ALTCULTURE MAGAZINE ||| 57 ||| 5/2022 ||| Mănăstirile franciscane din Țara Românească: conventul din Craiova aflat sub protectorat austriac (II)
De Marius Oanță
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
În urma Răscoalei de la Ciprovetz (oraș în Bulgaria septentrională – n.n.), consemnată la 1688, bulgari catolici (așa-numiții pavlichieni sau paulicieni – n.n.) cad pradă vexațiilor sub jugul otoman, fiind acuzați că sprijină o răzmeriță împotriva Imperiului de la Răsărit, identificat cu Sublima Poartă.
Înțelegând pericolul iminent reprezentat pentru credința lor de către Semilună, aceștia trec Dunărea, în Țara Românească, fixându-și reședința în suburbiile Craiovei, dar și în alte localități ale provinciei. De altfel, după înăbușirea răscoalei amintite, mulți dintre bulgarii care nu reușesc se refugieze în munți sunt uciși.
Repere cronologice:
1640 Prima atestare documentară a prezenței comercianților bulgari catolici în Cetatea Băniei;
1648 Peter Bakšic ajunge în Craiova unde, cu prilejul unei vizite apostolice, îi spovedește și împărtășește pe negustorii catolici ciprovicieni;
1688 Domnul Constantin Brâncoveanu le oferă importante privilegii și terenuri bulgarilor catolici;
1694 Se naște Nikola Stanislavich în suburbiile Craiovei;
1719 Sunt consemnate 75 familii care frecventează serviciile divine la Craiova;
1723 Se înființează conventul franciscan observant din Craiova;
1725 Numirea și consacrarea lui Nikola Stanislavich ca episcop de Nicopole, cu reședința la Craiova;
1727 Împăratul Carol al VI-lea le acordă privilegii judecătorești bulgarilor catolici;
1727 Bulgarii obțin dreptul de a ţine târguri şi bâlciuri la date fixe şi de a reţine venitul rezultat;
1730 Comunitatea catolică bulgară din Craiova ajunge să numere 4000 de suflete;
1738-1739 Izbucnește un nou război între austrieci și turci, iar comunitatea bulgară este nevoită să se mute în Banat.
Alții sunt târâți în robie, supraviețuitorii pribegind pentru a nu a fi asimilați de către turci sau convertiți forțat la mahomedanism. (Eusebiu Fermendzin, Acta Bulgariae Ecclesiastica: ab a. 1565 usque ad a. 1799, Zagrabiae, Academia scientiarum et artium Slavorum meridionalium, 1887, p. 303).
O parte dintre bulgarii care reușesc să emigreze, în grupuri răzlețe, ajung în Transilvania, unde peregrinează prin păduri și îndură frigul iernii, aflându-și sfârșitul în mod tragic. (Ibidem).
Unii dintre cei care nu au reușit, vreme de câțiva ani, să-și găsească un adăpost stabil, s-au așezat, după Pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), în Valahia Mică. Aici, ei edifică, cu sprijin austriac, o mică biserică și o mănăstire, întrucât „guvernul imperial atrase și el mulți coloniști bulgari în părțile pustiite ale Olteniei, dându-le pământ și acordându-le diferite privilegii”. (Julius Hering, Monografia parohiei catolice din Craiova, [s.n.], Tipografia „Boboc”, 1927, p. 8). După cum amintește Julius Hering, memorialist și istoric al Arhiepiscopiei catolice de București, bulgarii „se ocupau unii cu agricultura și creșterea vitelor, iar alții cu comerțul”. (Ibidem).
La 9 mai 1694, din rândurile acestei populații, în cetatea Băniei se naște Nikola Stanislavich, cel care va ocupa, începând cu 24 iunie 1725, funcția de episcop de Nicopole (Hierarchia Catholica Medii et Recentioris Aevi, vol. 5, Padova, Typis Librariæ „Il Messagero din San. Antonio”, 1952, p. 289). În perioada pontificatului său, unul de scurtă durată la cârma Diecezei de Nicopole (1725-1739), se constată un reviriment al vieții cultice de factură latină din Oltenia austriacă (Oltenia Cis Alutana), episcopul Stanislavich adaptându-se noilor realități politice și economice ale acestei zone.
În plan pastoral, acesta și-a dedicat timpul construirii conventului franciscan observant din urbe, edificării de noi biserici – la Brădiceni și Râmnicu Vâlcea -, dar și achiziționării unui teren pentru ridicarea unei bisericii catedrale în orașul de reședință, precum și unui colegiu catolic de limbă latină și germană. Istoriografia românească, prin reprezentanții săi – Nicolae Iorga, Eudoxiu Hurmuzachi, Șerban Papacostea -, menționează faptul ca aceste edificii urmau să facă parte dintr-un plan complex de prozelitism ce urmărea atragerea băștinașilor la credința catolică. (Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor (1700-1750), vol. VI, Bucuresci, [s.n.], 1878, pp. 412-414, 495-497; Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. I-II, București, Stabilimentul grafic Socecu, 1901, p. XVII; Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 298).
Șerban Papacostea notează faptul că, în ciuda sprijinului austriac de care se bucurau bulgarii, „cazurile de convertire la catolicism în rândurile populației autohtone au fost cu totul izolate și nerelevante, din punct de vedere politic și confesional”. (Șerban Papacostea, op.cit., p. 298).
De asemenea, în perioada arhipăstoririi lui Stanislavich, numărul vocațiilor la preoție a fost într-o continuă creștere, consemnând cele mai însemnate valori din istoria acestei structuri ecleziale. În timpul episcopatului lui Stanislavich, catolicii bulgari din Craiova, prin intermediul „Cinstitei Cămări” (Camerei Aulice Austriece – n.n.), au obținut importante privilegii, le-au fost reînnoite și extinse cele obținute pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, beneficiind și de cele ale Împăratului Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman. Din acest motiv, numărul pavlichienilor a sporit în Valahia (Șerban Papacostea, op.cit., pp. 279-280).
Dacă în anul 1719, numărul bulgarilor era cifrat la 157 familii, grupate în trei comunități: 75 familii – Craiova, 46 familii – Râmnic și 36 familii – Brădiceni; în 1731, „peste 1500 familii de bulgari se așezaseră <<sub refugium Augustissimae Domus Austriacae>>”. (Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci (1716-1725), vol. 1, București, Tipografia „Gutenberg”, 1913, p. 401; Șerban Papacostea, op.cit., p. 38).
Printre privilegiile acordate bulgarilor catolici se pot enumera următoarele: scutiri de taxe, protecție extinsă asupra credincioșilor proprii – pentru a contracara abuzurile venite din partea boierimii locale – autonomie administrativă și judecătorească, dreptul de a construi mori, precum și posibilitatea negustorilor de a ține târguri și bâlciuri, în zilele de marți și vineri, și de a reține venitul rezultat din organizarea acestora etc. (Blasius Kleiner, Arhivium tripartitum Inclytae Provinciae Bulgariae sub titulo Immaculatae Conceptionis Beatae Virginis Mariae, 1764, [m.s.], ff. 136-139).
Șerban Papacostea notează că: „revendicările comunităților bulgare urmăreau așadar să creeze pentru negustori condiția de excepție în raport cu formula socială dominantă, fără de care activitatea comercială era permanent periclitată. Negoțul [devenea astfel – n.n.] liber nu numai în Oltenia, dar și în toate provinciile imperiului” (Șerban Papacostea, op.cit., p. 121).
Numărul tot mai însemnat al catolicilor din Craiova reclama edificarea unei biserici spațioase, care să le faciliteze credincioșilor accesul în interiorul acesteia.
La 5 iulie 1723, cu mare solemnitate, s-a sfințit piatra fundamentală a primului edificiu catolic destinat cultului, fiind ales drept patron Sfântul Anton de Padova, iar construcția propriu-zisă a fost consacrată, încă nefinalizată, de către episcopul Nikola Stanislavich, la 1730.
Biserica, una impunătoare pentru vremea respectivă, dar totodată zveltă și grațioasă, însumând 28 metri lungime, avea următoarea configurație spațială: altarul rectangular măsura 11 metri lungime și 7,4 metri lățime, cu câte 3 ferestre pe fiecare parte, sub care se afla cripta aferentă, destinată înhumărilor. Nava centrală avea o lungime de 17 metri, iar lățimea de 9,25 metri, cu 6 ferestre, dispuse pe ambele laturi ale bisericii. Corul edificiului de cult era placat cu marmură și se sprijinea pe coloane din piatră. (Cf. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor (1650-1747), vol. IX, part. 1, Bucuresci, [s.n.], 1897, pp. 603-604).
Sediul episcopal latin din Craiova se afla în centrul orașului, în proximitatea bisericii Madona Dudu, mărginită de strada Barați, colț cu Bibescu. Din nefericire, edificiul nu a reușit să fie finalizat, nici catedrala, ci doar o parte a claustrului franciscan, ale cărui ruine s-au scufundat aprox. 2,5 – 3 metri (fiind un sol nisipos). Cărămizile, elementele de decorațiuni și grinzile rămase au fost folosite la vechea biserica Madona Dudu. Acest stabiliment a servit, începând cu anul 1723, drept rezidență a ministrului provincial al ordinului franciscan observant pentru Provincia „Imaculatei Concepțiuni a Fericitei Fecioare Maria”, claustrul fiind dedicat „Tuturor Sfinților” (Blasius Kleiner, doc.cit., ff. 139-140).
După cum ne evidențiază Nicolae Gh. Dinculescu, fost director al Arhivelor Naționale din Craiova: „în timpul războiului din 1736-1738 turcii au devastat și ars mănăstirea franciscanilor din Craiova, iar biserica neisprăvită a ajuns ruină pe când credincioșii catolici, bulgari sau de alt neam, împreună cu episcopul, au trecut în Banatul Temișoarii unde au fost colonizați. […] Cu timpul catolicii își pierdură proprietățile ce cumpăraseră cum și locul pe care se afla vechea biserică, despre care a mai rămas doar amintirea în denumirea de <<Zidul Barații>> ce se mai da, cu câțiva ani în urmă, unor urme de ziduri aflătoare între str. Brândușa și pârâul Vlăicii (10 Mai)”. (Nicolae Gh. Dinculescu, Bisericile Craiovei. Un capitol din trecutul orașului, Craiova, Ed. Revistei „Oltenia”, [s.n.], p. 87).
La Craiova, monseniorul Stanislavich a îndeplinit oficiul de episcop vreme de 14 ani, cât timp acest oraș s-a aflat sub administrație austriacă, emigrând în Banat și ocupând vacantul scaun episcopal de Cenad. Alături de prelat, au plecat și bulgarii catolici, fondând mai multe comunități privilegiate, cum ar fi: Vinga, Beșenova sau Lovrin.
De citit în limba română:
Readings in English
