Traducere și note: Adrian Grauenfels

Stanislaw Herman Lem (1921 – 2006) a fost un scriitor polonez (evreu) de science fiction şi eseuri pe diferite subiecte, inclusiv filosofie, futurologie şi critică literară.

Multe dintre poveştile sale de ficţiune ştiinţifică au un caracter satiric şi plin de umor. Cărţile lui Lem au fost traduse în peste 40 de limbi şi s-au vândut peste 45 de milioane de exemplare. La nivel mondial, este cel mai bine cunoscut pentru romanului Solaris din 1961, care a fost ecranizat în lung-metraje de trei ori.

În 1976, criticul Theodore Sturgeon a scris că Lem este cel mai citit scriitor de science fiction din lume. Lucrările ştiinţifico- fantastice ale lui Lem explorează teme filozofice prin speculaţii cu privire la tehnologie, natura inteligenţei, imposibilitatea comunicării şi înţelegerii inteligenţei extraterestre, disperarea cu privire la limitările umane şi locul umanităţii în Univers. Eseurile şi cărţile sale filosofice acoperă aceste şi multe alte subiecte.

Traducerea operelor sale este dificilă datorită neologismelor elaborate ale lui Lem şi a jocurilor de cuvinte. Parlamentul polonez a declarat anul 2021 – Centenarul Stanislaw Lem.

Vânătoarea (II)

O pajiște ridicată deasupra văilor era înconjurată de crăpături de calcar și, când a ajuns la ele, a văzut o cărare dedesubt – chiar sub faleză, sub o prăpastie de piatră albă; dacă ar sări acolo, nu s-ar mai ridica niciodată. Golul de aer era prea adânc. Aruncă o privire peste umăr – despărțindu-l de urmăritorii săi se afla umflătura mare a dealului, acoperită cu pâlcuri de pin târâtor, care păreau negre împotriva luminii, și o movilă verde, flăcări mici încă pâlpâind deasupra ei, acolo strălucea de parcă era împrăștiată cu mercur lichid, ca suprafețele mici ale oglinzilor curbate; putea alerga drept, de-a lungul marginii stâncii, dar asta nu i-ar oferi niciun avantaj. Încă o dată privi avid în jos. Poteca urcă până la un punct chiar sub stânci; era mărginită de balustrade de lemn, apoi o pasarelă te purta peste un pârâu înainte să dispară în spatele protuberanței convexe a stâncii. În ciuda logicii a văzut umbră unui copac și, înainte de a avea timp să-și dea seama de ce, a început să alerge, aruncând ocazional ocheade printre stânci. Trebuia să fie aici sau nicăieri. Ieșitura care susținea pajiștea, tăioasă și de netrecut, s-a deschis pentru a forma o prăpastie bruscă. Aerul curgea în fisura adâncă dintre stânci, ca marea într-un golf, dar chiar în centrul său, din fundul prăpastiei – nu adânc, nu mai mult de treizeci de metri, așa că sărind însemna a fi spulberat în bucăți – chiar din fundul acestui mic cerc se ridica un singur molid gigant, antic; ramurile sale cele mai joase, fără viață, atingeau pereții de calcar în timp ce despicătura îmbrățișa arborele solitar în brațele sale stâncoase, iar coroana sa de culoare verde închis cu ciucuri de ace tinere de conifere se zărea la șase sau șapte metri sub margine. Dacă s-ar fi oprit pentru a-și evalua șansele, probabil că nu ar fi sărit. Căci ceea ce trebuia să facă, zburând deja ca o piatră, era să apuce acel copac, să-l strângă de vârf și să coboare pe trunchi, strângându-și brațele suficient pentru ca ramurile sfâșietoare să-i amortizeze căderea, dar nu cu o forță atât de mare ca arborele, îndoindu-se brusc de la impact, ar putea să devieze și să se rupă – și împreună cu jumătatea despicată a molidului, întregul său corp s-ar fi lovit de fața stâncii opuse.
Și, deși a fost aproape imposibil, a reușit să o facă. Molidul se înclină și se scufundă, ramurile zburând ca lovite de topoare, dar asta i-a redus viteza suficient pentru a putea controla alunecarea pe trunchi până la baza sa. Pietrișul îi scârțâi sub picioare. A ajuns în partea de jos cu bine. A ridicat capul. Un singur fir de argint curgea în soare, prins pe o piatră de la marginea stâncii. A fugit în jos, nu de-a lungul cărării, ci în linie dreaptă, luând scurtături, zdrobind puternic pietre la fiecare salt infailibil; s-a chircit și a sărit peste un bolovan mare și ceea ce a văzut de cealaltă parte aproape l-a răsturnat, parcă lovit în mijlocul zborului; picioarele i s-au înțepenit și s-au scufundat în pietriș ca niște stâlpi, pietricele au zburat în toate direcțiile sub picioarele lui și a înghețat cu mâinile ridicate, ca pentru a-și proteja pieptul inconștient convex.

Stând la patru pași în fața lui era un copil. Era un copil de vreo doisprezece ani, o fetiță, deși el nu și-a dat seama instantaneu, pentru că purta pantaloni. Părul ei era scurt și întunecat, ca și ochii ei, care-l priveau fără surpriză, doar cu mare atenție, făcându-i să încrețească fruntea albă și să apară o cută deasupra nasului scurt; luându-și ochii de la el pentru o clipă, se uită la un mic ceas de aur ținut în mână, apoi îl puse imediat la încheietura mâinii de parcă nu ar mai fi necesar. Stătea fără să se miște, de trei ori mai înalt decât ea, masiv, întunecat, încălzit de cursă, cu ochii deschiși, cu o reflexie a cerului fixată în ei, de parcă ochii i-ar avea de culoare albastru-cer. Fetița își trecu ochii peste el, calmă, atentă, așa că el a continuat să stea acolo, cu mâna stângă ridicată încă la jumătatea drumului, ca și cum ar fi încercat să se protejeze de o lovitură sau să o asigure că nu trebuie el sa fie cercetat, el nu era nimic, în timp ce dreapta îi atârna inert, parcă paralizată. Între timp, ea i-a examinat picioarele, genunchiul stâng plin de așchii de lemn putrezit, trunchiul său slab, pieptul înclinat ca un scut pe ambele părți și amestecul de noroi, praf de cretă, scoarță decupată și rășină care-l acoperea aproape în întregime, cu excepția feței sale inexpresive – in pietriș îi rănise pumnii și brațele, în axile și pe șolduri, deasupra coapselor, apăreau pete mari și întunecate de parcă ar fi transpirat îngrozitor de la căldura care îi scălda și faptul că nu putea respira. Frunzulițe întregi de molid verde i se lipiseră de gât în timp ce aluneca pe fundul fantei. El tresări pentru a face un pas înapoi – ea se ridicase, el trebuia să-i facă loc, nu realizase că acum totul era în zadar, acrobația de maimuță de-a lungul firelor de înaltă tensiune, alunecând în mod miraculos pe acele benzi metalice care orbeau localizatorii și apoi acel salt final, semi-conștient – nu se gândea la nimic. Era golit, chiar scăpase de tremurul interior al pieselor sale mecanice combinate, de parcă ar fi lucrat amețitor la capacitate maximă. Deodată, fetița îl privi în față. Spectacolul prostesc a luat sfârșit.
„Care e numele tău?” a întrebat fata. Avea ochi înțelegători, castanii. El nu a răspuns.
„Nu te teme”, a spus ea. „Nu trebuie să vă fie frică. Nu ai încredere în mine? ”
„Pleacă …”, a spus el calm.
„Pleacă de aici…”

• Ești prost, spuse ea cu severitate. „Mă vei urma. Am să te ajut. Haide!”

Dacă ar fi spus mai mult, el ar fi putut să scape, dar ea s-a întors pe loc și s-a îndepărtat, de parcă ar fi mers fără să spună că el trebuie să o însoțească. Așa că a urmat-o în mod docil. Au ajuns la o cărare și au traversat-o – se vedea alergând în jos către vale în bucle albe, tot mai subțiri, printre stâncile de calcar împrăștiate la întâmplare.
„Pe aici”, a spus copila.
Dincolo de potecă începea un teren plin de ascunzișuri pe care apa le sculptase în scheletul de calcar al muntelui; ea l-a condus ferma și repede. Acum pășea ușor în spate, acum alături de ea. O putea vedea roșie de efort. Gura ei mică luă înghițituri de aer, respirând din ce în ce mai greu, dar ea alerga pe drumul cel bun, extrem de ușor, în timp ce el făcea pași de uriaș, aproape aplecându-se la jumătate pentru a trece pe sub ramurile joase.
Au ajuns într-un labirint dens, o zonă veche în care copacii trântiți de vânt zăceau unul lângă altul, toți întorși în aceeași direcție; fiecare își ridicase călcâiul gigantic, răsturnat de mucegaiul negru, o insulă de luptă care a crescut decade, dar a rămas superficială, incapabilă să ancoreze o singură ramură în siguranță în stâncă. Ici și colo ramurile moarte, care trimiteau ace de pin pe fețele lor ca resturile de sârme de fier ruginite, căzuseră atât de jos încât chiar și ea trebuia să se ghemuiască și, uneori, să se târască doi -trei pași. Se mișca după ea în tăcere, auzindu-i respirația, uneori cizmele noi, verzi ca șopârla scârțâiau, alteori o ramură ruptă, pământul, de sub care muntele își expunea oasele cretoase, emitea o umiditate caldă și înăbușitoare; aici nu era niciun drum, dacă ar fi putut, s-ar fi întrebat de ce copilul era atât de familiarizat cu acest colț lipsit de viață al dealului, dar de când se întâlnise cu ea nu mai gândea deloc. Vântul de sus a adus sunetul câinilor care lătrau. Fata a aruncat o privire la fața lui, atât de aproape de ea – tocmai se târâseră sub carcasa unui imens brad asemănător cu stâlpul electric, scoarța i-a fost mâncată, rămășițele sale în descompunere au devenit verzi cu mucegai fosforic, plictisitoare sub locul în care soarele nu lumina niciodată, metalic patinat mai sus; un miros de pânză de păianjen ieșea din rămășițele mumificate ale ramurilor, chiar și conurile de pin, întinse pe perne mari și groase de ace de conifere devenite gri, păreau destul de ireale.

Doar o clipă, spuse ea încet.
Micile picături de sudoare sclipeau pe buza superioară; lobii urechii semi-transparente erau roz cu sânge. Îi simțea mirosul, în care se simțea un strop de lapte, flori și ceva chimic, dar pur, rece – și, de asemenea, un indiciu separat, urma unui miros greu de descifrat, surprinzător, ca o petală care se dovedește brusc a fi afectată de o insectă care se ascunde. Curând, întunericul i-a cuprins și, când au ieșit din el, a văzut un stâlp înalt de calcar ridicându-se, ca un incredibil turn de uriași. În această sculptură verticală se aflau gurile negre ale peșterilor, una peste alta. Se auzea un sunet slab, dar constant de apă care curgea din movila de calcar adiacentă; apa sculptase un curs mic și perfect neted și stropea într-un jet translucid înainte de a dispărea în straturi pufoase de așternut de pin.
„Acum urci și te ascunzi. Am înțeles?” a spus ea, dar fără să se uite la el, pentru că era ocupată căutând agitat ceva în pachetul mic legat de pantaloni.
A scos o eșarfă lungă, colorată, a rulat un capăt și i-a frecat piciorul, ca și cum ar fi încercat să-l curețe.

Câinii… a spus el încet.
„Ești atât de prost. De ce crezi că fac asta? O voi trage în spatele meu și vor lua pe o urmă falsă. Vor veni după mine. Urcă-te repede, mă auzi! ”
Dar el nu s-a mișcat. Lătratul era mai aproape acum – și încă o dată mârâiau, toți dulăii în același timp, acum se puteau distinge vocile, le recunoscu, trebuie să se fi oprit acolo unde se rupea traseul, deasupra molidului solitar și scoteau… dar acum era inutil, pentru că oamenii vor vedea ramurile despicate și își vor da seama pe loc că a sărit. Deodată a înțeles că nu mai contează, că acest gând aparține trecutului, de parcă ar fi fost ani întregi – ea se uită în ochii lui imobili.

„De ce nu te duci? Trebuie să mergi!”
Voia să pună o întrebare. Dar nu știa cum sau ce. Așa că, pe un ton furios, destul de furioasă până acum, fata a spus: „Mișcă-te! s-a întors ascultător și a pășit pe grămada de pietre de la baza zidului; fără să urmărească cum se urcă el, ea a aruncat instantaneu capătul eșarfei la pământ, l-a târât de mai multe ori în țărână, pentru a fixa mai bine parfumul și a fugit fără zgomot printre copaci. Când a privit în jos de la o înălțime de câțiva metri, ea nu mai era acolo. De parcă nu ar fi existat niciodată. Chiar lângă perete se deschidea o despicătură de un metru lățime… și-a dat seama că trebuie să sară peste el: câinii vor ajunge în acest punct, se vor întoarce și vor alerga pe cealaltă potecă; ori de câte ori au de ales, câinii preferă traseul care nu duce la pietre. Le este frică de ele? Acum urca încet, dar constant, testând mai întâi puterea fiecărei protuberanțe. Când piciorul i-a alunecat, a simțit o altă margine. Fața stâncoasă era aspră și uscată. Cea mai apropiată gaură, plină de negru de nepătruns, se deschidea cu vreo două lungimi ale corpului deasupra lui. Dar nu a putut ajunge acolo. O burtă bulboasă de piatră îl împingea în prăpastie; pe de altă parte mai lateral erau două crăpături înguste și verticale, își înfipse degetele în ele și, cu o forță îngrozitoare, zdrobind pietricele și trimițându-le în jos, se zbătu peste cel mai rău loc. Un frig înghețat a ieșit din interiorul găurii. S-a târât mai întâi, cu capul și umerii, dar adâncitura era superficială. S-a îngustat – abia a putut să intre. Cu o mână a simțit podeaua, erau niște bucăți de tufă și mușchi, acesta trebuie să fi fost odinioară o văgăună de animale, dar acum era greu să găsești animale, chiar și în interiorul rezervației. A testat pentru a vedea dacă se poate întoarce – a vrut să privească. Nu era suficient loc. Cu o dificultate extremă, aproape rupându-și gâtul, sprijinindu-și craniul de o piatră, a realizat o jumătate de tură. Și-a ridicat picioarele – acum stătea întins într-o parte, la două etaje deasupra zonei neprevăzute, care arăta roșu, cu un haos de trunchiuri de copaci interconectate, dar vederea lui în adâncul văii era blocat de un grup de pini tineri. A auzit iar câinii. Foarte aproape. Zăcând ca un cadavru, parcă fuzionat una cu cavitatea stâncoasă care îl învăluise, a văzut primul om.

A tras din spatele stâncilor și s-a ridicat în aer, care vibra în jurul lui, în spatele lui și la picioarele lui, și pentru o vreme a rămas într-o suspensie ciudată, parcă stând pe o coloană invizibilă în timp ce scana terenul, apoi strigă ceva peste umăr, mișcă o mână și alunecă ușor în jos; oprit, lansatorul lui s-a înecat și s-a oprit cu un șuierat obișnuit. Ca o păpușă trasă dintr-o catapultă, o alta a sărit din spatele stâncilor, s-a ridicat ușor în același mod și, simultan, a apărut un roi de forme canine în mijlocul copacilor răsturnați și pe sub ramurile uscate asemănătoare măturii. Pentru o clipă au tăcut, apoi au alergat pe grămada de pietre, scotocind, el nu-i putea vedea, dar erau atât de aproape încât îi auzea în mod clar inhalând înfometați prin nări, apăsând nasul pe pietre, primul care a răspuns a fost probabil Menor, a alergat în pădure, iar ceilalți după el. Al doilea om coborî pe grămada de pietre. Câinii se îndepărtau, lătrând. Nu prea mai aveau suflu.

„Ce brută”, a auzit o voce familiară.
Nu s-a clătinat deloc. Zăcea ca un bolovan de oțel. Aerul purta clar sunetele – vorbeau, parcă la un pas de el. -„Anul trecut a fost și mai bine”, a spus al doilea om. „L-am avut sub foc de două ori și apoi a dispărut.” – „Atunci ce?” întrebă primul. Au vorbit cu pauze, făcând o pauză pentru a asculta cu greu câinii care se mișcau- în depărtare.

„Ne-a epuizat. Aproape până la apus. Dar la trecere”… Nu putea auzi cuvintele care au urmat pentru că amândoi se mișcau repede, aproape fugeau; s-a aplecat, ca și când nu ar fi conștient de risc, le-a văzut siluetele, scurtate de la această înălțime, cărau arme gata să tragă, pentru că erau vânători experimentați care ieși puteau da seama din zgomotul pe care îl făceau câinii că mirosul prăzii era foarte proaspăt, fierbinte, și că erau aproape – în orice moment l-ar fi avut. Nu știa de cât timp stătea culcat acolo. Poate că a trecut o oră sau poate două. Lătratul a devenit mai ascuțit și s-a transformat într-un plâns neliniștit, o voce umană se auzea, apoi a izbucnit un zgomot care s-a îndepărtat până a dispărut. El nu putea să înțeleagă – fata nu ar fi putut alerga mai repede decât câinii, așa că de ce nu o prinseseră imediat? Deodată a ghicit. Probabil că a fugit până la locul unde panta a zburat în jos spre vale, într-un vast abis și a aruncat mirosul înșelător acolo jos, eșarfa îmbibată în mirosul său. Apoi se îndepărtase pur și simplu. Câinii au ajuns la locul unde au murit urmele, iar apoi oamenii au început să se resemneze. Probabil că au fost surprinși și supărați, nu au putut digera ideea că el a sărit în prăpastia aceea: era absolut imposibil.
De ce?
O chestiune complicată, dar în timp ce stătea întins pe o parte, simțind că interiorul rece al stâncii golește focul care se amplificase în el, cu capul sprijinit puternic de piatra umedă, a avut timp pentru contemplare. Auzise despre asta în trecut. I-au spus alții, cei care nu mai existau, care alergaseră prin pustiile acestea înaintea lui și, după o zi grea, în plin soare, se prăbușiseră pe umbrele lor scurte: vânătoarea se încheia aproape întotdeauna în jurul prânzului.

Se pare că trebuia să se teamă. Dacă nu le-ar fi frică, nu ar fugi. Și dacă nu ar fugi, nu ar face planuri de supra-viețuire și nu ar exista vânătoarea, ci doar tragere obișnuită la ținte în mișcare, ca la porumbei de lut, la un poligon de tragere, fără fundalul fabulos al munților, cu un complot încâlcit plin de surprize, o strategie cu pădure, un duel viclean, plin de tactici, inclusiv stabilirea unor trasee duble, evitarea lor, lăsarea mirosului de sine, traversarea cursurilor de apă albă și a podurilor aeriene formate din copaci căzuți – acest duel cu un final violent, o lovitură care nu era prea aproape, așa că nu ar fi ușor și nici prea departe, astfel încât să poarte o ștampilă de certitudine. Și în timp ce trebuiau să se strecoare și să se ascundă, trebuiau să fie raționali – suficient pentru ca obiectivul stabilit să pună la încercare un om – inteligent și puternic. Acum era aproape rece. Nu avea chef să se miște, dar în această poziție nu putea vedea decât o parte a cerului, încadrată în negru și își aminti că ultima dată când văzuse cerul era când l-au adus în pădure și i-au spus să se ascundă bine. Era o scobitură plină de bolovani mari – se întinsese pe spate între cei trei mai mari și apoi privea spre cer până când i s-a întâmplat ceva ciudat. De parcă nu ar fi zăcut deloc acolo, ci plutea împreună cu norii; a uitat cu desăvârșire pentru ce venise aici și despre Bătrânul, a cărui față, roșie de căldură, apăruse brusc pe cer peste muchia altui bolovan. Fusese supărat pe el. Era menit să învețe. Până acum știa cum să se întoarcă, cum să caute obiecte metalice, cum ar fi cutii goale, cum să se întoarcă pe urmele sale și cum să se cațăre pe copaci, dar acum era menit să se ascundă bine, să nu se relaxeze cu soarele luminând peste prostul său cap! Pădurea aceea fusese cu totul diferită. Fără munți. Aici era pentru prima dată. Ontz îi spusese de ce. Nu doreau ca el să învețe prea multe, așa ca sa nu fie familiarizat cu terenul pe care urmau să-l vâneze, până ce nu i-a sosit timpul.

Dar el ar trebui să se aplece. Poate că soarele apune deja? Totuși a continuat să stea nemișcat. Căci, în timp ce stătea întins acolo (căldura lui scăzuse, la fel și presiunea din cap, precum și pâlpâirea din câmpul vizual care-l surprinsese cu mult mai devreme) erau de parcă nu era el însuși. Nu se simțea ca el însuși. El nu auzea bâzâitul slab și înfiorător care însoțea fiecare mișcare în tăcere – când privea în față, ca acum, spre cer, nu a avut deloc probleme în a-și imagina că are totul alb, moale și roz și, când a ascultat tăcerea, și-a putut spune chiar că respiră, că simte aerul care intră în el, ca vântul dintre molizi și pentru o vreme a fost aproape adevărat. Se putea imagina pe el, peste suprafața întunecată a unui lac, cel de la marginea pădurii, lângă corturile violet și galben, își putea imagina că era un băiat bronzat, gol, care știa să sară în apă, să înoate până iese pe malul opus, râzând, arătându-și dinții, cu părul lipit de sprâncene, încrețit de veselie, cu ochii plini de apă ba chiar ar putea cânta și dansa. Mai întâi ar fi foarte mic, mai mic decât fata. Apoi avea să crească. Ar merge la școală. Luat în totalitate, în mod firesc nu avea sens și el știa asta. Nici nu i-ar fi spus nimănui, nici măcar lui Ontz, deși era curios să știe dacă el era singurul care avea aceste gânduri. Ceilalți nu le-au avut?

O instalase cineva intenționat? Și de ce? Mai întâi a venit suspiciunea. O capcană? Se aflau în ambuscadă, undeva aici, ademenindu-l spre ei, sperând că va continua să avanseze cu încredere tot mai mare în convingerea tot mai mare că acele fire metalice vor aiuri localizatorii?
Dar urmăritorii lui erau cu mult peste el. Simțind că se aruncă în ceva de neînțeles, nu a crezut niciodată pentru o clipă în mântuire, totuși s-a îndepărtat, a traversat primele pietre care ieșeau din iarbă, a început să tropăie și apoi să fugă. Tot locul era plin de ele; cineva se confruntase cu o mulțime de necazuri – mai departe, legat de pâlcuri de pin târâtor și înfășurat în jurul trunchiurilor de pini pitici, șuierau furioase în vânt – bucăți de folie risipite peste tot …
Ici și colo, eliberați de rafalele de vânt, pluteau în aer ca niște ciudate vele, strălucitoare și schimbătoare de culoare, așa că a fugit în aceeași direcție, cu firele argintii urmărindu-l, curgând în jurul lui, acum erau ceva mai puține, împrăștiate la întâmplare, o mână, se răcorise puțin și se putea gândi, în ciuda căldurii din cap și din ochi. Cu siguranță câinii i-ar fi detectat din nou mirosul. Îi auzea plângându-se; capetele lor încordate, gâfâind, au fost în scurt timp înăbușite de o perdea de copaci; poate că au invadat zona neprevăzută. Faptul că localizatorii au fost orbiți de folia aruncată de vânt nu ajuta deloc împotriva câinilor, decât dacă după ce ar cobora la sol a doua oară, s-ar găsi o zonă largă, fără mirosuri între el și vânători, care să dezorienteze câinii și să-i facă să se întoarcă la oameni cu cozile între picioare…

(VA URMA…)

---

Desene de Rudy von Kronstadt

---

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
IBAN RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!