(Fragmente din PROZĂ SCURTĂ)

De Doria Șișu Ploeșteanu

În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței.


─ Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci?
─ Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta!
Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede.
─ A ars casa tușei Elvira, bre.
─ Care Elvira?
─ Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale.
─ Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era?
Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte. O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea.
─ Unde fugi așa, vecină?
În zarva creată de strigătele țigăncii, vecina țații Ioana și-a scos capul în dreptul porții.
─ Uite, merg la Elvira și la Ticu. Cică le-a ars casa.
─ Haide, bre! Cum să le arză casa? Azi?
─ Pi, azi. Da’ când? Acu’ merg să văz.
─ Când te întorci, să dai pă la mine, să-mi zici ce și cum.
─ Oi da. Da’ cum dracu să arză casa? Cum? Mai au și o droaie de copchii. Când o vini Ticu de la muncă, vai de capu’ lor, săracii.
Și iuțește pasul, de curiozitate, dar și de griji. Ticu era vărul ei cel mai de treabă. O mai ajuta cu coceni și la culesul viei.
Ajunsă în fața casei arse, intră fugind pe poartă. Erau vecini adunați și priveau peste gard rămășițele scoase din casă. Erau niște haine arse și deasupra, aruncată, o Biblie.
Șușotelile vecinelor – aceleași constatări repetate de fiecare în parte a mirare: Nu a ars Biblia. Uite că nu a ars Biblia! Ce minune dumnezeiască, să nu ardă Biblia…
─ Elvirăăăă, unde ești, fă, Elvirăăă?
Parcă devenise un tic nervos. Își tot trăgea basmaua neagră peste frunte, aproape că-i acoperea ochii.
─ Unde să hiu, țață? Unde? Uite ce nenorocire s-a așternut peste bietele noastre suflete! Nu eram destul de necăjiți? De ce mi-a dat Maica Domnului și asta? Asta-mi trebuia mie acuma? Asta, bre, țață Ioană?
─ Fă, Elviră, cum ți-a ars casa?
─ Naiba știe, bre? A vinit după mine, că eram la cazanul de țuică, ăsta micu’, Florin, că arde casa. Până am ajuns aci, era gata. Ce să mai scoț din ea? Uite aci, că toate a ars.
─ Au ars, mamă, răspunse fata de zece ani a Elvirăi.
─ Ia și nu mă mai corecta tu pă mine! De-aia vă dau la școală? Ce dacă nu știu carte? Vă dau pă voi să mă corectați pă mine. Mișcă d-aci, să nu te văz! Vine el taică-tu acasă…
─ Copchiii unde erau, Elviră?
─ Pă maidan. Numa’ Florin, ăsta micu’, era acasă. L-am întrebat dacă a umblat cu chibritu’ în casă, da’ zice că nu. Io știu, bre? O hi lăsat televizoru’ să meargă și o hi făcut vrun scurt pă undeva.
Cu un băț luat de prin curtea Elvirăi, țața Ioana scormonea printre arsurile din casă. Atinge Biblia cu bățul și o lovește de două ori spunând mirată:
─ Biblia nu a ars, Elviră.
─ Nu a ars, bre.
─ Este o minune Dumnezeiască aci. Așa să știi tu de la mine.
─ Este o minune. Da, da. Da’ ce fac eu acuma? Vine Ticu de la serviciu și mă omoară.
Țața Ioana se apleacă să ridice Biblia. Elvira strigă speriată.
─ Ce faci, bre?
─ Cum, ce fac? Iaca vreau să iau Biblia asta de aci.
─ Las-o acolo, să o vază și Ticu.
─ Cu ce rată vine?
─ Cu aia de 6.
─ Pi, lu’ Ticu numa de Biblia asta nu-i arde. Unde dormiți la noapte cu atâția copchii?
─ Cum, bre, unde? Uite, în bucătăria de vară. Am un pat acolo și-or dormi copchiii în el, iar eu cu Ticu pă jos.
─ Să trimiți la mine fata asta, să-i dau un preș.
─ Ce preș, bre?
─ Cum, ce preș? Țes toată ziua. Ce dracu să fac? Am preșuri noi, Elviră. Trimite fata la mine. Măcar să dormiți pă un preș nou.
─ Bine că nu a ars bucătăria. Sărea naibii butelia și făcea explozie.
─ Elviră, ne-am înrăit, Elviră. Ăsta e semn de la Măicuța Domnului.
Lovește cu bățul Biblia. Repetă și se uită spre vecinii adunați la gard:
─ Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Suntem păcătoși și răi. Uitați-vă la Biblie! Focul nu a ajuns să arză cuvântu’ lu’ Dumnezeu.

Lumea dădea din cap afirmativ, numai un băiat blond și slab îngâna ca pentru sine ce spunea țața Ioana.
─ Așa este, așa este… Da, da… Suntem răi. Niște animale suntem.
Apoi zise tare, să-l audă tot satul:
─ Ce dreacu trăncăniți să vă aflați și voi în treabă? Cine rage, bre țață Ioană, ca să zici matale că suntem animale? Păi, ce bre, io rag? Vezi matale pă vreunu’ agățat aci dă gard, să ragă? Io unu’ nu mă simt animal. N-a ars Biblia că o fi fost pă undeva unde focu’ n-a ajuns. Ce dreacu, bre! Nimica nu știți.
─ Ptiu, piei drace! Măăăă, tu vorbești, măăăă, nedusule la biserică! Alde taică-tu te-aude, mă, ce vorbești? Doamne, iartă-mă! Păi, se poate, mă, Ioane? Așa se vorbește cu o muiere la necaz? Nu vezi ce-i pă biata Elviră?
Ion o îngâna continuu. Ceilalți oameni se uitau când la țața Ioana, când la Ion. Ion era unul dintre cei cinci băieți ai preotului din sat. Fiind cel mai mic dintre frații lui, era răsfățat de toți ai casei. Lumea nu-l certa atunci când le spărgea geamurile ori rupea gâtul la vreo găină. Deși avea 17 ani, arăta de 30. Era nătâng și-i plăcea să contrazică tot ce se vorbea.
─ Ale dreacu dă babe urâte, ce vă mai dați voi cu presupusu’…
Și plecă Ion spre casa lui. Toată lumea adunată pe gardul Elvirăi se uită după el și se închină mai ceva ca la biserică.
─ Țață Ioană, io îți dau Biblia, că acuma ce să mai fac? Ce să mă fac, breee, vai de păcatele mele! Vai, vai, vai de sufletul meu! Cu ce-oi fi greșit în fața cerului?
Țața Ioana s-a aplecat și a ridicat Biblia. Cu palma dreaptă o ștergea de cenușă și o vântura spre ochii vecinilor.
─ Nu e atinsă de foc. Nu e, oameni buni! Mă duc acasă, Elviră. Am de urzit.
─ Mergi, bre, mergi!
─ Nu uita să trimiți fata după preș.
─ Nu uit, bre. Nu uit.
Țața Ioana s-a întors pe prispa ei. Își puse Biblia în poală și privi lung cerul. Poate că în mintea ei roiau tot felul de gânduri legate de cele sfinte, pentru că-i mai scăpa câte un unul și-l rostea cu voce tare: suntem răi, Maica Domnului, suntem atât de răi, că nu încăpem în Ceru’ Tău.