi – iar oaspetelui meu îi aparține iubita mea pentru această zi, care-i mai frumoasă decât zorile de primăvară.
Intră, Barabas, și încununează-ți capul cu trandafiri și bucură-te de ziua în care moare acela căruia i-au pus spini pe cap.”
Iar când tânărul a vorbit astfel, gloata a chiuit, iar Barabas a urcat pe treptele de marmură ca un biruitor. Și tânărul a luat trandafirii care încununau capul său și i-a pus pe tâmplele ucigașului Barabas. Apoi a intrat cu el în casă, în timp ce gloata chiotea pe străzi. Barabas s-a întins pe pernele moi; Slujitorii i-au uns trupul cu cel mai de preț ulei, iar la picioarele lui răsunau strunele lăutei și dulcele cânt al frumoasei fete, iar în poală stătea iubita tânărului, care era mai frumoasă decât zorii primăverii. Și s-au auzit râsete – iar oaspeții, care cu toții erau dușmani și disprețuitori ai Singurului – farisei și slujitorii preoților, s-au îmbătat de o bucurie nemaiauzită. La o vreme, tânărul a cerut tăcere și toată hărmălaia a încetat.
Atunci tânărul și-a umplut pocalul de aur cu cel mai delicios vin, iar vinul din pocal era ca sângele de strălucitor. El a aruncat în pahar o perlă și a oferit paharul lui Barabas. Iar tânărul a luat un pahar de cristal și i s-a adresat lui Barabas:
„Nazarineanul e mort! Trăiască Barabas!”
Și toți cei din sală au chiuit:
„Nazarineanul e mort! Trăiască Barabas!”
Iar gloata de pe străzi a strigat:
„Nazarineanul e mort! Trăiască Barabas!”
Deodată însă, soarele a apus, pământul s-a cutremurat din temelii și o imensă groază a străbătut lumea. Iar creatura s-a cutremurat. La acel ceas lucrarea mântuirii a fost împlinită!
Hosiannah înseamnă în ebraică „Totuși ajută”. Această chemare este adresată lui Dumnezeu și cere ca Dumnezeu să-l ajute pe fiul lui David, Mesia, cu puterea sa.
Sursă: Georg Trakl: Opera poetică. Munchen 1972, p. 113-115.
De Eugen D. Popin
Vis și tenebre
Seara tatăl a devenit moșneag; în camere întunecate chipul mamei a împietrit, iar asupra feciorului apăsa blestemul neamului degenerat. Uneori își aducea aminte de copilăria lui, năpădită de boală, de spaime și întuneric, jocuri tăcute în grădina stelelor, ori că el hrănea șobolanii în curte pe înserat. Silueta zveltă a surorii sale s-a ivit din oglinda albastră iar el a căzut ca și mort în întuneric. Noaptea i s-a deschis gura asemeni unui fruct roșu iar stelele străluceau deasupra tristeții sale mute. Visele sale au umplut vechea casă a străbunilor. Seara mergea cu plăcere să se plimbe prin cimitirul dărăpănat, ori privea, în criptele întunecate la cadavre, petele verzi ale descompunerii de pe mâinile lor frumoase. La poarta mănăstirii a cerșit o bucată de pâine; umbra unui cal negru a sărit din întuneric și l-a speriat. În vreme ce stătea întins în patul său rece, l-au cuprins lacrimi de negrăit. Dar lângă el nu era nimeni care să-i fi pus mâna pe frunte. Când a venit toamna, el s-a dus, un clarvăzător, în poiana brună. O, orele de extaz înflăcărat, serile lângă râul verde, vânătorile. O, sufletul, care murmura lin cântecul trestiei îngălbenite; smerenie pasională. A privit în tăcere și îndelung ochii înstelați ai broaștei, cu mâinile tremurânde a simțit răcoarea pietrei bătrâne și a comentat venerabila legendă a izvorului albastru. O, peștii argintii și fructele, care cădeau din copacii piperniciți. Sintonia pașilor săi l-au umplut de mândrie și mizantropie. În drum spre casă a întâlnit un castel nelocuit. Zei încremeniți stăteau în grădină, jelind pe înserat. Dar lui i s-a părut: aici am trăit eu ani uitați. Un coral liturgic îl copleșește cu fiori divini. Dar el își petrecea zilele într-o peșteră întunecată, ca un lup învolburat, mințind, furând și ascunzându-se de chipul alb al mamei sale. O, ceasul când cu gura împietrită în grădina stelelor s-a scufundat, când umbra ucigașului venit-a deasupră-i. Cu fruntea sângerie a intrat în mlaștină și mânia lui Dumnezeu i-a pedepsit umerii de metal; o, mesteacănii în furtună, fiarele fioroase, care se fereau de cărările lui întunecate. Ura, desfrâul, i-au ars inima, căci în grădina înverzită a verii el a violentat țâncul tăcut, pe a cărui chip strălucitor și-a recunoscut chipul buimac. Jalea serii acolo, la fereastră dintre flori purpurii, un schelet înfricoșător, apare moartea. O, voi, turnuri și clopote; și umbrele nopţii cad împietrind peste el.
Nimeni nu l-a iubit. Minciuna și desfrâul i-au ars spiritul în odăile crepusculului. Foșnetul albastru al unei rochii de femeie l-au făcut să încremenească, să se prefacă în stană de piatră, iar în prag veghea silueta nocturnă a mamei sale. Deasupra tigvei s-au ridicat umbrele răului. O, voi nopți și voi stele. Spre seară a urcat cu schilodul în munți; pe piscul înghețat zăcea strălucirea trandafirie a apusului, iar inima sa murmură încet în amurg. Brazi falnici au coborât cu greu peste ea, iar vânătorul cel roșu* a ieșit din pădure. Noapte fiind, cristale i-au frânt inima, iar întunericul i-a izbit fruntea. Sub stejarii desfrunziți, el a sugrumat cu mâinile înghețate o pisică sălbatică. Lamentându-se, pe drept, a apărut apoi alcătuirea albă a unui înger, crescând în întuneric la umbra infirmului. El însă a ridicat o piatră și a aruncat-o înspre el, care a fugit urlând și oftând, apoi chipul blând al îngerului dispăru la umbra copacului. Îndelung a stat întins pe câmpul pietros și a privit mirat cortul de aur al stelelor. Alungat de lilieci, a dat buzna în întuneric. Gâfâind, a intrat mai apoi în casa dărăpănată. În curte a băut, ca o fiară sălbatică, din apele albastre ale fântânii, până ce i s-a făcut frig. Agitat stătea pe scările înghețate, supărat pe Dumnezeu că va muri. O, chipul cenușiu al spaimei, în vreme ce-și ridica ochii rotunzi deasupra gâtului tăiat al unui porumbel. Gonind pe scări ciudate a întâlnit o copilă evreică și a apucat-o de părul ei negru și i-a luat gura. Ostilul l-a urmat pe ulițe întunecate, iar auzul i-a fost sfâșiat de un zăngănit feroce. Pe lângă zidurile toamnei a urmat, un tânăr paracliser, liniștea preotului taciturn; sub copacii veștezi, a respirat fierbințeala acelui venerabil veșmânt. O, discul palid al soarelui. Chinuri dulci îi pier carnea. Într-un pasaj dărăpănat, i-a apărut imaginea lui sângerândă, holbându-se din gunoaie. Mai profund i-au plăcutt lucrările sublime ale pietrei; turnul, care năvălește noaptea cerul albastru înstelat cu grimase infernale; mormântul rece unde se păstrează inima înflăcărată a omului. Vai de vinovăția inefabilă care o face cunoscută. În vreme ce el, căzut pe gânduri, mergând în jos pe râul toamnei pe sub copacii goi, îi apăru în mantie strălucitoare, un demon în flăcări, sora sa. La trezire, stelele s-au stins la capetele lor.
De Eugen D. Popin
O, neam blestemat. Când fiecare destin este împlinit în încăperi maculate, moartea intră în casă cu pași putrezinzi. Oh, numai că afară este primăvară, iar în copacul înflorind o pasăre neprihănită cântă. Dar verdele palid ofilit îngrozitor de pe ferestrele nocturne și inimile care sângerează încă meditează la rău. O, cărări ale visătorilor, crepusculare și primăvăratice. Mai degrabă îl bucură gardul înflorit, sămânța proaspătă a plugarului și pasărea cântătoare, făptura blândă a lui Dumnezeu; clopotul de seară și frumoasa mulțime a oamenilor. Ca să-și uite soarta și înțepăturile ei spinoase.
Pârâul înverzește liber, și-i argintiu pe unde piciorul său rătăcește și un copac glăsuiește foșnind deasupra capului său năucit. Așadar el ridică șarpele cu mână lui plăpândă și inima i se topește în lacrimi fierbinți. Sublimă este liniștea pădurii, întunericul ei verde și creaturile mușchilor care flutură când se lasă noaptea. O, fiorul, căci fiecare-și cunoaște vinovăția, merge pe cărări spinoase.
Așa că a găsit în tufa de mărăcini arătarea albă a pruncului care sângera după mantia mirelui ei.
Dar el stătea în fața ei, îngropat în părul său sticlos, mut și suferind. O, îngeri strălucitori împrăștiind vântul purpuriu al nopții. El a locuit toată noaptea într-o peșteră de cristal, iar lepra i-a crescut argintiu pe frunte. Pe o umbră a coborât calea catârilor sub stelele toamnei. A nins, iar întunericul albastru a umplut casa. Un sunet orb suna ca vocea dură a tatălui cauzând groază. Vai de înfățișarea înclinată al femeilor. Din mâinile încremenite ale sexului înspăimântat au căzut rodul și unealta. Un lup a sfâșiat primul născut, iar surorile au fugit în grădini întunecate, la bătrâni uscățivi. Un vizionar smintit a cântat despre asta zidurilor ruinate, iar vocea lui a amuțit vântul lui Dumnezeu. O, desfrâul morții. O, voi, copiii unui neam întunecat. Flori malefice de sânge sclipesc argintiu pe acele tâmple, luna rece în ochii lui frânți. O, nocturnul; o, blestematul.
Adânc este somnul în otrăvuri întunecate, plin de stele și chipul alb al mamei, cel împietrit. Amară este moartea, hrana celor vinovați; în ramurile brune ale arborelui (genealogic– n.trad.) s-au prăbușit rânjind fețele lor pământești. Dar abia auzit acela cânta la umbra verde a socului, trezind-se din visele urâte; jocuri dulci i-a brodit un înger rozaliu, ca el, un sălbatic blând, a ațipit înspre noapte; și a văzut chipul înstelat al purității. Aurie s-a cufundat floarea soarelui peste gardul grădinii, căci era vara. O, hărnicia albinelor și frunzele verzi ale nucului; furtunile trecătoare. Macul înflorea și el argintiu, purtând în măciulia-i verde înstelatele noastre vise nocturne.Oh, cât de liniștită era casa când tata a intrat în întuneric. Fructul s-a copt purpuriu pe arbore, iar grădinarul l-a atins cu mâinile-i aspre; o semnele păroase în soarele strălucitor. Dar spre seară, tăcută, umbra mortului a intrat în cercul de doliu al familiei sale iar pasul ei răsuna cristalin și limpede pe pajiștea verde din fața pădurii. Tăcuți ei s-au adunat la masă; muritorii au frânt cu mâini palide pâinea, sângerândă. Vai de ochii împietriți ai surorii, căci la masă nebunia ei a umbrit fruntea întunecată a fratelui, mama între mâinile celor îndoliați a prefăcut pâinea în piatră. O, cei zăcuți, acolo cu limbi de argint ei tac infernul. Așadar au stins lămpile în cripta rece și de sub măștile pururii au privit tăcuți oamenii suferinzi. Toată noaptea a fremătat ploaia și a dezmorțit coridorul de la intrare. Prin sălbăticia spinoasă au urmat cărările întunecate și îngălbenite din grâu, cântecul ciocârliei și liniștea blândă a ramurilor verzi ca să-și găsească pacea. O, voi sate și trepte cu mușchi, priveliști fierbinți. Dar picioarelor li se clatină pașii peste șerpii adormiți de la marginea pădurii iar urechea urmează mereu țipătul frenetic al vulturului. Seara el a găsit o pustietate stearpă, escortând un mort înspre casa întunecată a Tatălui său.Un nor purpuriu i-a învăluit capul, astfel încât a căzut în tăcere peste propriul său sânge și chip, o înfățișare luminată de lună; împietrită cufundându-se în gol, acolo, într-o oglindă spartă, un tânăr muribund, i s-a arătat sora; noaptea înghițea neamul blestemat.
Sursă: Georg Trakl: Opera poetică. Munchen 1972, p. 80-85.
Georg Trakl (n. 3 februarie 1887, Salzburg – d. 3 noiembrie 1914, Cracovia) a fost un poet austriac, reprezentant al expresionismului cu puternice influențe ale simbolismului. Cu toate acestea, nu este posibil să atribuim fără echivoc operele sale poetice unuia dintre curentele aproape simultane din istoria literară a secolului al XX-lea.
Georg Trakl s-a născut într-o familie mic-burgheză cu șapte copii. Tatăl (Tobias) comerciant, mama (Maria) casnică. Și-a petrecut copilăria și tinerețea la Salzburg. A fost educat de o guvernantă franceză care a fost și pentru ceilalți frați, ca o a doua mamă. De la aceasta a învățat franceza și astfel se explică influența exercitată de lirica lui Baudelaire și a lui Rimbaud asupra poetului de mai târziu. Între 1897 și 1905, Trakl frecventează gimnaziul de stat din Salzburg. Nu a fost un elev strălucit; astfel că a fost nevoit să repete clasa a șaptea.
Primele sale încercări lirice au fost în 1904, când intră în cenaclul poetic Apollo (mai târziu redenumit Minerva).
În 1905 încheie ciclul gimnazial fără să obțină vreo diplomă de absolvire. Din acel moment începe o perioadă tenebroasă a vieții sale, marcată de consumul de stupefiante (cloroform, morfină, opium, alcool) cu care intră în contact tot mai mult din septembrie, când devine farmacist practicant la Salzburg. În 1912 ocupă postul de farmacist militar.
La vârsta de 27 de ani, poetul moare datorită unei supradoze de cocaină. Unii presupun că a fost sinucidere.
Traducere și prezentare:
Eugen D. Popin
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
