Educația vieneză a tânărului Eminescu – ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023
de valentin coșereanu
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
A vorbi despre educația vieneză a tânărului de 19 ani, e nevoie să ne oprim înainte de toate asupra atmosferei a ceea ce era Viena în timpul studenției poetului român și a firelor nevăzute a acesteia cu imperiul, a cărei capitală era.
În istoria Europei la care ne referim, trei au fost orașele care au avut influențe asupra spiritualității întregului continent: Parisul, Viena și Berlinul. Primul a constituit capitala culturală a Europei, Berlinul pe cea economică și militară, iar Viena, orașul sclipitor și poleit în aur, a fost pur și simplu o stare de spirit, iar pentru noi, românii, creuzetul formării acestui geniu european, care poartă numele Eminescu și care, prin multitudinea preocupărilor sale, poate sta alături de Goethe sau Leonardo da Vinci.
Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm în atitudinea orașului este acela că vienezii, având un accentuat simț estetic, adoptaseră o filosofie proprie de viață, manifestând o totală indiferență față de tot ce ținea de reformele politice și sociale, cultivând o terapie a nihilismului social și politic.
Încă din timpul Mariei Tereza s-au reorganizat finanțele, iar pentru înflorirea comerțului, s-au standardizat unitățile de măsură și de greutate. În 1872, Casa de Habsburg a adunat într-un soi de arhivă de stat toate documentele regale la un loc, iar după exemplul spaniol și portughez i-au alungat pe iezuiți, secularizându-le școlile. Au avut grijă să îmbunătățească sănătatea publică și să promoveze o stare de prosperitate și de bunăstare. De aici au pornit toate. Au transformat Burgtheater într-un forum al culturii naționale; s-a proclamat limba germană, limbă oficială a imperiului, iar în 1849, evreii au primit drept de vot. Acum începe epoca Biedermeier caracterizată ca o epocă de resemnare politică, desfătare estetică și pietate catolică. Acum înfloresc artele vizuale, dorința de a imortaliza prezentul în monumentele capitalei; acum înfloresc peisagistica și arta portretului. Litografia (invenția unui praghez) corespundea dorinței oricărui burghez de a-și păstra amintirea în casele urmașilor săi.
Un grup enorm de gânditori a dat Austria, atrași cu toții de orașul universitar prin excelență. Ceva mai târziu, Mahler și Kafka și-au inventat o lume de vis, câștigându-și o liniște neavută pe pământ. Un amalgam de nații dădeau culoare imperiului și contribuiau cu toții, dând frâu liber forțelor creatoare: cehi, evrei, germani, polonezi, slovaci, unguri, români, sârbi. Toți acești oameni trăiau cu certitudinea progresului și au fost martorii unor descoperiri care să le înlesnească traiul bun: becul electric, țevile de instalații sanitare, telefoanele și bicicletele. Părea că Europa o ia înaintea restului lumii. Lumea o ducea bine și se desfăta; aristocrația, din iunie până în octombrie părăsea Viena pentru partidele de vânătoare de pe propriile domenii de la țară. Compozitorului Anton Bruckner i s-a oferit o locuință în grădina palatului Belvedere, iar foarte mulți pictori și sculptori primeau comenzi din partea curții regale.
de Valentin Coșereanu
În același imperiu, funcționarii impenetrabili ai prozelor lui Kafka reprezentau transfigurarea artistică a unei stări de fapt, unde ciubucul era la ordinea zilei. Stagiul militar pe timp de pace dădea aripi fanteziste tinereții, iar fanfarele militare l-au făcut pe Stefan Zweig să remarce sarcastic că armata austro-ungară avea șefi de orchestră mai buni decât generalii. Armata participa la ample ceremonii, iar ofițerii, ca o compensație la tunsoarea stil arici purtau uniforme viu colorate, lucru ce l-a făcut mai târziu pe Freud să-i asemene cu… papagalii. Balurile sclipitoare erau pline de acești ofițeri, care păreau că și-au înghițit săbiile și care făceau conversații stupide și complezente, dar curtenitoare în majoritatea lor.
Din punct de vedere religios, imperiul era catolic prin excelență, așa încât domeniile habsburgice reprezentau cel mai întins teritoriu catolic din Europa, ajungându-se ca în 1914, catolicii care se căsătoreau cu persoane de alte confesiuni se izbeau de atâtea piedici, încât un milion de cupluri trăiau în concubinaj. În perioada de care vorbim s-au electrificat tramvaiele, s-a introdus iluminatul stradal, s-a deschis un ștrand pe malul Dunării, și s-a dublat numărul minunatelor parcuri, deși apa de băut era transportată în butoaie, telefoanele și lifturile erau rare, frigiderele și căzile de baie, necunoscute, iar străzile pline de praf și udate cu sacaua.
În schimb funcționau universități cu tradiție, cum erau cele din: Viena, Berlin, Graz, Innsbruck, Praga, Cracovia, Lemberg, Budapesta și Klausemburg. Şcolile tehnice, de artă aplicată erau și ele riguros organizate. La Viena s-a fondat Pedagogium, destinat pregătirii profesorilor. În universități, critica și disputele erau încurajate, nu pedepsite, ceea ce dădea nota progresului științific și cercetării. Talentele deosebite erau stimulate încă din celebrul Theresianum, fondat de Maria Tereza în 1746. Programa cerea studierea latinei timp de opt ani. Prelegerile universitare erau împănate cu aluzii la autorii greci și latini, dând studenților certitudinea că participă la un demers de cultură început cu mult în urmă. Gimnaziul impunea o disciplină strictă. Devenit student, aveai privilegiul de a ți se reduce stagiul militar. Nu era deloc ușoară viața acestora, căci profesorii erau extrem de valoroși, iar programul: de la 6.15 (sau 7.00, dimineața!) la 8.00 seara. Prejudecăți existau, chiar și în mediul universitar, întrucât femeilor li s-a dat voie să studieze filosofia abia din 1897, iar decanul Facultății susținea cu tărie că femeile au creierul mai mic decât bărbații!!
Pentru a i se da importanța cuvenită, Universitatea a fost mutată în 1884 într-o clădire monumentală, în stil neorenascentist, lângă Primărie și Parlament, chiar pe Ringstrasse, în centrul orașului. Aici predau vestiții Robert Zimmermann, sau Rudolf von Jhering, pe care i-a avut profesori și Eminescu.
Într-o societate în care sociabilitatea devenea artă, Viena a devenit renumită pentru femeile strălucitoare și prea sensibile (adesea nevrotice!), conduse de reguli stricte. Nu aveau nici un fel de educație sexuală și roșeau de fiecare dată când erau salutate. Pe ringul de dans, se îmbrăcau exclusiv în alb. Cum saloanele erau patronate în special de femei, ele au devenit arbitri ale bunului gust și i-au inspirat pe artiștii epocii lor, care nu erau deloc puțini. Așa a triumfat conversația de cafenea, unde nimic nu era asumat și dus până la capăt. Așa a apărut, de altfel, și foiletonul, alt novatorism vienez, numit de Hermann Broch pe bună dreptate vidul valoric, întrucât era produsul acestui gen de conversații. În cafenea se citeau revistele și se făceau lecturi (câteodată filosofice chiar!), așa încât, tineretul progresist din Ringstrasse avea posibilitatea să savureze eseurile lui Schopenhauer – spre exemplu – înainte de a fi publicate, scrieri care l-au influențat și pe Eminescu.
Opereta și foiletonul puneau în legătură clasele sociale și nivelau diferențele de opinie. Suprasaturat de creatori, publicul le-a forțat mâna și i-au făcut să se ia la întrecere, ceea ce n-a fost rău, dar a și creat o inflație de non-talente. Valsul provenea din dansul popular, așa încât era practicat de toată lumea ca un imn înălțat mișcării. Regele lui, Richard Strauss, era adorat, de aceea poate și-a manifestat din plin excentricitățile, însurându-se de trei ori.
Lumea frivolității era la ea acasă, din moment ce într-o singură noapte se desfășurau în tot orașul cam 50 de baluri, lucruri care, pe de altă parte, i-au ajutat pe vienezi să rămână tineri și nonșalanți. Începând din 1842, vienezii aveau Filarmonică. Era atâta muzică în oraș, încât s-a dat o lege care o interzicea după ora 23.00. În cadrul Universității, profesorul Hanslick a inaugurat primul curs de muzicologie din lume. Altfel cum ar fi apărut Bruckner, Mahler ori Schonberg? Cum ar fi apărut Klimt și Kokoschka fără Biedermeierul vienez? (Între noi fie vorba, stilul Biedermeier se traducea în fapt printr-un interior greoi alcătuit din mobilă și draperii masive, dar care era, desigur, produsul capitalei imperiului și care reflecta gustul epocii).
În fața morții, vienezii au dobândit o cu totul altă atitudine decât spaima. Dovada cea mai bună este aceea din Requiemul lui Mozart, compus pe patul de moarte, în care compozitorul, reda împăcat, o imagine a morții, liniștitoare și consolatoare. Francmasonii vienezi propovăduiau moartea ca pe o parte a vieții, iar înmormântările, aveau în ceremonialul lor, un estetism aparte. Domina, evident, credința că morții continuă să trăiască în sufletele rudelor. Așadar, moartea era promisiunea eliberării de plictiseală. De aceea au existat un număr incredibil de sinucigași, mai ales din rândul intelectualilor. Ca întotdeauna, și vienezii preferau să ridice statui unui geniu mort decât să-l onoreze în timpul vieții.
de Valentin Coșereanu
În 1869 se inventează cartea poștală și tot acum apar precursorii picturii nonfigurative, reprezentate la vârf de cehul Frank Kupka. Tot acum s-au pus bazele filosofiei limbajului. Evident că de la o vreme au început animozitățile între popoarele imperiului; în Cehia – spre exemplu –, Wagner se punea în scenă mai puțin decât Verdi, iar unii dintre cetățeni își puneau degetele în urechi ori de câte ori li se adresa un neamț. Celebrul poet, Reiner Maria Rilke se plângea că era obligat să vorbească fie ceha corcită, fie germana corcită… Cu toate astea, un curent al filantropiei a luat avânt în imperiu, urmând ca Bertha von Suttner, o nobilă din Boemia, îl convinge pe prietenul său, Alfred Nobel să inițieze Premiul Nobel pentru Pace.
Cam acestea erau trăsăturile Europei, în general, și ale tendințelor imperiului Austro-Ungar, în special. Să constatăm prin urmare, firele abia perceptibile ale acestor legături, urmărind educația vieneză a tânărului Eminescu, fiindcă Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșărtăciunilor legate de patimile noastre omenești – spune Eliade – un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul1, pentru că Orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite, nici o armată din lume și nici o poliție, oricât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge „Luceafărul” lui Eminescu din mintea și sufletul românilor.2
Să ni-l închipuim, așadar, pe tânărul de 19 ani, după un drum obositor dar instructiv, căci îl interesa orice, poposind în gara din Viena, capitala imperială. (Că-l interesa orice nu e o vorbă spusă în vânt; Nu poți să-ți închipuiești ce lucruri frumoase învață omul uitându-se la mutrele trecătorilor, îi mărturisea lui Slavici, chiar în vremea studenției). Poposise la Praga, unde s-a fotografiat, imprimând, după atâția ani de la stingerea sa, chipul astralei poze, confundat astăzi cu simbolul Poetului prin excelență! Închipuiți-vi-l mic de statură (cam cât Maradona: 1m. 74cm.), fascinat de oraș, uluit oarecum și întrebător la ce urmează să învețe aici.
de Valentin Coșereanu
Trimis de Junimea ieșeană, societate organizată după principiile masonice, Eminescu primise stipendiul cu o condiție: să-l înapoieze la finalul studiilor. Masonii junimiști cultivau talentele de excepție, personalitățile accentuate ale timpului lor, educați fiind la școlile nemțești, cu doctorate în afara țării, riguroși în știința lor de carte serioasă. O făceau cu grijă, cu discernământ, cu rigoare, întreținând relații cu membri susținători din Franța, Germania, Polonia, Italia, Cehia, Rusia și Grecia. Ei și nu alții l-au ajutat pe filosoful Ludwig Feuerbach după ce s-a îmbolnăvit. De ce să nu-și ajute atunci propriul compatriot?
Focalizând pe educația europenizantă a poetului nostru, trebuie spus că semnul destinului european al poetului l-au dat ursitoarele, căci stăpânitorul anului nașterii lui (1849), a fost planeta Venus, iar poemul său reprezentativ – Luceafărul. Și pentru că timpul geniilor este altul și altfel decât al nostru, lui i-a fost dat ca peste cărbunii aprinși ai pregătirii sale intelectuale să topească deasupra-le o inițiere de tip filosofic, însușindu-și cunoștințele celor mai învățați ca el și care nu erau deloc puțini. Mai exact: cei de la care avea să știe să învețe ce să învețe.
Conștient de geniul lui, avea o aversiune structurală față de orice încorsetare, chiar și de cea a școlii, căci, spirit liber, el conta pe faptul că noii profesori nu vor fi ca cei ai gimnaziului cernăuțean; trimișii scăpătați ai imperiului, la marginea acestuia, rigizi, fixiști și obtuzi, fără metoda predării și fără har. În orice caz, venise la Viena, nu pentru a obține o diplomă, nici chiar pentru un doctorat, căci, așa cum singur o mărturisește, Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea și cu ordinea ei legală, nu și cu mine însumi…3 Venise acolo pentru propria lui curiozitate de a ști. De a învăța să se depășească: Se înscrisese la Facultatea de Filosofie, nu însă spre a se pregăti pentru o anumită carieră; audia deci și la Facultatea de Drept, precum și la cea de Medicină, unde câțiva dintre cei mai însemnați oameni de știință, cum erau Ihering, Stein, Hyrtl, Brüke etc., țineau cursuri pentru el foarte interesante. Mai asista și la experimentele chimice, pe care Nicolae Teclu ni le făcea nouă, tinerilor români la Academia Comercială, și la deprinderile gimnastice, pe care tot sub conducerea lui Nicolae Teclu le făceam, în sala unei societăți de gimnastică.4
Că le înțelegea pe toate în adâncul lor și că își crease el însuși sistemul de a învăța, o descoperim în afirmația că La Viena, am stat sub influența nefastă a folosofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noțiunilor s-a prelucrat însuși intelectul meu ca o noțiune herbartiană, până la tocire.5 Și cum continuă proaspătul student? Când însă, după o strunjire și după o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, și nu m-am mai dus la cursuri.6 Că studentul judeca deja cu propriul cap, privind în urmă o sedimentează propria-i concluzie: Ce-i drept, dacă nu aveam mărturia de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înțelepciuni posibile7, cu precizarea că, totuși, Zimmermann nu era oarecine, ci o somitate a Universității vieneze…
Având la îndemână vaste și consistente biblioteci, așa cum menționează Slavici, prietenul său de studenție, Cel mai de căpetenie lucru era însă pentru dânsul lectura8, căci nu despre asta vorbim când abordăm subiectul educației? Sau mai ales despre asta. Este important de știut că geniile au timp pentru toate, întărind ceea ce enunțasem mai înainte: dimensiunile timpului lor sunt altele, cu arderi sufletești duse până-n pânzele albe, cu gândiri și cu imagini adânci, cu un timp diferit al străbaterii altor suprafețe și a altor consistențe, căci spre deosebire de noi, care ne învârtim într-un microcosmos domestic, ei înoată cu ușurință în vastul ocean al lumilor planetare. Chiar modul de lectură era altul: cetea, cum zice același Slavici, foarte repede, citea filosofie pentru mulțumirea sa, cum citeau alții romanele senzaționale.9 Nu citea cuvânt cu cuvânt, ci cuprindea cu privirea fraze întregi, Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată.10
Referitor la educația vieneză, alta decât cea universitară, pentru care venise în orașul spiritualității, trebuie spus că mergea la concerte și la operă, îl interesa baletul, vizita, după mărturia lui Slavici, galeriile de tablouri, expozițiunile și colecțiunile de tot felul, iar dintre teatre, îi plăcea mai ales al Curții, unde jucau atunci Wagner, Lewinski, Baumann, Gabilon și comicul Meixner, și dintre femei, Volter și Baudius, pentru care el avea deosebită slăbiciune.11 La care noi mai adăugăm pe Federika Bognàr, diva Burgteater-ului vienez, la dineurile căreia era invitat, nu numai pentru vastele sale cunoștințe, cum însăși actrița o mărturisește, ci mai ales pentru faptul că vorbea în subtilități de limbă germană, ceea ce mulți dintre conaționali ei o făceau… dând cu oiștea-n gard, cum zice românul.
Tot în Viena și-a completat Eminescu adânci cunoștințe despre Shakespeare, frecventând teatrul Curții, atent până la pierderea de sine când asculta reprezentându-se Regele Lear, Hamlet, Romeo și Julieta or Visul unei nopți de vară, reținând pasaje întregi din autorul englez pentru care făcuse un adevărat cult și pe care îl va numi în poezia Cărțile, Prieten blând al sufletului meu. La acestea se adaugă interesul pentru Dante sau Machiavelli, din care și traduce.
Dacă n-ar fi fost așa, dacă nu l-ar fi interesat toate acestea, dar și multe altele, Eminescu n-ar fi fost Eminescu. Iar rodul cu totul aparte al acestei educații l-a constituit faptul că la o vârstă atât de fragedă el traduce Critica rațiunii pure, a lui Immanuel Kant. Și ca să ne dăm seama ce însemnătate a avut înfăptuirea aceasta, vom preciza faptul că în limba română, care abia trecea de la alfabetul chirilic la cel latin, nici vorbă de cunoștința unei terminologii filosofice, așa încât meritul poetului nostru a fost al unui întemeietor și în această privință, încât mă întreb ce nu-i datorăm, în așa fel încât să se găsească cineva (vezi Patapievici) să spună că trebuie să-l băgăm în debara ca să scoatem și noi nasul în Europa, când tocmai în aceea Europă înfloritoare a fost educat!?
Ca pe frunzele cepei decojim, iată, tot alte și alte aspecte ale educației studentului: astfel, când Veronica a sosit la Viena, Eminescu înaintase mult în educația sa, încât, în loc s-o invite la vreun schnapps, pentru a-i cuceri inima, cum ar intra astăzi în firescul unei astfel de situații, el îi arată orașul, povestind cu bună și multă știință ceea ce mulți vienezi nu știau, depănând din istoricul monumentelor și arhitecturii orașului.
Întorcându-ne la școala propriu zisă, trebuie spus că neavând bacalaureatul, așadar neputând să se înscrie la cursurile de zi, Eminescu frecventa cursurile universitare vieneze ca student extraordinar, adică auditor, și astfel avea dreptul să asculte disciplinele ce-i plăceau, fără să aibă îndatorirea a se supune unui examen.12 Ba avea timpul necesar spre a parcurge zilnic în cafenea colecțiile la zi ale tuturor publicațiilor vieneze. O arată multe din manuscrise.
În sfârșit, profesorii tânărului Eminescu erau autori de tratate fundamentale și câțiva creatori de școală în specialitatea lor.13 Nu mai vorbim de frecventarea asiduă a cursurilor lui Spallart, specializat în economie și statistică, cu un tratat de referință în domeniu, ale profesorului Rappaport, un exemplu doct în materia comentariilor de texte filosofice ale lui Decartes, Spinoza ori Leibnitz, ale lui Theodor Vocht, un excelent cunoscător al logicii și pedagogiei, ale lui Rudolf Ihering, în domeniul dreptului roman, o somitate în materie, ale lui Adolfo Mussafia, cu specializare în literatura italiană și filologia romanică.
de Valentin Coșereanu
Mai sunt și altele, evident, dar le lăsăm pentru altădată, nu înainte, însă, de a marca faptul că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă astăzi, când majoritatea celor plecați la studii în străinătate, au uitat românește, Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care cresc sub greaua coroană habsburgică, mai vânjoși și mai aprigi. Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind, prin aceasta, mai mult un exponent decât un individ.14
Era așa tocmai pentru că era genial, numai că Oamenii normali au alergie la genialitate. Simt că ceva le scapă. Fac tot ce le stă în putință să-i împiedice ascensiunea. Nu pot ierta diferența care-i separă de el, căci Geniul este ființa care suferă pentru întreaga omenire, este un Christ voluntar, fără filiație divină, fără predici, fără minuni, fără apostoli, dar care se răstignește gratuit, simultan și pe rând pe toate Golgotele istoriei, pe toți stâlpii angoaselor și pe toate clipele de durere ale lumii, deoarece marea lui sensibilitate îl obligă la compasiune profundă față de semeni. Această împărtășanie a durerii lumii cumulată cu infinita lui suferință devine o inepuizabilă sursă de creație […], convertind durerea în extaz estetic.15
Iar Eminescu a știut încă de atunci acest adevăr, căci iată ce-și notează în manuscrisul 2225, f. 256r.: Ca voi au fost mii de mii de oameni pe lume și vor fi încă. Nimănui din voi să nu-i abată cumva pin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton și Galilei, Kant ori Darwin, geniile în știință, o dată la o mie de ani, încât nu știm zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toți o duzină. Încolo suntem cu toți niște bieți mizerabili cărora acești regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generații înainte.
Nouă, ne-a luat mai puțin – aproape o viață.
NOTE
1 Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Iași, Editura Junimea, 1987.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 12.
4 Mihai Eminescu, Opere, XVI, Corespondență. Documentar, Cu reproducere după manuscrise și documente, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, 1989, p. 48.
5 Apud Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, Selecție, note, cronologie și prefață de Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2013, p. 115.
6 Mihai Eminescu, Opere, XVI, ed. cit., p. 48.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Apud, Mărturii despre Eminescu…, ed. cit., p. 115.
10 Ibidem, pp. 116 și 119.
11 Ibidem, p. 124.
12 Ibidem, p. 116.
13 Teodor Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ediție îngrijită prefață, bibliografie și indice de Constantin mohanu, Iași, Editura Junimea, Col. Eminesciana, 31, 1983, p. 84.
14 D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu 1870-1877, Iași, Editura Junimea, col. Eminesciana, 39, 1985, p. 12.
15 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ediția a IV-a revăzută, București, Editura pentru literatură, 1964, p. 368.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
