De Mădălin Matica
Sunt creștin-ortodox și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.
Ploutarkhos, istoric, scriitor și moralist grec, exponent al curentului aticist, personalitate de seamă a culturii Greciei Antice este autorul pe al cărui text îmi argumentez aceasta digresiune. în lunga-i viață (81 de ani – 46 d.Hr| 127 d.Hr), a creat o vastă operă, reunită în anul 1296 de către Maximos Planudes în două mari culegeri: Moralia și Bioi Paralleloi. Asupra unui pasaj din această ultimă culegere îmi voi îndrepta atenția, mai exact asupra Vieții lui Lycurg. A fost folosită traducerea în limba română: Plutarh, Vieți Paralele, traducere, notă introductivă, notițe introductive și note de prof.univ. N.I.Barbu, Editura Științifică, București.
Fiind unul dintre istoricii cei mai cunoscuți ai Greciei Antice este inutil a insista asupra personalității acestuia sau a „încadrării în contextul istoric” a autorului, iar vastele efecte în timp a scrierilor sale au făcut subiectul multor lucrări de specialitate (dar și a multor deviații care exagerează impactul său asupra scriitorilor perioadei Renașterii și Iluminismului).
Textul vizat este:
„IX. Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur și de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar și acestei monede, care cântărea greu și era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, și de un car tras de doi boi ca să o transporte. (…)
După aceasta, a izgonit și meșteșugurile nefolositoare și ușuratice. De altfel, și fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meșteșuguri se prăbușeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-și mai găseau posibilități de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelalte cetăți grecești, și, luată în râs, nici nu avea preț, astfel că nici nu era cu putință să cumpere lucruri străine și ieftine, și în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfa și în Sparta și Laconia nu se aducea nici un sofist, meșter la vorbe deșarte, nici un prezicător șarlatan, nici un întreținător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.
X. Dar plănuind să dea lovituri și mai puternice luxului și să nimicească pofta de bogăție, a pus în ființă o a treia și foarte frumoasă treabă politică, și anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri și alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obișnuiau să mănânce întinși pe paturi scumpe și luând bucate de pe mese de mare preț, fiind îngrășați la întuneric – întocmai ca niște animale lacome – de mâinile slujitorilor și bucătarilor, stricându-și o dată cu trupurile și moravurile…”
Despre Sparta știm puține lucruri. Puține vestigii, puține date nemediate, puține scrieri și informații directe. Despre Sparta știm de la Ceilalți. Iar acești Ceilalți (în special Atenienii) sunt singurii care încearcă să ne definească Sparta și concepția de viață a Spartei. Atena este însă dușmana de moarte a Spartei. Atena a fost umilită în nenumărate rânduri de Sparta. Atena și-a văzut magnificele ziduri doborâte de Sparta. Cetatea Atenei a urât și respectat Sparta.Nu același lucru îl putem spune despre intelectualitatea Atenei. în imensa lor majoritate, filosofii antici (indiferent de școala cărora le aparțineau) au lăudat modul de viață și spiritul spartan. A judeca Sparta pe baza scrierilor ateniene este o întreprindere ce trebuie făcută cu atenție. Înfruntarea celor două orașe-stat nu este doar o problemă politică sau o problemă generată de nevoia de expansiune a acestor state. Ele sunt intrinsec opuse, ele reprezintă două moduri antagonice de a exista, de a defini o cetate aici Jos și acolo – Sus, de a defini modul de viață al omului în cadrul societății ideale. A face o enumerare a ceea ce le deosebește pe cele două ar fi obositor atâta timp cat ceea ce le aseamănă s-ar rezuma la enumerarea lucrurilor de bază. Zidul Atenei, discursul atenian, mâncarea ateniană, concepția asupra morții, asupra valorii individului, asupra „democrației”, a maternității, educației, totul le pune în poziții antagonice. Dar aici ne referim la modul de a privi „averea”, „bogăția” și expunerea acesteia.
Spartanul este parte a cetății fără ziduri, cărămidă a zidului viu al Spartei, celulă valoroasă a organismului viu al Ideii-Sparta. Căci Sparta nu este o cetate, ea este un modus vivendi, este o Idee. Și ideile sunt veșnice. Spartanul este Egalul Spartanului.
Nu amândoi la fel de mici, ci amândoi la fel de mari. Nu săraci, nu bogați. Spartani.
Nevalorizând aurul, metal sclipitor, dar neavând o utilitate practică, ci recunoscând valoarea și importanța Fierului, metal al plugului și al kopis-ului. Dar daca ai un plug, un kopis și educația Spartei, ce îți mai trebuie?! Statul al cărei celula vie ești, a cărei existență o propagi și o aperi, îți asigură restul nevoilor vieții. și cu cat ai nevoie de mai puțin, cu atât vei fi mai mulțumit cu cat de mult ai.
Lycurg nu a adus Spartei legile. Lycurg a revelat Spartei un mod de viață, o filosofie de viață care, o data acceptata, a devenit „trăirea” ideii de spartan. Spartanul nu respectă legile, el este Legea. Legea Spartei este clară, simplă, democratică (în adevăratul sens al cuvântului), este zidul de apărare al cetății, este unitatea falangei spartane, este politica demografică și politica externă, este relația economică cu sclavul, cu restul Eladei și lumii.
Mai presus de religie stă legea Spartei. Legea devine religie introiectată prin educația spartană în fiecare egal de la vârste fragede. Legea este eugenia practicată, respingerea prostituției, a împodobirii cu lucruri, a mâncării ne-esențiale, a excesului sau al dependenței de Altul. Sparta și-a redus nevoile devenind, așa cum predica stoicismul ulterior, eliberată prin legea „necesarului”.
Sparta își este ea însăși suficientă. Deși Sparta practicase expansiunea (coloniile și expansiunile lui Menelau, Liga Peloponesiacă etc), niciodată nu a făcut-o din rațiunea păguboasă a lăcomiei sau luxului, ci din rațiunile impuse de legea ei.
Sparta a existat, a prosperat, a modificat umanitatea, a cucerit, a plâns, s-a dezvoltat și s-a prăbușit în uitare. Ideea pură nu poate supraviețui. Prăbușirea Spartei nu a fost generată de relațiile geo-politice sau economice ale acelei perioade. Prăbușirea Spartei (aidoma insuccesului Falansterelor ulterioare) a stat în incapacitatea ulterioară a spartanului de a respecta Legea Spartei. Respectarea legii Spartei a adus-o la nivelul cânturilor eroice și nerespectarea acesteia a adus-o în colbul uitării.
Omul nou – căutat și de comunism mai demult, dar și mai de curând – este greu de creat. Exteriorul nu va suporta existența unui Ideal Utopic funcțional.
„Utopia Spartană” (distopie a Atenei și a restului lumii) a fost susținută și creată de Legea Spartei, lege asumată intim de fiecare celulă a corpului Spartei. Din aceasta cauză, povestea Spartei este intangibilă, nedegradată și prezervată pentru generațiile ce i-au urmat ca „epoca de aur” a unui model de „laconism” (este impropriu chiar a folosi „stoicismul” atenian când discutăm despre Sparta) exemplar.