ALTCULTURE MAGAZINE ||| 58 ||| 6/2022 |||
Umilire
De Mioara Pavelescu
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Umilire
Să chemi pe cineva la tine acasă sub pretextul că vrei să-l ajuți, doar ca tu sa-l poți umili până la durere și strigăt tăcut spre ceruri, este culmea răutății depline.
A lipsei totale de bun simț.
A inculturii crase și, mai ales, a lipsei de empatie față de foarte aproapele tău.
A urii perfecte care îți răzbate prin fiecare por.
E vară.
Două femei, una mai tânără, cealaltă în pragul bătrâneții, stau la o masă în curte. Cea bătrână are în față o farfurie cu ciorbă.
Capul e aplecat spre farfurie. Umilitor de plecat.
Cealaltă stă în picioare și, privind-o cu dușmănie, vorbește fără oprire. Simte o nevoie puternică sa-și reverse veninul strâns de câțiva ani.
Cuvintele amare nu ajung doar în sufletul femeii, ci și în farfuria ei sub formă de lacrimi mai amare decât fierea revărsată de cea care-i pusese farfuria dinainte.
Era o mare discrepanță între vorbele ucigătoare și ziua senină, trandafirii de toate culorile, vrăbiuțele care aterizau pe masă, cerul albastru.
Femeia mai în vârstă terminase de mâncat, dar ținea capul încă plecat, ca să nu-i vadă cealaltă obrajii plini de lacrimi.
– Numai nenorociri ai făcut în viața ta. Ai fugit mereu de acasă, nu ai vrut să înveți nimic. Mi-ai furat ciorapii. Nu ai ce să mănânci, dar îți faci manichiura și pedichiura.
– Mi le fac singură, răspunde cealaltă. Durează o zi pentru că mă aplec greu. Nu cheltuiesc bani pentru asta.
– Mda…
– Ți s-a rupt plasa când veneai de la piață și s-au rostogolit portocalele pe trotuar. Ce bine mi-a părut! Dacă-mi dădeai două te ajutam să le strângi. Văd că te-ai și cocoșat, spuse ”judecătoarea,” îndreptându-și spatele. Eu nu prea aveam bani atunci, dar acum să știi că sunt avută.
Rostește cuvântul apăsând tare pe litera „T”. Îi umple gura, cuvântul, lăsând-o parcă fără aer.
Cealaltă începe să plângă în hohote.
– Ce faci acum, plângi? Vai, sărăcuța de tine… Și continuă, mai are fiere de revărsat.
– Ce au ajuns copiii tăi, ce școli au terminat?
– Copii mei au terminat facultăți. Eu sunt mamă, nu tu! Tu ești un nimic, un zero barat!
Femeia în vârstă se ridică cu greu de pe scaun. Nu era mai mare durerea de spate decât vorbele jignitoare. Simțea că, dacă nu pleacă imediat, va leșina de supărare. Vrea să-și strige hohotele de plâns într-un loc unde doar Dumnezeu o aude.
– Bine, surioară, hai că plec. Mulțumesc pentru masă.
– Stai că am pregătit plasa cu ce-ți dau să ai și tu ce mânca și bani de maxi-taxi, căci am promis.
Sora mai mare ia plasa destul de grea și gândește: „cred că mi-a dat cartofi, știe că nu-mi plac”. Spune ”la revedere” și pleacă mai amărâtă decât a venit, cu un umăr mai aplecat și capul într-o parte, un gest moștenit de la tatăl ei.
Pe lângă ulița care ducea spre maxi-taxi curge un firicel de apă a unui râuleț. Tentația de a arunca plasa acolo este mare, numai că se gândește la ziua de mâine. Curtea sorei sale este plină de găini și curcani…
Cine știe, poate nu sunt cartofi.
Ajunsă acasă, găsește în plasa cărată cu greu, un spate de pui din comerț, câteva cepe, trei morcovi și… cartofi. Se așază pe scaun și plânge în hohote.
Nu pentru conținutul plasei, ci pentru cuvintele auzite de la sora ei mai mică, cu unsprezece ani mai mică.
Grădina sorei ei care stă la țară, era plină de tot felul de legume coapte.
Sora mai mare e văduvă, singură. Copiii sunt răspândiți prin Europa. O ajută fiica ei din Germania sa-și plătească facturile grele.
Se simte singură, părăsită și plânge fără oprire.
După câțiva ani, a plecat la cer.
Sora ei nici n-a fost la înmormântare…
De citit în limba română:
Readings in English
Eu am scris în primul comentariu”destule cuvinte de mulțumire, nu de mântuire cum a apărut, dar e bine și așa!
Doamne, Dumnezeule! Nu-mi vine să cred că-mi văd o scriere aici în revista ARTCULTURE Magazin! Vă mulțumesc din suflet, și sincer, m-ați lăsat uluită și fără destule cuvinte de mântuire.