De Violeta Pintea
întâmplări jucate la zaruri.
dacă e zi port o rochie roșie.
dacă e noapte – aceeași rochie
întoarsă pe dos.
fiecare atingere ajunge
direct în sânge.
masaj cu alge negre.
țestoase grele îngropându-mă în nisip
sămânță-ou.
grâul căzând în sfârșit liber
în închisoarea silozurilor
ca un blestem
pentru pâinile prădătorilor.
preoții-rândunică în galeriile morții
stivuind saci.
femei schimbând apa la flori
în dormitoarele amanților.
în somn vânătorii simt reculul fricii
din cheagurile de sânge rămase sub unghii.
noaptea, numerele impare
deschid secrete nevindecate
descifrând desenele sub care
hârtia-altar
fumegă.
închid. mă grăbesc.
îți voi răspunde mai târziu,
mâine sau peste iarnă.
mă grăbesc. închide la pâine,
la urgențe, la florăria unde ne-am cunoscut,
la fabrica de mobilă închide,
sertarele se închid și ele ca niște cazărmi
ca niște internate de fete sau ca benzinăria de deasupra
garsonierei în care m-am mutat și de unde
vând soare la litru, la metru, la gram,
e o afacere sigură
ieri am vândut luna și două filoane de-argint
din brațul meu drept.
nu mai e nimic de furat.
viața mea a fost pusă sub sechestru.
dacă va trebui să te trădez
te voi trăda.
voi arăta cu toate degetele înspre tine.
plecând, nu voi lăsa în urmă
decât arta funebră
a jocului cu focul.
aici sunt eu într-o rochie de hârtie.
duc cu mine o stradă învelită-n amurg.
ei se prefac interesați de trupul meu
îi las să râdă și s-arunce cu pietre.
închid ochii și-mi aduc noaptea acasă
este o noapte ieftină luată în ultimul ceas
de pe raftul cu săpunuri otrăvite.
și cortul meu de fier
mirosind a palmele celui
ce pentru mine a topit un munte.
plouă cu gloanțe oarbe
norii aceștia au fost aduși special
din vina cuiva
bolnav de dragoste.
eu,
eu nu vreau să știu cine sunt.
o vreme am fost cuminți.
ne ștergeam la gură
după fiecare zâmbet.
apoi, cineva a țipat și țipătul
a devenit obligatoriu.
somnul umplea trupurile doar pe jumătate
restul era un amestec steril de vitamine
care deveneau inflamabile
la orice atingere.
s-a declarat stare de singurătate.
ne lingem buzele – gust de acadele –
și-un mai ceva aspru și rece
ca o piele de animal jupuită demult.
începi să râzi după o formulă matematică
atât de veche încât
cineva trebuie să te țină în brațe
ca nu cumva
să te apleci prea mult
peste marginea pământului.
nu-mi mai amintesc ora în care
te-am uitat.
în mintea mea plouă cu stele.
noaptea este tot acolo ca o femeie
într-o spălătorie unde lipește linoleum peste
plăcile din marmură de Carrara.
știu când ești trist
pentru că atunci mi se desprind genele.
mi se pierd degetele,
auzul- locul în care vocea ta
a ucis șoapta unei balade roșii.
te-am sacrificat pentru nimic.
nu știu unde voi dormi la iarnă.
fiecare foc este păzit de oameni pereche.
la răsărit latră un câine
care ar putea să-și amintească
că într-o zi
l-am plătit să mă muște.
și-l fluier…
bani ieftini.
femeile își pun sentimentele
în borcane sterile, zahăr, toamnă,
o linguriță de foc, mult rom, mult rom.
dragostea se servește cu gheață!
și zeii, zeii care au hotărât
că nu e bine
când e bine
și ne-au înscris la cursurile de arhitectură dinamică
ale ploilor grele ca niște gloanțe netrase.
sparg ouă
și scot din ele pui colorați
pentru somnul fructat a unei nopți
în care ultimul măr putrezește
în ultima femeie din care
pentru doi bani poți cumpăra
semințe de fluturi.
zile uscate.
e toamnă, mi-am cumpărat un tramvai
și l-am umplut cu flori.
vatmanul are urma unui fier de călcat
pe cămașa lui ieftină, tramvaiul are un girofar
în inima-i electrică.
bărbații se tem de femei
și totuși le însoțesc
prin noroiul destinului
numit dragoste.
mulajele trupurilor
se vor păstra în altare
sau în poligoane de tragere.
eu,
sunt doar în trecere.
ca și furtuna.
mere de gheață.
vertical m-am mutat din sufletul tău,
un fel de avort spontan al sângelui.
livada a rămas o ruină plină cu libelule roșii.
prin trupul copacului mamă
un portal spre nicăieri.
vacanța de la capătul drumului,
scaunul cu picioare fracturate
scos în mijlocul străzii,
masa cu o coastă frântă, uleiul de susan
picurând prin golurile tot mai mari
dintre bine și rău.
capace zimțate, metalice,
în colecția mea de diamante – ecografia unui surâs.
plicuri, plicuri, plicuri pline cu muște presate
îmbibate cu opiu, fereastra prin care m-ai putea
vedea cel mai bine
cum alerg pe treptele de piatră
ca și cum aș veni
ca și cum aș pleca.
se ia un om
și se ține în brațe.
uneori rămâne acolo, alteori nu.
vei simula sărăcia pe treptele catedralelor
după ce ai trimis toți sfinții
la muncă silnică pe viață.
deja cunoști jocul dar îți vei întinde corzile vocale
de la un stâlp la altul în orașul acesta
plin de covoare de-oțel.
am învățat să râd cu mâna pe armă.
îi las să-și rupă dinții în sufletul meu
în timp ce scriu pe un zid mesaje
pentru oricine se vrea iubit.
o trilogie a nimicului tău
al meu,
al nostru
când fiecare cărămidă este
un contract olograf
cu moartea.
tot ce facem
este din dragoste sau de foame.
undeva în lume o femeie se dezbracă
și se învelește în cashmir.
ahhhhh!! și ce cai aveam în suflet
până mi-au pus potcoave pe ochi, ce cai
și ce grădini cu mirodenii…
femeia aceea nu se dezbracă.
stă într-un colț și-și așează singurătatea
pe rafturi. imaginea v-a rămas pe retină nu-i așa?
sau în gât ca un ciocan pneumatic.
plouă uleios.
e-o simfonie vegetală în surdină
poate de-aceea nu găsesc potrivit
nici un motiv de sinucidere.
singurătatea e la cota de avarie
și nu știu dacă
din prea-plin
sau din prea-puțin.
frumoase și triste. tristețea vinde.
frumoasele misogine nu îmbătrânesc niciodată.
reginele știu cât doare, reginele și modelele
pictorilor la prima și ultima tinerețe.
bețivii amatori dirijează carul mare
spre constelația pierzaniei prin intersecțiile
vieților nesemaforizate.
liniște. ca un bisturiu căutând în migrena cărnii
nasturele înghițit în copilărie
la grădinița de îngeri.
plicuri de ceai puse la uscat
pe brațele candelabrului lipit de tavan.
toate paharele pe care nu le-am spart din milă.
grafica palmei pe umărul lui.
cadavre de garoafe roșii.
hibrid.
în confuzia generală
ne-am trezit unul lângă altul.
ne-am fixat ceasurile, orele
dar nu și timpul.
spațiul ne încăpea fără capricii și alte
ornamente faciale, ne-am sărbătorit aniversările,
tragediile, dramele înflorate cu exagerări magnetice.
am găsit niște trepe și nu mai eram egali,
înfigeam așchii în nordurile boeme ale amiezelor erotice
de la prea multe afrodisiace
eram mereu mahmuri.
când ne-au întrebat despre moarte
i-am îndrumat spre casele lor
noi doar ne nimerisem
unul lângă altul
doi oameni cu suflet de fiare
sau invers.
miezul dulce al pietrelor.
friguri de toamnă
bărci roșii în orașul vechi – un naufragiu solar.
din loc în loc
orologii pline de șoareci – vămi ale pustiului.
mă feresc – convoaie utilitare
duc arme și oameni spre polul opus al fericirii.
amplific ideea plecării
până devine o coardă sensibilă în aliajul
trupului meu fără nici o fisură prin care
renunțarea ar putea detona spaima pocnind din falange.
hipnoză.
știu că am mai purtat hainele acestea
dar acum este diferit – nu mai acoperă nimic
provoacă doar o durere intermitentă deasupra și dedesubtul
garoului legat de inimă.
simt mirosul unui leagăn
sub care styxul
apare
dispare
apare
dispare…
cinematografic.
emoții pentru care ai jucat același rol
repetându-te.
sincopă și furia aruncată ca un pumn de cuie.
scurt moment de așteptare
cu spatele arcuit
peste-o găleată cu apă de ploaie.
nervii care cedează ca vârful unui creion
apăsat pe accentul de penumbră al stampei
pe care ai fi vrut să oprești un gând
ca un fir de ață trecut prin lobul urechii.
pe toți copacii cineva a scris – sfârșit –
de-acolo poate iese ceața asta verde
prin care taxiurile se pierd ca o glumă
a unui client care tot cere
o cursă spre stele.
pe contrasens cu noaptea
îngerii fac autostopul.
abandon.
demult nu-L mai caută
decât păcătoșii
și cei de la porțile apocalipsei.
rod peste rod
nimic nu se alege din pulberea lumilor.
olarii întind lutul pe trupurile femeilor
și-aruncă foc asupra lor, lor li s-a arătat în vis
facerea lumii, așa li s-a arătat facerea lumii
și era noapte cu stele de sticlă.
suntem buni ca două icoane neterminate.
retuș peste retuș, esențialul s-a uscat,
a crăpat, pânza a început să ne întrebe
la ce ne ajută ierbarele dintre coaste.
când nu iubești totul îți aparține.
oricând poți plăti un toboșar
să te treacă strada
spre expoziția cu stele de sticlă.
am furat. de la mine am furat.
am pus palma stângă
peste palma dreaptă, o iertare ironică,
o larvă încercând să ducă până la capăt
metamorfoza iertării.
nimeni nu a simțit beția aceea ca o grenadă artizanală
un ou metalic amorsat pe instinctul de paradă
al soldatului ademenit de bulgărul de zahăr al vieții.
din tavan se prăbușesc constelații,
podelele pline solzi încearcă să reproducă
anatomia unei reptile mecanice
eu împotriva mea
dintr-o firidă tricotez copii cu inimi de plumb.
trebuia să se facă dimineață demult.
sau măcar fum să simt, fumul care iese prin porii mei
ca dintr-o mină de cărbuni
cu acele detașamente de muncă
trimise la moarte prin întunecare.
trebuia să mi se facă foame demult
asemenea unui câine care strivit de o cizmă
adoarme cu gândul la pâine.
atunci am furat de la mine.
pomana și-un mâine.