De Călin Hîrza

VOCILE

– poem dramatic în patru acte –

Personajele:

Venerabilul Maestru (VM:.)
Naratorul (N)
Maestrul de Ceremonii (MC:.)
Vocile (Alter-ego) (V-1 – V-5)
Marele Maestru (MM:.)
Anghel (fiul Maestrului Venerabil)

ACTUL I

N: (indicând cu mâna spațiile și obiectele prezentate): Acțiunea se petrece în Casa Templului. Aceasta are trei încăperi: Camera de Chibzuință, Sala Pașilor Pierduți și Templul Masonic propriu-zis. Intrarea în clădire spre Templu se face în această ordine, pe care și profanul trebuie să o respecte în ziua inițierii sale, bătând ,,neregulat” la poartă (demonstrează). [În exterior, construcția este asemănătoare celor baroce. Are un aspect arhaic. S-au utilizat materiale refolosibile care au fost puse în valoare: traverse de cale ferată pentru structura de lemn, lespezi de piatră și cărămidă obținute prin demolarea unor construcții foarte vechi.] Camera de chibzuință este zidită, pe interior, din cărămidă, chirpici (vaiog) si piatră, cu mortar de pământ. Tavanul e susținut de grinzi pe care sunt așezate cărămizi de breaslă purtând ștanța specifică. Pardoseala e alcătuită dintr-un caroiaj alb-roșu, calcar-teracotă. Mobilierul e extrem de auster. În dreapta, se află două dulapuri imense ce poartă straiele fraților și instrumentele necesare, iar în stânga, pe post de masă, este amplasat un ,,mehei” (banc de lucru pentru tâmplari) , cu un scaun auster alăturat. Intrarea – o ușă mare cu grilaj metalic; aspect de grătar îmbinat cu nituri. Există și un al doilea rând de uși, care se deschid peste perete, iar la închidere sunt simple și austere. Încăperea nu are geam. Întregul aspect sumbru induce totuși un soi de liniște interioară, invitând profanul la meditație. Pe masă se află un craniu uman așezat pe un joben vechi. Lângă el – un sfeșnic din bronz  cu o lumânare aprinsă, ce luminează cu un licăr slab și unduitor întreaga încăpere, acesteia alăturându-i-se o ramă din lemn putred de brad în interiorul căreia stă scris: ,,Privește și te cutremură. A fost și el viu ca și tine. A gustat beția gloriei și a știut ce este avuția. A iubit și a fost iubit, a fost apreciat de mulțimi de oameni și, totuși,.. Nu mai este!” 
Se mai zăresc un pahar cu apă, o bucată de pâine uscată, un bulgăre de sulf, un recipient cu sare și unul cu nisip. Biblia stă deschisă la Evanghelia Sf. Ioan. Pe masă – o foaie cu câteva întrebări ce vor fi adresate profanului spre a-și consemna ultimele gânduri în „testamentul filosofic”, iar alături – instrumentele de scris: o călimară veche tip „Pelikan” și un instrument pentru scris (o peniță) din pană de gâscă. Pereții poartă fiecare câte un tablou conținând imagini și scrieri simbolice. Peretele din est are un cocoș, simbolul focului și al zodiei Berbec. Sub cocoș, pe o panglică, stă scris: Frumusețea, Înțelepciunea și Puterea. Mesajul: „Dacă perseverezi, vei fi purificat prin Elemente, vei  ieși din abisul tenebrelor și vei vedea Lumina.” Peretele din nord poartă simbolul apei alăturat zodiei Rac și scheletului uman. Pe o panglică stă scris: „Dacă sufletul tău a fost învăluit de frică, Oprește-te!”  De asemenea, în partea de sus stă scris: V.I.T.R.I.O.L (Visita Interiora Terae Rectificando Invenies Ocultum Lapidem). Peretele din sud poartă, alăturat unei coase, simbolul pământului și al zodiei Capricorn. Este peretele ce se află în fața mesei de chibzuință. Pe o panglică stă scris: ,,Dacă ții la distincții umane, noi nu te cunoaștem aici; Pleacă!” Peretele din vest poartă simbolul aerului și al zodiei Balanță, alăturat unei panglici pe care stă scris: „Dacă doar curiozitatea te-a adus aici, Pleacă!”

SCENA I
(În camera de chibzuință) 

MV:.: (abătut, intră în camera de chibzuință, închide ușa după el. Se așează în scaunul profanului și cade pe gânduri). Hm! Dificil! Chiar dramatic!… Ce pot să fac?… Ce trebuie să fac?
N: Loja se află în impas.  Un frate având o vârstă onorabilă, a devenit extrem de critic la adresa tuturor și, pentru a-și susține dreptatea de fiecare dată, riscă să-i alunge pe toți. Loja a rămas doar cu cinci  frați. Tristețea îi răscolește toate zbaterile trecutului.
MV:.: (fixează cu privirea lumânarea aprinsă, bucurând-se oarecum de unduirea ei ghidușă făcând parcă să danseze obiectele și simbolurile ce-l înconjoară): Sunt sfârșit, frate, mintea mi-e în suferință și urlă-n mine ca un lup în căutarea disperată a hranei.
MC:.: Revino-ți, venerabile, va fi bine, vei vedea!… Tu ești un tip puternic, ai un tonus bun… Nuuu… te recunosc!
MV:.: Nu pot! Îmi arde sufletul plin de morminte… Distrus, sfârșit și fără de putere…
MC:.: Privește-te-n oglindă! Privește-ți tinerețea! Reprimește adolescența în tine! Vei vedea… va fi bine!
MV:.: M-a părăsit cu totul măiestria. Am ochi de profan. Ochiul spiritului omului de rând e un biet amețit, spânzurat de părerea oglinzii. Cu toate astea, îți spun frate, fiecare din noi s-a născut cu o înclinație spre visare, condamnată să fie coruptă sau chiar arsă pe rugul maturizării forțate. Nimic din visele tinereților noastre nu se mai păstrează în sufletele moarte. Cu timpul, frumusețea trecătoare-a cărnii se transformă în cavoul puturos al ideilor noastre trecute. Putem rectifica ceva? Eu cred că nu! Visele împlinirii sufletești au rămas undeva în urmă,… nici măcar nu le mai invocăm. Simetria febrilă a preocupărilor noastre va fi acoperită de mantia neagră a destinului. Viața noastră e o simplă afacere. A cui? Nu știu… nu știu! Partenera de viață mi-a devenit un macabru  pact secret, o libertate programată la plictis și deziluzie, spartă sub sancțiunea divorțului. Romantismul, dragostea, iubirea, prietenia… sunt doar simple cochilii care și-au golit conținutul. Contractul nu e nou. Am mai semnat unul la începutul vieții. Pecetea e tăierea cordonului ombilical… nu fizic… simbolic. În acest caz sancțiunea nerespectării se confundă cu plăcerea împlinirii prevederilor contractuale. Ne… murim câte puțin pe drum. Ne înfigem crucile în creștet prin propria voință. De aceea copiii nostri, în lipsa unor rectificări esențiale, în ceea ce ne privește, vor urma același  ciclu dureros golindu-se cu timpul de speranțe, încercând cu disperare să se agațe de fiece zi. Ce leagăn disperat: botezul dragostei în ură. Tot ce e viu e supus morții… Moartea e chiar înlăuntrul iubirii. Toți vom sfârși fiind cochilii goale, mormintele adolescenței noastre urlând spre cer… sfârșirea.  Și cerul… cerul… cum dracu ne-ar mai putea suporta fățărnicia!? Ce văgăună neagră înghite toate relicvele visurilor noastre!?
MC:.: Ieși, venerabile,… ieși! Nu te recunosc… ieși!
MV:.: Păi, dacă ies, ieși și tu… Cum aș putea doar eu!?
MC:.: Nu, venerabile,… din stare!…, nu te mai înțeleg,… Ieși din starea asta,… din stare, nu din templu!…
MV:.: Vrei să mă opresc? Hai să încercăm să salvăm loja și, prin ea, pe noi. Sânge proaspăt, suflu nou,… tânăr,… poate așa!… Poate sunt încă spirite neatinse… poate reușim!
MC:.: Știii… Venerabilul din trecutul îndepărtat…
MV:.: Nuuu,… nu acolo-i marea problemă… nu… Să încercăm…

ACTUL al II-lea

SCENA I

Naratorul, Maestrul Venerabil, Vocile (Alter-ego-uri – 1, 2)
(Același decor. Venerabilul se trezește, se ridică și cade într-un leșin profund, după care părăsește camera deschizând ușile spre Sala pașilor pierduți).

N: Sala pașilor pierduți este o încăpere mică, de circa patru metri pătrați, trasă în pastă de var stins, amestecată cu deșeuri de cărămidă sfărmată  și aplicată pe pereți, apoi drișcuită (șlefuită). Pe o panglică este scris: “Sala pașilor pierduți”. Dedesupt, calapoade vechi, luate de la pantofari și înșirate pe perete, închipuind pașii pierduți ai profanului în căutarea luminii.
MV:.: (deschide ochii tulburat… se freacă la ochi… aruncă o privire prin încăpere… își întinde părul  folosind instinctiv ambele mâini, alternativ, legându-și-l în coadă. Face acest gest oarecum  și din nevoia de destindere, dar și din pedanterie. Se ridică, își întinde oasele… după care, parcă amețit, duce mâna la frunte cocoșându-se puțin, ca și când puterile l-ar fi părăsit, duce mâna la gură, își umezește degetele și… stinge lumânarea… Un miros de fitil și ceară arse se întinde în cameră. Se face beznă. Se retrage din dreptul scaunului pipăind în gol. Scaunul scoate un scârțâit ce se-mprăștie în tăcere. Se îndreaptă spre cele două uși, le împinge cu ambele mâini și cade în genunchi. În licărul  de lumină  ce pătrunde din templu sunt strevăzute pe pereți calapoadele de lemn. Umbra proiectează  figuri monstruoase)..
N: Venerabilul pare că vede figurile unor frați…  
MV:.: (duce mâna la ochi..  pare că se freacă ușor și cade pe podeaua alb-roșie cu zgomot înfundat,  dându-și parcă ultima suflare): Mmm! Ce văd, oare?
V-1: Ceee… te uiți așa, ca prostu’!?  Ce, nu mă cunoști? Sunt… tu. Să mă salvez, vrei?… Nu știu ce bolborosești acolo… N-am cum…mă salva…și nimeni… S-a sfârșit. Păi, eu? Dar tu!? Ce văgăună-ntunecată ai ajuns! Ce suflet decăzut!…
MV:.: (Se ridică din nou în genunchi): Măăă…doare capul! Rău! Daaa… răăău… Ce dracu se întâmplă?… Cine ești!? 
V-1: Sunt… Tu! Ce ai? Ești tare de urechi?
MV:.: O, Doamne! Visez… Nu-mi amintesc să mă mai știu astfel (o clipă de tăcere, venerabilul scrutează încăperea)
N: Îi pare că pe pereți se plimbă tot felul de indivizi îmbrăcați în costume negre, cămăși albe cu papion negru. Privește nedumerit. E el…  în fiecare… Altă vârstă doar…
MV:.: Da,… o văgăună-ntunecată am ajuns. Nu știu de ce, și cum, și când. E-un fapt și gata. Acestea… văgăunele… să știi… vor fi încarcerat pământul, devenind și-acesta o simplă sfârșire frângând albastrul cerului in sângerii lumini  cu moarte neagră-n inimi, timpul și-universul, totul… Ce osândă cruntă!… Nu moarte… viața… în sfârșit continuu…
V-1: Parcursul tău e doar un ciclu. Împrăștiat fiind te pierzi în toate cele. Viața, moarte, toate le avem. Tristețe, fericire-asemeni și-un neratat sfârșit. Și… asta e!… Călătoria e viața pe care ți-o creezi.
MV:.: Ohooo… nu știu!? Și ciclul vieții se va împlini iar prin moarte, dar viața iar îi va urma morții. Totul…, totul își va reîncepe condiția de odinioară în lumina zorilor născători de viață, până ce zorii vor sfârși din noi și la apus maturizându-se, și totul… va fi iar cum a mai fost.
V-2: Auziți fraților da chiar așa, noi ceilalți suntem cantități neglijabile!? Pe noi cin’ ne-a-ntrebat… Oprește! Am și eu ceva de spus!
MV:.: Tu!? Și tu!? Ești eu? De unde dracu’ apăreți?
V-2: (voce cristalină): În numele Iubirii, eu mă declar femeie!
MV:.: Asta ce caută aici?
V-1: Păi cum? Ești tu!
MV:.: Femeie!? … Pe dracu! (bodogănește o înjurătură)
V-1: Păi, Dumnezeu te știe, ești prăpăstios, invertit și ambidextru… deee ce nu… și femeie? (râde în bătaie de joc)
MV:.: Bine… auzi… femeie, te rog eu să părăsești imediat această
Încăpere!
V-2: (inflexiune mieroasă): De ce, bărbate?
MV:.: Păi suntem în Sala pașilor pierduți… chiar la intrare-n templu. Ce cauți tu aici? De fapt chiar nu contează. Oricum nu-i locul tău. Suntem… tradiționali… sau regulari… cum vrei să zici… Te rog să ieși!
V-2: Să ies eu,… a ta feminitate? (din nou mieros, languros) Păi cum? Și… toate celelalte?… Păi, frații tăi… tu ce crezi… nu le-aduc? Nici unul nu e pus. Sunt fandosiți și plângăcioși și iuuubitori și,… știi tu, sensibili, și pedanți… De-aceea ne aduc… îi completăm.
MV:.: Haaai, duuu-te… (Urlă, apoi – un moment de liniște.) Vă rooog tăăăceți… în mine!… Nu-nțeleg nimic! (Tăcere din nou. Între timp pare că dispar toți. Venerabilul gândeste apoi cu voce tare.) Iubita mea sotie mi-a venit in minte… Eu sunt al ei și ea – a mea. Ce univers sublim. Parc-am murit pentru moment și m-am văzut în viață. Și-acum e beznă… totuși văd… Parcă e un vis. Mă cutremur… Și ce săruturi, și îmbrățișări! Aroma buzelor ei dulci, pufoase, cu urlet, suspine, dezmierdări… Iubita mea e aievea. (Privește înainte cu tandrețe, de parcă i-ar vedea chipul) Ce Dumnezeu s-o fi-ntâmplat!? Ce dăruire tandră, o simt cum arde-n mine, tăcută, dar ce zâmbet! Ce mare sacrificiu.!. Iubita mea… mă vei însoți spre fine… către altarul meu,… copiii… și ei… Moarte! Pe dracu! Ce altar? Mormânt… și-atât! (în genunchi, își duce mâinile la cap își răvășește părul trăgând apoi cu intenția de a-l smulge. Se freacă la ceafă, retrage mâinile pe piept după care le ridică înspre cer cu ochii închiși.)

SCENA 2
(în aceeași încăpere)

Naratorul, Venerabilul Maestru, Alter-egoul (V-3).

N: Venerabilul cade din nou în bezna din inima sa… în neant… într-un abis cumplit… un gol întunecat și umed.
MV:.: (se ridică în genunchi cu umerii căzuți… sfârșit): O, Doamne,-am revenit. Mai sunteți? Ce… spirite ciudate…! Sunt singur,… cred!
V-3: Omul, Venerabile, e ființă ciudată. E dement în gândire, sădind sămânță de discordie în putreziciunea propriei gândiri. E filosof stupid care-n lașitate iscodește totul… mrejele morții chiar.
MV:.: Altul!? De unde apăreți? Cine ești tu?
V-3: Cum? Iar întrebi? Ești prost chiar…
MV:.: Ce vârstă? Când? Cum? Unde?
V-3: Haaai laaasăăă-mă, …mă găsești, doar știi. Esti un umil cortegiu al slăbiciunilor într-un sicriu surprins. Ce viață de plictis! Ești… ce ai adunat. Un șarpe târâtor în moarte, ce-n viață dâra îți privești.
MV:.: Nu te-nțeleg! Deee… ce… hulești astfel? Și dacă spui că tu ești eu, chiar suntem: te hulești!
V-3: Nu… dragul meu, chiar nu. Am fost etapă-a vieții tale cu sfârșit. Cu grijă calcă, frate, ai intrat în cerc. Rectifici și arunci sau te prefaci? Căci, după cum observi, suntem în umbra ta.
MV:.: Exagerezi din nou. Tot ce ai zis, se poate. Un venerabil dacă-i așezat pe tron, e cu experiență sau nu e chiar deloc. E drojdia acestei lumi ce face pita bună… sau nimic. La voia întâmplării nu-i. Căci dacă e așa… o lojă nu-i defel, e haos. Ce fel de om? Cu rid adânc sâpat în fruntea lumii și nu un univers al strâmbăturilor perene, diforme și murdare. Ura crescută-n suflet, precum sinceritatea cărnii, sunt dincolo de-aceste bariere. Ce aparentă simetrie sunt ale sale suferinți și bucurii! Venerabilul, dragul meu, e devenirea inocenței ajunsă-n pragul morții! (Tăcere. Venerabilul pare preocupat)
V-3: …Ăăă… n-ai spus: „Am zis”!
MV:.: Pentru că n-am zis cu final! Și taci! Lasă-mă și du-te. Taci!

SCENA 3
(Se petrece în același loc)

Naratorul, Venerabilul Maestru și Alter-egoul (V-4)

MV:.: (își petrece prin păr mâinile, alternativ, își scoate elasticul de prins părul după care își rearanjează pedant coada petrecând elasticul de trei ori. Nu se ridică din genunchi. Gândește cu voce tare cadențat, dar leneș): Măăă simt extrem de obosit. Îmi sare gândul la muzică. Bucuria liniștii… parcă nu e suficientă. Aud în cap, preeeelung… o melodie surdă… Incantații vechi.,. formele mistice ce par demult știute. Ceee… frumusețe! (răgușit și cutremurat ca după o beție). Muzica, dragii mei, e necesitatea trăirilor noastre… niiiciodată răspuns gratuit. De aceea, vă spun, niciodată n-am întrebat muzica. Îmi revin în memorie timpurile în care scriam poezii. Pildele erau preferatele mele: ,,L-am rugat pe prietenul meu, Înțeleptul, să-mi pună mâna pe frunte, pentru a înțelege cuvintele… Înțeleptul mi-a zis: Apropie-le de suflet și le iubește”; Hmm… și cea de-a doua: ,,Am vrut să-mi tai venele cu un ciob de sticlă, dar eram atât de rece din cauza dragostei ce mă părăsise, încât nici sticla nu mă putea pătrunde… Atunci am cerut ajutor lui Dumnezeu, am cerut un diamant iar El mi-a răspuns: Iubește!” În anul doi de stagiatură, când poezia începea să dispară din mine, un prieten îmi spune: ,,Ai să pierzi toata poezia din tine! Căcat și poezie, auzi,… ce dracu’, mă,.. ești avocat!… Poezia, dragii mei, e supraexistența în realul ființei, e încercare pură de elibearare… ne-voită și ex-fiindă… De multe ori se naște în stările liniștite de profundă meditație. Meditația pentru mine încă nu a fost un exercițiu posibil. Mă refer la meditația voită, controlată, propusă ca mijloc transformator sau rectificator. Ea vine de la sine, măăă… cuprinde, mă pătruuunde, mă macină și mă întoarce pe dos precum dragostea sau boala. (Tăcere câteva momente. Venerabilul ridică brusc capul, își îndreaptă privirea spre perete și apoi și-o ferește acoperindu-și fața parțial cu mâinile ferindu-se parcă de o lumină orbitoare): Ce bliț răzbate din perete?.. nu văd… mă orbește, e… ca un televizor pornit! Uuurmăresc televizorul!… Din 2013 chiar nu l-am mai pornit. Sunt sătul de violență și cruzime. Bărbați întunecați, femei stupide servind libidinoși puterea. Șiii… totuși ce e asta? Ce se-ntâmplă?… Parcă simt și cum mă doare carnea, dar nu-i rău! …Ce… buuună-i moartea! În înger mă transformi tu la final. Și totuși ,,Acum” nu vreau să-l pierd. Eu doresc, vreau splendoarea vieții ,,Acum”… nu promisiuni, că după…
V-4: Ooo… venerabile!… Visezi iar?… Vorbești singur?…
MV:.: Iar!!!
V-4: Iar ce? Idei deștepte: Bravo! Să ne spui! Săăă… aplaudăm?…(Venerabilul se simte jignit și ia atitudinea unui copil căruia i s-au luat jucăriile): Hai! Haaai!… Împărtășește, că doar nu în mormânt ai să vorbești cu duhul!
MV:.: Să mai întreb… chiar n-are rost! Și totuși… Cine ești tu? Ce cauți? Chiar nu-mi pari cunoscut, deși îmi pari a fi chiar frate!
V-4: Sunt tu, doar știi deja,… Din ce moment? Probabil bănuiești, contând momentul: chiar nu cred! De primit… da… am fost primit! Te știu… dar cu distanță. Nu prea ți-am plăcut. În temnița ființei nedorite m-ai cufundat pe veci. Ceee… vrei să știi? Eu știu! ,,Frații mă recunosc ca atare” Ha, haaa… Dar nu eu sunt închis, nu încă. Și totuși te întreb de ce-i înveți pe frați ceea ce tu însuți nu faci? Ce vitriol? Lovești cu dalta… așchii… le păstrezi. Ai un sicriu întreg în spate și-l cari ca boul!? Da… te întreb, căzut între tenebre… Cum te afli? Ce este existența? Și ce dac-au înțeles cam cum și care-i rostul prostiei ce-nsoțește întreg cortegiu-atâtor demnități?
MV:.: Existența noastră, prietene, se rezumă la ceea ce a fost, ce este și ce va fi. Ce putem, totuși,… e să aruncăm o privire analitică asupra ei, fără prea mult idealism, pentru a nu deveni idioți în apreieri. Cu toate astea, la drept vorbind, chiar și idiotul își ia greșelile drept pilde… Asta dacă nu e și prea idiot,… robul prostiei, neputând avea măcar o părere primară asupra trecutului, nu poate trăi prezentul decât în seninătate. Fraierul e ,,zen” tot timpul. Tocmai de aceea nu cred că-l putem ocoli, măcar că, uneori, suntem invidioși pe liniștea lui. De aceea, pentru a înțelege întreg ansamblul, trebuie să-l luăm în calcul printre noi ca parte-n lojă. Până și neinvitat prostul e prezent și la banchetul vieții, ori chemat, ori singur instalat, cu îndrăzneala-i specifică. Prostul dezgustă atât prin atitudine, cât, mai ales, prin îndrăzneala intervenției. Totuși, să nu uităm că sunt chiar opere de artă care au ca subiect „dezgustul”. O fi lipsă de bun simț estetic? În nici un caz! Dezgustul, urâtul… apar mult mai ,,artistice”; oferă mai multe posibilități decât frumosul. Pe firul ideii putem merge în încercarea noastră de a înțelege prostul și de a-l asimila. Pe dracu! Trecutul și prezentul aproape se confundă, căci la fiecare idee consumată, prezentul devine trecut, iar momentul ,,Acum” pare că este acel punct ce nu va fi atins vreodată. Facta futura este pădurea speranțelor noastre. Trebuie să lucrăm, să ne desăvârșim sferele existenței după legile rațiunii. (pauză)
V-4: Eu sunt tulburat? Păi, tu ești… ai fost! Nu sunt eu alter-tu? (Venerabilul Maestru se prăbușește, se ridică forțat cu greu, cade din nou)

VA URMA…