ALTCULTURE MAGAZINE ֎ 55 ֎ 3/2022 ֎
Selma Meerbaum-Eisinger (1924 – 1942)
de Eugen D. Popin
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Tu, știi tu…
Tu, știi tu, cum țipă un corb?
Și cum, speriată și palidă, noaptea
nu știe unde să fugă?
Cum speriată nu mai știe:
Este împărăția ei, ori nu mai este împărăția ei,
aparține ea vântului, sau el ei,
și nu sunt lupii, în lăcomia lor,
gata să sfâșie?
Tu, știi tu, cum suflă vântul de strident
și cum, speriată și palidă, pădurea,
nu știe unde să fugă?
Cum speriată nu mai știe:
Este împărăția ei, ori nu mai este împărăția ei,
aparține ea ploii, sau nopții,
și moartea, care râde lugubru,
este Domnul ei suprem?
Tu, știi tu, cum plânge ploaia?
Și cum merg eu speriată și palidă,
și nu știu unde să fug?
Cum speriată nu mai știu:
Este împărăția mea, ori nu este împărăția mea,
Noaptea îmi aparține, sau eu îi aparțin,
și este gura mea, atât de palidă și confuză,
nu aceea care plânge cu adevărat?
4.3. 1941
Primăvară
Soare. Și încă un pic de zăpadă topită
și apă, picurând de pe toate acoperișurile,
și apoi un toc solitar, care bocăne,
și străzi, care în umezeala netedă strălucesc,
și ierburi, care stau în spatele gardurilor înalte,
ca o căprioară pe jumătate speriată…
Cer. Și ploaia blândă, caldă, care cade,
și apoi un câine, care latră fără sens și fără motiv,
un fulgarin care descheiat flutură,
o rochie subțire, care arată ca un zâmbet,
în mâna unui copil un pic de zăpadă umedă
și în ochii așteptarea primului trifoi…
Primăvară. Copacii sunt acum complet goi
și fiecare arbust este ca un sunet molcom
ca prima veste a noului triumf.
Iar mâine se-ntorc și rândunelele.
7.03.1940
Mâini
Răpitor de frumos, dăltuit ca din piatră albă,
căreia o rază de soare i-a insuflat viață
și i-a-mprumutat frunze fragede din cei mai frumoși trandafiri,
ele vorbind în jocul delicat al degetelor
cu mâinile, cărora li s-au dăruit.
Doritoare se frământă precum luptători încă fragezi și goi,
dar totuși afectuos de vocale,
dăruind cuvinte amețitor de dulci
buzelor, care speriate fug…
Iar degetele, care mângâie grațios
pielea mătăsos de fragedă și caldă,
sunt ca oameni, care atunci când află fericirea,
aproape că uită să priceapă,
dar totuși în ultima clipă înțeleg.
Atât de speriate, căci nu vor să le abandoneze pe celelalte,
fâlfâie deasupră-le graba sălbatică,
care la atingere, gingașă, în iubire se preschimbă.
Subit însă se poticnesc
și abia dacă, din când în când, mai tresar
ca un copil după un plâns prelung
care suspină, imperceptibil, din când în când.
Totuși e frumos, de parcă sori ar străluci
de foarte departe, neîntrerupt și tare sfios –
vestind deja o nouă zi senină.
14.10.1941
Da
Ești atât de departe.
Departe ca o stea, pe care credeam că am atins-o.
Și totuși ești aproape –
doar un pic prăfuit
ca și timpul trecut.
Da.
Ești atât de mare.
Atât de mare ca și umbra acestui copac.
Și totuși ești aici –
doar palid ca un vis
în poala mea.
Da.
06.07.1941
Cântec
Astăzi m-ai îndurerat.
În jurul nostru era numai tăcere,
Numai tăcere și zăpadă.
Cerul era, nu ca azurul,
totuși albastru și plin de stele.
Cântul vântului a răsunat din depărtări îndepărtate.
Astăzi mi-ai fost o durere.
Casele erau acolo, imaculat înzăpezite,
toate în rochia iernii.
Un acord în terță joasă
era în vibrația pașilor noștrii.
Sirenele trenurilor au vuit prelung…
Astăzi a fost minunat.
Fermecător ca înălțimile troienite,
cufundate în inelul amurgului.
Astăzi m-ai îndurerat.
Astăzi mi-ai spus: du-te!
Și eu… am plecat.
12.25.1939
Cântec de leagăn pentru mine
Mă legăn și mă legăn și mă legăn
cu visuri ziua și noaptea
și beau același vin amețitor
precum cel care doarme, când se trezește.
Cânt și cânt și-mi cânt un cântec,
un cântec de speranță și fericire,
cânt ca și cel care merge și nu vede
că nu mai poate da înapoi.
Spun și spun și-mi spun povestea,
basmul încâlcelii iubirii,
mie mi-o spun și totuși nu cred
cu toate că știu: sfârșitul este rău.
Îmi cânt și îmi cânt melodia
zilelor, care nu mai sunt,
și mă eliberez de adevăr
dar o fac totuși, de parcă aș fi oarbă.
Râd și râd și râd de mine
ca și cum ăsta ar fi jocul meu.
Și împletesc vise, confuze și întortocheate,
atât de nevinovate, unuia și aceluiași țel.
(1941)
Tragism
Nu simți, când plâng de dorul tău,
ești cu adevărat hotărât?
Și ești pentru mine totuși cel mai frumos, unicul,
în jurul căruia îmi port singurătatea.
Asta e cel mai greu: să te dăruiești
și să știi, că ești de prisos,
să te dedici în totalitate, știind
că te risipești ca fumul în neant;
23.12.1941
Adăugat cu creion roșu
N-am mai avut timp să scriu până la capăt . . .
Selma Meerbaum-Eisinger, s-a născut la 5 februarie 1924 la Cernăuți, în Bucovina, fiica comerciantului evreu Max Meerbaum și a Friedericăi, născută Schrager. Selma a fost verișoară de gradul doi cu Paul Celan, tații mamei au fost frați.
După intrarea trupelor germane în Bucovina, cedată Uniunii Sovietice, în iulie 1941, Selma, mama ei și tatăl ei vitreg, Leo Eisinger, sunt obligați în octombrie 1941 să locuiască în ghetoul orașului. Familia a fost scutită de deportare până în iunie 1942.
Odată cu ultima „recrutare” din 28 iunie, Selma, împreună cu familia și cu rudele, a fost transferată în lagărul temporar Cariera de Piatră din Transnistria.
De acolo, a fost deportată ca mulți alții în lagărul de muncă Mikhailovka, la est de Bug – teritoriu ocupat de germani în Republica Sovietică a Ucrainei.
Acolo, deținuții sunt obligați să sfărâme pietre pentru construcția de drumuri pentru artera IV. Selma a murit acolo, la 16 decembrie 1942, de tifos și epuizare fizică, la vârsta de optsprezece ani.
Selma Meerbaum-Eisinger, a scris poemele sale, 57 la număr, în germană.
A fost însă o bună cunoscătoare a limbii și literaturii române și franceze.
Traducere și prezentare: EUGEN D. POPIN
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?
DONATE
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
