De Claudiu Iordache
Secolul meu este aproape să se întâmple!
A urcat lent pe o scară care s-a frânt la capătul anului 1989, după care a coborât, mohorât, într-o vale a plângerii. Lumea mea obosise să mai fie și altceva!
Prizonieră a unui sațiu ce părea să nu mai aibă un sfârșit.
O lume tot mai deschisă oamenilor care nu prea mai voiau nimic de la ea.
O pânză a unor absențe înecate în singurătatea lor, un tot mai vast arhipelag de vârste uitându-se unele pe altele ca pânzele vag însuflețite ale lui De Chirico. Și într-un timp uleios în care respirațiile erau ale unor scoici cu valvele deschise. Secolul flasc al unui timp vulgar!
Și din când în când, și din loc în loc, rămășițele de calcar ale democrațiilor, cu sidef ruginit. Și peste tot și toate un tumult stins. Viitorul murise înainte să se întâmple. Și brusc peste refluxul acesta universal se prăvălise virusul pandemiei! Oamenii cădeau secerați, unul după altul, pe toate cele cinci continente și frica de moarte îi înfrățea, dar de data aceasta zadarnic.
Nu mai aveam de-a face cu un război nazist, ci cu unul ce nu mai ținea cont de nimic. Statele, harpele tuturor nedreptăților, deveneau, pe rând, crematorii pentru cei pregătiți să moară și lagăre pentru cei pregătiți să se predea ori să nu se opună! Urmărind nepăsătoare cum viața oamenilor se duce de râpă! Pradă unui efect pieziș de tanatogeneză, omenirea orbită, arestată în spitale, privea buimacă orizontul în așteptarea unei salvări. Dar salvarea lumii nu mai venea!
Doar vocea Diavolului psalmodiind-o pe a lui Iisus: “Lăsați bătrânii să vină la mine!” Părea a fi un ultim avertisment. După care, nimicul! Și doar vocea zadarnică a câte unui pustnic apocaliptic. ”Cultivați un fir de floare! Creșteți un pui de porumbel!” Lumea noastră, ca un cimitir în explozie, exilată pe o pustie insulă Pathmos, din salba de legende triste ale Mării Egee!
Și, din nefericire, nu se va termina aici!
O nouă eră aspră, o erată la vechea eră!
E o prejudecată să dorești un răspuns la toate întrebările și îndoielile oamenilor! Lasă să fie! Ignoranța face parte din sâmburele adevărului. Cu cât afli mai mult, cu atât cunoști mai puțin! Astronauții lansați în spații se lasă fermecați de extinderea ignoranței lor. Omul și oceanul său vizual, amestecul acela majestuos între ce nu știe și ce vrea să afle. Veșnicul raport variabil între minuscula cunoaștere și marea ignoranță. În această lume strâmtă fiecărui om i se oferă la naștere o felie de fruct. Cât timp va ști să-l hrănească din puterea sa, asta îi va însemna viața! Asta e soarta lui! Dumnezeul său! Cel care îi luminează speranța și nevoia de a fi. După care sosește moartea. Ca un final de roman care se închide cu decesul autorului vremelnic. Doar prin operă omul își poate supraviețui.
Dostoievski nu a murit. Eminescu nu e mort. Sunt doar plecați în veșnicie!
Dar să ajungi să-l sâcâi pe Dumnezeu cu întrebări inchiziționare nu este decât o formă rafinată a ignoranței! Dumnezeu este totul pe care nimicul ființei vrea să-l străpungă cu neîncrederea lui.
Am cunoscut țărănci bătrâne pentru care seninătatea existenței însemna totul. Răsăritul soarelui, plecarea la câmp, nașterea copiilor, creșterea lor ca pe niște boboci de rață, vârsta ce le schimba culoarea broboadei în jurul gâtului. Moartea senină. Cimitirul liniștit cocoțat pe dealuri ca niște tumuluri sfinte.
Ce contau pentru ele dubitațiile lui Voltaire? Credința lor în Marele Creator avea să strălucească mereu, neclintind și sfințind existența!
Dar sosesc momente nefirești când totul pare să se prăbușească în jurul credințelor primordiale. Cataclismele, războaiele, pandemiile vin, pleacă, rănile lor nu se vindecă niciodată! Ele pot fi uitate, însă umanitatea va fi întotdeauna rănită! Un simptom cronic de civilizație slăbită! Și un succes scump plătit al supraviețuirii. Dar dacă “după nici o pandemie lumea nu va mai fi la fel!”, ce se va întâmpla atunci când oamenii sătui de libertate o vor voma sufocați de vâscozitățile ei, ce-L vor mai ruga oamenii în libertate forțată pe un Dumnezeu al cărui mesaj a fost deja uitat, curmat, irosit? Se vor ruga în genunchi ca pronia cerească să le ofere un nou flagel, care, prin purgații provocate, să elimine viermii libertății ajunși adânc în mintea și sufletelor lor?
Își vor face din temple din nou închisori și din îngeri daimoni vampiri, sau vor schimba cursul rugăciunilor, ce vor sfârși cu smerite perorații la Tatăl cel Rău? Și îl vor încorona din nou pe pământ, peste o seminție de Iisuși alungați?
Greața de libertate poate fi mai gravă decât o pandemie ajunsă, cu balele-i otrăvite, pe mult prea șubreda Arcă a tot mai matusalemicului Noe? Vom pieri, în sfârșit, cum a voit demența RĂULUI PE PĂMÂNT? Și poate că, odată, Sodoma și Gomora vor fi din nou blestemate.
La nașterea altei lumi, care nu va mai fi la fel cu aceasta în care ocnași în lanțuri vâslim, lumea veche va pieri pentru totdeauna, și “lagărele vor redeveni adevăratele orașe ale Noii Europe!” (Vasili Grossman)! Și nu ne vom mai aminti că am fost! Dar uitarea, în viața oamenilor, se dovedește adesea neputincioasă. La urma urmei, teama de dezastru este o colecție de pandemii niciodată uitate. Undeva, cândva, o altă pandemie va izbucni și va găsi o aceeași lume în declin. Tablourile lui Hieronymus Bosch de acum 500 de ani trezite din nou! Trăim sub imperiul sfârșitului! Ferice de săracii care cred și nu știu.
A fi optimist în acest ciclu al nașterilor și morților, al începuturilor și sfârșiturilor, sub semnul zeului Ianus, ține exclusiv de persistența anesteziei.
Mult deasupra destinului omenesc se petrec catastrofe de proporții infinite. Dispar galaxii, apar găuri negre, se iscă din așchii cosmice noi planete. Și, din nou, o întâmplare miraculoasă va aprinde flacăra vieții pe un nou pământ. Și în această nimicire nesfârșită ființa omenească însăși va aveas iarăși nevoie de Dumnezeu!
Fără Dumnezeu pământul ar fi trecut. Cu El alături, lumina Lui se va întoarce mereu pe pământ!
Și copiii noștri și ai Lui vor reînflori! Și mormintele se vor deschide pentru nuferii ce vor fi, ca o boltă înstelată, nu a cerului, ci definitiv a pământului. Tatăl nostru cel de toate zilele, Tu care le știi pe toate, de ce ne ferești? Ce ne ascunzi?
Și la întrebarea ce va fi după, am simțit nevoie să îmi închei manuscrisul aici! Ce s-a întâmplat cândva, se întâmplă! Ce se întâmplă, se va întâmpla!
Diavolul este înăuntru!
Neînduplecat și neobosit. Îi este permis să atace în continuare fisuri încă atât de bine ascunse în supraviețuirea pământenilor.
Dumnezeu îi îngăduise, Dumnezeu îi îngăduia, semn că nici măcar El nu avea încredere în viitorul Creației Sale! Și poate doar așa îi era ținută în viață credința că omul Lui va rămâne mereu un prizonier diavolesc! Optimismul oamenilor i se părea o glumă!
Cândva, când va obosi, Cel Nesfârșit se va retrage sub un nor roșiatic, culoarea explozivă a vidului, și, asemenea unui Căpitan Nemo, va alege să existe singur până la capătul blestemului Său de a fi pe pământ. Dar nici măcar El nu știa că sfârșitul Lui nu era și cel al semințiilor, că era ascuns în inima fiecărui om, căci omul murind, îl ucide pe Dumnezeu!
Murind, îngropăm doar clipa, nu viața pe care ne-am trăit-o sub semnul speranței, bucuriei, tristeții și nerăbdării. Așa cum altădată pe front soldații plecau mai departe părăsind locurile în care își îngropaseră camarazii, fără a-i mai vedea vreodată, nici vii nici morți, pentru a pieri la rândul lor sub o rafală care cu altă ocazie ar fi secerat spice!
Am trecut cu ani în urmă prin Sparta, dar n-am găsit nimic acolo din puterea Spartei! Un deal, un platou, un Taiget, niște pietre. O statuie, dar mai ales tăietura în umbră și lumină a unui amurg atemporal.
Doar el ne va supraviețui tuturor. Ca dovadă peremptorie că a trăi nu înseamnă prea mult! Și aș mai fi pus o singură întrebare neantului omenesc: un Albert Camus, un Saint-Exupery, un Malraux, un Vasili Grossman, când ne vor mai ieși din nou în față pentru a avertiza că nu trăim fără rost? Că a fi nu este numai o istovire, și că aceia însemnați și neînsemnați vom însemna Ceva extrem de prețios la a doua întoarcere a lui Iisus pe pământ?
Și că de abia atunci pământul va fi primit, nu cu blesteme, ci cu glorie în Panteonul Său. Căci doar fiind, suntem, doar suntem pentru a fi, și, între termene tot mai strâmte, doar trăim! Gloria înaltă a mirării din urmă!
Și acum, când se pregătesc să încheie provizoriu dictatura, când datorită ei milioane de oameni au fost sechestrați în casele lor, când și-au pierdut salariile, serviciile și veniturile, când populația cu spinarea încovoiată se pregătește cu entuziasm maoist să-și facă vaccinul obligatoriu, când covidul care le-a intrat deja în viață va fi regretat ca o perioadă în care oamenii au fost fericiți în balcoanele lor, când politicianismul le-a pregătit deja și o criză de fânețe, când vor seca locurile de muncă și restricțiile de tot felul vor face din statul lor de drept un stat vătaf, când protestele vor amuți, în sfârșit, fericite, semn că turma s-a îngrășat, în mijlocul lumii care suferă la ieșirea din izolare o singură țară va străluci sub soare. Aceasta e România!
Și singura din Europa în care prostia a câștigat definitiv disputa cu gândirea, dar, mai ales, a dovedit că se poate trăi fără libertate! Pe vremuri se fugea de dictatură, astăzi se fuge în dictatură! Și ca factor irefutabil, doar cheltuielile cu pensiile vor avea de suferit, căci vor fi din ce în ce mai mici, cu tot mai rarii lor beneficiari, pe măsura locurilor de veci ce vor deveni brazde pentru agricultură!
Asta e, români, cu sufletele castrate, în șiruri lungi de capete cu măști, ieșiți în masă la vot, ce naiba, nu puteți să vă lăsați fără urne pline stăpânii?
În România de după Revoluție vom retrăi iar vremurile în care, cu frenezie comunistă, și din sudoarea poporului, s-a construit prima Casă a Poporului! Vremuri binecuvântate ce vor fi numite de istoricii țârcovnici ai Erei Noi, Ridicarea Bastiliei!
Altfel spus, să înzidim din nou libertatea! Fără o Bastilie care să-i amintească necontenit pierderea libertăților lui, nu există popor!
Și așa treceau termenele unor defilări de stele neînfricoșate. Cei trei Magi le urmaseră dârele de lumină și ajunseseră, sub grija lor, la ieslea Betleemului. Îl adorară pe Iisus în fază de crisalidă. Îi uraseră și îi prevestiră. Urmând și pe mai departe pe cărarea de rouă înghețată.
Mă întrebam atunci cum oare parcurgeau bezna unei pandemii evreii, arabii și creștinii? În Oranul meu doar erau, trăiau împreună. Cum gândeau sfârșitul, cum sperau din nou la minunea Răsăritului Soarelui, care-i tulbura și cum treceau peste disonanțele credințelor lor?
Dar presupuneam că, uniți în frica de moarte, se dezlegau de legendele timpului într-un sens misterios, ascuns și particular.
Sau poate gândeau la unison. Trei frați în căutarea unui singur Părinte! Și Dumnezeu le deschidea trei porți de aur prin care inima fiecăruia pătrundea smerită înăuntru!
Pandemia ca sinucidere? Izolarea de suferința altora? Agonia de unul singur? Moartea împlinită ca o sentință? Și sentimentul că am epuizat degeaba timpul pe care l-am trăit împreună! Dar acum e deja prea târziu.
Contemplăm totdeauna singuri clipele care ne-au mai rămas. Unde îmi e familia care să coboare capacul singurătății în care am fost închis? Dumnezeu nu va mai trăi în mine atunci. Unde piere ultima sentință ori speranță a scriitorului: “Poate reușesc să vă conving să trăiți altfel!”?
Suferim fără a ști de ce! Doar am făcut tot ce ni s-a ordonat. Dar de ce suntem pedepsiți o dată și încă o dată? Ce mai vor de la noi? Le-am dat deja viața. De ce mai vor moartea noastră?
Ce le mai folosesc tumulii lui Timur Lenk, cenușile omenirii, făina ultimă a trufiei de a trăi?… Până unde? Și până când? Și parcă n-ar fi fost de ajuns masacrele fratricide, iată, vor să ne alinieze unei ordini mortale.
Și cine sunt aceștia? Ce sunt aceste instituții carnivore și corupte, această ONU, aceste FMI, acest OMS, capabile să submineze și să mistifice existența ființei umane pe pământul său moștenit de la Dumnezeu?
Ce sunt aceste Big Pharma care forțează vaccinarea obligatorie a semenilor noștri, aceste Sanofi, care, în numele sănătății oamenilor, vor să distrugă sănătatea oamenilor, aceste Monsanto care otrăvesc hrana omenirii?
Cine asmute toată această enormă presă otrăvită?
Ce este această Ocultă Mondială?
Cine este acest Soros?
Cine este acest Bill Gates?
Cine este acest Tedros Adhanom Ghebreyesus?
Cine sunt acești președinți de state, acești prim-miniștri, acești miliardari senili, acești matusalemi ce vor să ne ia până și pruncii cu ei în mormânt?
Cine sunt acești gropari de umanitate?
Și răspunsul nu poate fi decât unul singur: vor moartea lui Dumnezeu! Cine Îi ucide Creația, Îl ucide pe El însuși!
Și o ultimă nedumerire: Doamne, de ce îi lași?
După pandemie mulți s-au arătat viteji, unii lăudându-se că au scos nasul pe fereastră, alții că au ieșit în stradă cu nările sub fular. Adevărul este că în oceanul de pandemie s-au înecat toți! Trecuse timpul, dar cronica ei avea să-i urmărească o generație!
Capitulaseră în fața unei gripe chiar înainte ca virusul să-i atace. Fuseseră cu mult mai mulți decât sporii de gripă dar se predaseră cu mic, cu mare, subțiind și mai mult frontiera dintre lagărul dinăuntru și cel din afară, încât deținuți și vinovați deveniseră doar unul!! Și nu mai era nimic de făcut!
O pată sângerie de dezonoare avea să subziste pe memoria unui oraș care capitulase, cu mic cu mare, la primul foc de armă al fricii! Un oraș dezertor! Cândva nu fugise în fața nemților la Mărășești și Mărăști, surprinzându-i pe nemți cu furia lui!
Făcuse o Revoluție împotriva unui despot care trăsese în oameni. Dar de data asta lașitatea însoțise cel mai odios morb de pe fața pământului. Lăcomia cu ochii de sticlă, bulimia după profit, puseseră mâna pe tot ce putea fi furat într-un stat prăbușit! Și nu lăsaseră în urmă decât cărămizile împrăștiate al credinței și solidarității lor.
Orașul meu era o ruină!
O ruină în care mai degrabă pieriseră sufletele!
Un oraș compromis pentru prezent, incapabil să gândească la viitor!
Degeaba averile otrăvite, o lege penală a imanenței îi ajunsese din urmă și îi judeca pe toți. Nu mai era un Oran cu care să te lauzi, ori în care să te naști fericit. Vor trebui să treacă încă mulți ani pentru ca rușinea să se uite, și în cartea de istorie, cercetătorii panegiriști (perpetuu colaboraționiști ai oricărei puteri!) să instileze vechile lor minciuni patriotice. Dar orașul meu, Oran, avea copii de crescut, bolnavi de vindecat, morți de condus la groapă. Încă o mulțime de deținuți condamnați la o viață nemernică!
Dar cum arhivele pandemiei ardeau la foc scăzut, pentru ca trecutul vinovat să devină cenușă, mai era nevoie de un pic de demnitate din partea foștilor prizonieri pandemici, să nu permită ca incendiatorii să-și ducă lucrarea până la capăt.
Adevărul, cel care ardea pe rug, trebuie salvat, chiar dacă nimeni nu-l slujise cum trebuie, chiar dacă istoricii academici, după strămoșul lor Procopius din Cesarea, îmbălsămătorul de Împărați, îl stropeau cu parfumuri de iasomie, chiar dacă afirmau spășiți că generația lor luptase dar se lăsase copleșită.
Așa se purtaseră cioclii și când cu îngroparea Revoluției! Ba că nu existase, ba că era capodopera celor ce o loviseră în moalele capului.
Așa se purtasereă și după, spălându-se pe mâinile murdare cu anti-sovietismul din anii în care trudiseră, de fapt, la construcția lui! Doar că sub teroarea kaghebistă s-au născut și au crescut ruși curajoși, care în numele neamurilor lor au scris, combătând atrocitățile sistemului! Ahmatova, Bukovski, Saharov, Soljenitîn, Pasternak, Grossman, în timp ce aici tăcuseră cu toții, elogiind nimicul literar al unei generații fără chef de patrie, al unei generații de pitici umani. Nu ei îl ridicaseră în slăvi pe piticul asemenea lor Ceaușescu, nu ei cu nume diferite îngrășaseră porcul protocronismului, nu ei, în șir interminabil, începând de la A. Toma, Beniuc, Breslașu și sfârșind cu un viitor anonim cărtărescu, secretaseră un smalț otrăvit cu care izolaseră puterea dreaptă și legitimă a scriitorului?
Nu ei au abandonat-o pe Doina Cornea în brațele securiștilor?
Nu ei l-au abandonat pe Dorin Tudoran când un scriitor a rupt rândul și a sfidat și în numele lor Sistemul?Nu ei n-au urmat gestul lui Vasile Paraschiv, care a restituit medalia pe care i-o oferise securistul președinte Traian Băsescu?
Nu ei l-au ținut pe Paul Goma departe de remușcările lor, în loc să-l aducă în triumf pe străzile României? (Cine este Doinea Cornea? Cine este Dorin Tudoran? Cine este Paul Goma, cine este Vasile Paraschiv? se întreabă românul contemporan!) Și nu ei scriseseră: “Lagărul ar putea să se contopească cu viața de dincolo de sârmă.”?
Nu între ei se născuse un Vasili Grossman, rus, evreu, ucrainean, dar OM care să bată obrazul obtuz al Despotului? “În fiecare, ceas, în fiecare zi, an după an, omul trebuie să lupte pentru dreptul său de a fi om, de a fi bun și curat! Iar în aceasta nu trebuie să existe nici mândrie, nici orgoliu, ci numai și numai smerenie! Și dacă în vremuri cumplite va veni un moment fără ieșire, omului nu trebuie să-i fie frică de moarte, el nu trebuie să se teamă, dacă vrea să rămână om!” De data aceasta chiar ei, codoșii, trebuiau acum, în sfârșit, să plătească pentru servilitatea lor nețărmuită. Și, mai ales, sămânța lor trebuia măturată din cetatea renăscută, dar încă schilodită.
Adevărul trebuia reinstaurat.
Adevărul era suveran!
Și dacă mai era o brumă de speranță, adevărul trebuia readus în templele națiunii!
Dumnezeu este Fiul Lui! Iisus, sacrificându-se, a lăsat în urmă Adevărul Său! Adevărul cel de toate zilele. Pâinea trudnică a muritorilor. Căci fără făina lui nu se va putea coace niciodată o pâine a omenirii!
Viața mea, dar ce caută viața mea în acest eseu? Călătoria mea printre ruinele Revoluției se apropie de sfârșit. Nu pentru că n-ar mai exista, ci pentru că este drept ca la un moment dat să nu mai exist! Eu am primit totul, țara mea așteaptă încă să primească dreptul de a fi fericită. La capătul popasului său terestru Albert Camus se gândea să emigreze într-o altă țară! (Nu același lucru și l-au dorit, la un moment dat, Antoine de Saint-Exupéry ori Feodor Mihailovici Dostoievski?) Până la urmă a acceptat să rămână fidel pământului ce avea să-l ucidă! Să revină cu sufletul rănit, pentru a se regăsi, pentru a se recunoaște în omul începuturilor, în Le premier Homme, în primul om, ca și în omul final, OMUL el însuși!) Dar în care?
A ales Dumnezeu pentru el, și autorul mereu neîncrezător a acceptat oferta Lui și s-a mutat sub cer!
Aștept, în felul meu, să-mi vină sfârșitul. Las în urmă speranța care poartă numele copiilor mei, care sunt și ai ei! Îi las României mai mult decât am fost? Urmează să nu răspundă.
Dar gândul meu o caută deja din anii în care nu voi mai fi! Peste zece ani, peste o sută de ani! O țară care poate va supraviețui risipirilor ei. Ca un izvor care va răzbi o vreme prin gunoaiele ce au fost continuu aruncate în drumul lui. Și, într-o zi, va muri la rândul său înecat!
Și mă mai gândesc acum la cei care au murit! În spitalele reci, singuri, lepădați, priviți ca niște insecte, mă gândesc la suferința lor mută, la deznădejde, la speranța sfâșiată de îndoieli, la dorul de ai lor sau de lume! Au murit ca animalele în abator, fără o lumânare deasupra capului, fără o vorbă bună, fără nimeni și fără nimic.
Neștiind că atunci când vor închide ochii vor fi transformați într-un obiect inert, că vor fi lepădați într-un sac cu fermoar și vor fi duși la o groapă septică. Ca și cum ei ar fi putut infecta lumea – acea lume care i-a infectat pe ei. Și fără o iconiță alături. Și fără Dumnezeu căruia să i se adreseze o ultimă rugăminte. Și să rostească înăbușit, cu buzele amorțite, un Tatăl nostru! Și o ultimă împărtășanie, și o ultimă strângere de mână, și o ultimă adiere a unei dragoste rănite, și a unei ultime mângâieri.
Și să își lămurească, poate, înainte de a pleca un moment în care prietenul său agnostic l-a întrebat: „Ce vei face atunci?” ”La care i-ar fi răspuns: Mă simt împăcat!”
Doar o umbră înfricoșătoare, doar Nimeni! Nu va mai auzi vocile groparilor grăbiți să scape de aceste trupuri de Mozart îmbătrâniți. Bulgării de humă vor fi aruncați peste el. El, care a fost cândva viu, care a iubit, care a trudit, care a avut copii, care a ieșit în stradă să-și apere libertatea! Acum, o are, în sfârșit! Ce ori fi făcând ai lui la ora asta! Soția stă închisă în casă. Cu fiii ei alături. Ce-or fi gândind despre el? Singuri! Singur!
I-a mai rămas mormântul, cutia cu rămășițe păgâne. Restul s-a dus! Și-a trădat viața, da, ascunzându-se în grotele lugubre ale fricii! De ce? Și, ridicându-se învins, își părăsește cortul și pleacă!
Cine sunt asasinii?
Patria mea este memoria!
Este ulciorul cu apă limpede ce a strâns în el lumina primelor clipe însorite, sunt mângâierile laptelui, minusculele suferințe pe care femeia care m-a crescut le-a îndepărtat cu blândețe, pământul ud de ploaie, inundat în ghiocei, primul cântecel: “Vine, vine primăvara/ Și se-așterne în toată țara!” Țara însăși pe care am privit-o cu privirile dintâi, ca să nu mă rătăcesc mai apoi în univers, jocul cu cercul, goana după mingii de cârpă, primele julituri, clipele de școală cu ghiozdanul pe umeri, nerăbdarea de a mă scălda în gârla cu seve de argilă ale Ialomiței, gustul apei sălcii, și laptele de pasăre al mamarei mele cu chip de sfântă…
O boltă de sălcii înflorite care se deschide încet, ca o poartă vrăjită. Patria mea a fost cerul înstelat și atât de jos încât puteai să-i mângâi stelele și luna! Patria mea, de mai târziu, și de mai târziu… și până în zilele mele de astăzi.
Și cu ce am rămas, cu senzația că m-au sărutat îngerii, cu privirea părintească a unui Dumnezeu cățărat pe fruntea bisericii, cu Iisus și Sfânta Maria. Și apoi cu Sfântul Vasile, bunicul bunicului meu, și apoi mătușa bunicii mele, Sfânta Elena… Și apoi Maria, mamă a copiilor mei, și apoi micii mei porumbei călători care îmi vor duce viața în lume!
Patria mea în care mi-am adus pe rând copiii. Și apoi patria iluziilor, a dragostelor fugare, a cuibului statornic în care mi-am ascuns târziu aripile risipite, și anii mei chinuiți de scris îndărătnic, așa cum căldărarul bătrân își toarnă, trudnic, clopotul vieții.
Și un drum din ce în ce mai pustiu, pârjolit de păgânii lacomi de patria mea, pe care încercau să mi-o fure. Și cu lupta cea mare, în care am vrut să fug cu patria mea dintr-o astfel de lume. Și osânza izbânzii, și micul triumf scrijelit pe un zid de decembrie. Și iarăși cărțile mele, lacrimile mele transformate în poeme, întâmplările mele preschimbate în cărți.
Patria mea, am întrebat-o într-o zi, ce-am putut am făcut, ce mai pot să fac, ce aș mai putea face pentru tine?
Poate din grădina vieții mele să las să curgă iarăși izvorul libertății mele. Am fost liber de la început și liber sunt la capătul vieții.
Doar să am cui să mai dau recolta de sânge! Doar să fiu primit cum am venit, cu aripi de înger abia sprijinindu-mă, sfios, pe sfântul pământ. Doamne, miruiește-mă! Poate că am greșit că am trăit prea mult. Dar nici o clipă n-am luat din partea altora din strălucirea hrănitoare a vieții! Patria mea, ultima mea grădină!
Veniți să adunați de pe obrazul bujorilor mei ploaia mea cea din urmă, patria mea…
La capătul acestui text încerc să îmi cert tristețea!
De ce? În părculețul strivit între cartiere curge o lumină sub norii care o umbresc melancolic. Se aud mașini tușind pe asfalturi. Clipele curg fără a lăsa urme. Orele zilei se înclină pe o parte lăsând să se vadă din când în când ochii iscoditori ai unui cer bătrân.
Oare ce-or fi văzând, aplecați ușor peste cartierul înserat? Pe bănci scâlciate se țes hieroglife pentru mult mai târziu. Jurăminte adolescentine, declarații de dragoste scrijelite cu bricege.
Ici-colo un pensionar ce își moțăie timpul. Pentru el drumul până la stele este tot mai scurt. Așa îmi ascult orașul, ca pe o fanfară dogită. Un cântec trist. Un amurg mortuar nu departe de “13 septembrie”! Un bulevard pentru tineri cărunți. Pe blocuri curg perlele de cenușă ale porumbeilor însetați. Un uliu grăbit spre casă acum nu-i mai sperie. Cu motoarele oprite, noaptea plutește cu aripi de ceață.
La ce mă gândesc?
Ce vreau să spun?
Doar mă gândesc că uruiala cerului burdușită de clipe nu-i mai învie în zori pe cei pe care viața noastră i-a învelit în moarte și i-a ascuns sub pământ.
Martirii noștri, gândesc… Martirii noștri… Dar ei tac îngândurați, îngânând veșnicia!
Alegând viața și aleși de moarte, fericiți au fost cei care au trăit Revoluția, nefericiți cei care au pierdut fervoarea și eroismul ei și au rămas neschimbați în aceeași țară nefericită!
Dar de abia acum, la capătul atâtor ani de trădări continue, putem spune că împotriva tuturor renegărilor, a detractorilor, a celor ce au dezonorat-o continuu cu apostaziile lor (susținând că România nici măcar o revoluție nu a fost în stare să facă, după un sfert de veac de sclavagism comunist), a celor ce au negat suferințele martirilor ori meritul celor care au riscat totul pentru libertatea lor, ca și împotriva cinismului marilor puteri care nu au recunoscut țării noastre meritul de a se fi eliberat singură din infernul totalitarist, putem spune cu mâna pe inimă: “A învins Revoluția! A învins Revoluția! A învins Revoluția!”
Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desprinde lanțurile, redându-l propriei libertăți. Mai târziu are să-l găsească în același loc. Pe neașteptate, omul înlănțuit din nou începe să-l blesteme.“De ce m-ai eliberat? Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?” „Dar tu unde ai fost în timpul acesta?” îl întreabă trecătorul, și pleacă trist mai departe.
Unde a fost generația noastră când i-au fost confiscate drepturile și libertatea? Cui i-a predat ea puterea obținută în urma sacrificiilor Revoluției? Ea, care astăzi își plânge soarta în timp ce își insultă martirii…
De la Starea de necesitate din 1989 la Starea de asediu din 2020 nu este decât un pas!
Nu departe este clipa în care va trebui să ne dovedim că merită să trăim! Câtă dragoste creștină trebuie să simți ca să nu-ți dorești asta, în istoria mereu spulberată a omului fără sens!
Și acum, ajunși la capătul unei pandemii universale, ca un blestem asupra unei întregi generații de oameni indistincți, diferența dintre omenire și umanitate continua să crească! Ca și cum sufletul ar înceta progresiv să-și mai hrănească trupul, mereu flămând, cu substanțele divinității lui, ca și cum trupul s-ar zbici ca o mâzgă în jurul sufletului asediat, ca și cum Dumnezeul lumii și-ar fi retras lumina slavei Lui din spiritul asasinat de tenebrele sale de plumb!
Dar există ceva mult mai prețios decât frica de moarte, precum salvarea unui copil dintr-un incendiu sau jertfirea vieții tale pentru o patrie a tuturor. Sunt fapte curajoase nu ale fricii, ci ale curajului de a trăi, dincolo de spaima de a-ți pierde viața!
A nu fi uitat că Ludwig Van Beethoven a compus Oda Bucuriei numai pentru oamenii liberi! Căci pentru a lăsa în urmă starea de mulțime trebuie să vrem, mai presus de orice, să tindem să accedem la marea idealitate a omului învestit cu toată puterea umanului de a fi liber! Îmi vin acum în minte cuvintele unui gând de înger ce avea să fie doborât cândva pe cerul Mediteranei (31 iulie 1944) de către un pilot teuton rămas anonim: “Dacă voi fi doborât n-am să regret absolut nimic. Mușuroiul care va fi lumea mâine mă înspăimântă. Eu eram făcut să fiu grădinar!” (Antoine de Saint-Exupéry, l’homme sans une tombe sur la terre des hommes!)
Grădinarul lumii noastre a fost Sufletul său!
Grădinarul lumii noastre a fost doborât!
Epilog
Sunt scriitori care se sinucid nu atunci când își pun capăt zilelor, ci când nu mai scriu! În oborul românesc nu există cititori care să salveze străduința scriitorului de a-i certa ori de a-i mântui.
Literele au tăcut, nu mai au ecouri evocatoare. Cărțile sunt pline de pagini goale. Bibliotecile tânjesc la vremuri care au fost. Cine este Shakespeare în Obor?
Spiritul nu moare dintr-o dată, se împietrește. Când viața o ia înaintea spasmului conștiinței s-ar zice că trăim într-o junglă. Nimeni nu scrie tragedii antilopelor devorate. Nu există istorici care să facă apologia leilor!
Viața și moartea se împletesc pe scoarțele crăpate ale timpului. Jungla e acum pretutindeni. Și acum este lumea noastră. În lumea noastră, privită printr-un ochean ceresc, un petic de umbră încercănată de un pic de lumină. Să zicem că e țara noastră. Un spasm, o dâră de senzații care se vor topi. Dar să nu merg mai departe.
România anului 30 este un aisberg ce plutește spre ultima lui agonie. E noapte în ȚARA MEA. Dar ei nu pot fi avertizați. Un simț le-a pierit. Nevoia sugarului de a-și lipi buzele de sânul mamei tutelare. Pentru asta oamenii se omorau cândva.
Dar în rasa nouă românească s-a instalat indolența. Românii nu mai simt decât ce sunt. Restul îi refuză și ei se lasă refuzați. Oameni ce se scurg infectați de propria lor istorie.
Ce scriitor își mai joacă speranța pentru puzderia asta stupidă de ființe? Eminescu a vrut să fugă sub cer. Dar poetul de astăzi rămâne dezgolit ca un lichen sub cerul torid al neputinței. Și atunci speriat, respins, înjosit, se gândește ca la un punct final! Își ia cartea și pleacă în Africa! Patria pură a lipsei de sens, a abrutizării brute și a ignoranței unanim acceptate!
Și atunci de unde vine orbirea?
Orbirea impură, orbirea gloatei, greva această încăpățânată de a înțelege, orbirea auto-mutilantă a unei generații rătăcită în necredințele ei, orbirea într-o devălmășie barbară de oameni care cândva au luptat pentru libertate…
Din toate cele trei motoare defecte ale existenței sale colective: justiția, politica, presa, ea împrăștie continuu mirosul acceptat al fărădelegii. Infracțiunea morală o întregește. Oarbă și surdă la cinste, la dreptate, la adevăr, această existență colectivă formează astăzi una dintre cele mai infectate aglomerări de așezări vag creștine, în care credința în sfințenia binelui a fost abandonată.
Ce scriitor își mai joacă speranța pentru puzderia asta stupidă de ființe? Eminescu a vrut să fugă sub cer. Dar poetul de astăzi rămâne dezgolit ca un lichen sub cerul torid al neputinței. Și atunci speriat, respins, înjosit, se gândește ca la un punct final! Își ia cartea și pleacă în Africa! Patria pură a lipsei de sens, a abrutizării brute și a ignoranței unanim acceptate!
Și atunci de unde vine orbirea?
Orbirea impură, orbirea gloatei, greva această încăpățânată de a înțelege, orbirea auto-mutilantă a unei generații rătăcită în necredințele ei, orbirea într-o devălmășie barbară de oameni care cândva au luptat pentru libertate…
Din toate cele trei motoare defecte ale existenței sale colective: justiția, politica, presa, ea împrăștie continuu mirosul acceptat al fărădelegii. Infracțiunea morală o întregește. Oarbă și surdă la cinste, la dreptate, la adevăr, această existență colectivă formează astăzi una dintre cele mai infectate aglomerări de așezări vag creștine, în care credința în sfințenia binelui a fost abandonată.
Să negi cu îndărătnicie suferințele martirilor din Decembrie 1989, să le insulți memoria, să tragi mișelește de timp în datoria, mereu amânată, de a le recunoaște eroismul, înseamnă a fi orb de la Dumnezeu!
Popor român, cine și-ar fi închipuit, cu treizeci de ani în urmă, că vei trece și prin purgatoriul acesta? Și cine și-ar fi închipuit că îl vei traversa într-un chip atât de neomenesc?
Iar în rest, toată această înstrăinare ce alungă sufletul oamenilor și îi face comuni prin pierderea sentimentului fratern, care îi descărnează de spirit și-i transformă în mamifere pentru care instinctele înseamnă totul, tot acest popor comprimat sordid într-o singură generație ce-și cultivă, cu un sârg nemilos, degenerarea ce sfârșește prin uciderea ființei istorice, toată această foșgăială care se hrănește cu suflete veștede, în drumul lor inevitabil spre o singură moarte, tot acest vis doborât… Doamne, în ce fel de Românie ne-a fost dat să trăim?
Moartea ultimă nu înseamnă a celor morți, mai degrabă a celor încă vii, a existențelor de deșert, ce se nasc ca să se stingă pe rând, nu toate acum, nu toate mâine, dar toate într-un derizoriu comun!
În țara asta care nu mai are sfinți, nu mai are martiri, nu nu mai are legende, nu mai are eroi, nu mai are istorie, doar suflete grăsoase, doar parveniți, doar mic-burghezi ediție nouă, doar buci, doar burți căzute, doar gușe, doar fălci, doar emasculați de osânză, cu onoarea de brânză râncedă, pentru care zeu este cine are parale și cine îi cumpără, specie târzie de umanoizi fără virtuțile care i-au făcut pe înaintașii lor să-i aducă în viață…
Românul puhav la inimă, cu gândire oarbă, zgârcit la pungă, fără trecut de onoare, fără prezent de sfințenie, fără viitor de glorie, pentru care academiile, parlamentele, sunt castele de cărți ale cartoforilor, pentru care banul este un porc de hrănit, doar o tagmă de canalii bogate ce înăbușă sfințenia unui popor proscris să nu se bucure niciodată de roadele lui!
În țara noastră, doar ei, cei care îi omoară umanitatea! Și care, asemenea lui Ceaușescu, nu se tem de ziua de apoi și nu se tem de pedeapsa pe care o merită!
A nu-ți mai plânge morții înseamnă că viața s-a îndepărtat de tine! A-i uita înseamnă a te îngropa deja în cenușa ce vei fi mâine! A nu fi recunoscător celor care au pierit pentru ca tu să mai întârzii în cochilia ta, înseamnă a trăi în absurdul devălmășiei! Încercând mereu să afle tot mai mult despre lumea lui, dar tot mai puțin despre sine, s-a secătuit! Ceea ce e mai grav decât moartea. Moartea are un sens, viața ca mortificare nu are niciunul. Oamenii nu trăiesc pentru a muri, oamenii trăiesc pentru a supraviețui dincolo de moartea vremelnică! Și simplul fapt că ne-am transformat existența într-o trainică somnolență vorbește de la sine – într-o viitoare magmă amorfă a viitorului, ne confirmă că am trăit degeaba. Într-o țară cu ignoranță voită și compasiune secată, darul vieții l-am pierdut în zadar. De treizeci de ani, înveliți în uitare și înstrăinare, doar murim!
Întrebarea care se pune la finalul acestei cărți: “Oare în viitor istoria va mai avea nevoie de o revoluție? Oare vom mai putea vorbi despre gloria de a fi om?” Și răspunsul tot viitorul îl va da!
Nu putem întrezări prin pâclele tot mai dense ale prezentului dacă sclavii vor continua lupta intermitentă împotriva spoliatorilor lor, sau vor depune armele într-un armistițiu pașnic, lipsit de frenezie?
Planeta va deveni cimitirul speranțelor și exigențelor umanității ori va plonja fără termen într-o fericire marxistă, sub formula: “De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi!”? Pentru ca în final omul revoltat să devină un artefact banal al ideii de libertate! Dar până atunci, trăim pe teritoriul arat de revoluțiile lui Sisif, cel neodihnit în a-și urca destinul pe vârful muntelui mitologic înaintea de a acepta să-l vadă, iarăși și iarăși, rostogolindu-se în hău! Hăul acesta misterios și înspăimântător care deocamdată apără secretul istoriei viitoare! Nu trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!
4 ianuarie 2020. Cu 60 de ani în urmă, în aceeași zi, Albert Camus părăsea această lume. Cu 60 de ani în urmă cel ce scrisese atât de lucid și de sfâșiat odiseea omului revoltat era coborât sub pământ.
Revin totuși la câteva zile după încheierea acestui manuscris pentru a afirma înăuntrul oricărui popor există o matriță a oamenilor simpli care neavând ambiția de a fi martori la scrierea istoriei timpului lor, fac ca timpul lor să funcționeze!
Ei sunt plugarii pământului românesc, pământ primit drept zestre de la Dumnezeul lor cel blând și răbdător. Ei ating pământul cu sufletul lor limpede ca izvorul din care au fost adăpați, și pământul lor atins de viscole, incendii și furtuni reînflorește! Ei sunt poporul ales cu sufletul în Miorița, cea fiică și mamă a trecutului lor românesc. Ei trudesc ziua pentru ca noaptea să fie o binecuvântare pentru a doua zi, ei păstoresc stelele din mlădițele cărora fac fecioarele coronițe neprețuite, copiii lor se nasc moștenind bogăția nemăsurată a unui dor creștin, ei cred în Dumnezeu cum puțini din Europa Îl pot urma în plecăciunile lor loiale, odată ce Credința în Dumnezeu se sprijină numai pe umerii și inima lor, ei sunt românii adevărați pe care ispita plecării nu i-a clintit din loc.
Oriunde te-ai duce, dai mereu de ei, acolo unde nu mai pot fi văzuți de vicleșugurile vremii, ei, chipul lor sculptat din rod românesc, cu privirea blândă și gura înmuiată de cântece murmurate, ei își nasc copii cum își duc la îngropăciune bătrânii, ca pe niște feți neîntinați ai crugului omenesc, ei sunt fructele curate ale pământului, ei sunt nimbul munților lor și delta de nuferi ai trecutului lor prelins cu sfiiciune în veșnicie, ei sunt crucea și lacrima care la umbra ei odată au plâns.
Ei sunt românii și nu uzura unei generații din cetatea degenerată! El este neamul românesc! Și oricâte le-ar pângări puritatea așchiile inimilor corupte, oriunde graniturile dispar și sub privirea ta vezi cum crește stejarul națiunii române!
O, nu vă temeți, nu lingușesc; doar caut și i-am găsit! Ei sunt românii solari…
Întrebat fiind scriitorul Antoine de Saint-Exupéry, ce ar fi vrut să fie el, a răspuns: „Am vrut să fiu grădinar!” Românul veșniciei românești nu s-a născut nici lacom, nici corupt, nici laș, nici fricos, nici hulpav, nici cinic, nici ipocrit, nici fățarnic, nici parvenit trecător prin bâlciul urban, el s-a născut grădinar!
Și tare mi-aș fi dorit să scriu toate cuvintele acestea cu inima netulburată!
“Pe undeva cărțile sunt ca un avertisment: Am trecut pe aici!”
Am scris peste 20 de cărți în 30 de ani închinate Învierii neamului meu, cărți pe care în lipsă de “popor” le-am ratat! Revoluția a fost ca un fluviu cu respirație scurtă care pentru un timp a deschis o pârtie de apă limpede între două maluri de mâl, ce apoi s-au sudat!
Astăzi trăim pe marginea unui vis frumos ce n-a fost să mai fie! Marii scriitori ruși au avut dintotdeauna un popor pe care să se sprijine. Dar noi nu suntem ruși. Suntem doar corbii grași care, de atâta amar de vreme, descărnează o singură tigvă. Și ca să nu ne mai amintească, din când în când, cine a fost cândva Eminescu, l-am închis într-o debara, poate că doar așa românii de baltă or să-l uite. Deși uitată astăzi este chiar România!