De Adrian Scriminț

…Ca printr-o vrajă neagră, în ultima vreme eșecurile lui Bilici se țineau în lanț. Ce-i drept, reușise în majoritatea misiunilor în care fusese trimis până atunci, simple, plictisitoare, statice, tupilat prin mărăcinii hârtoapelor. Și observa de pe crestele munților chei atât de îndelung mișcările mixte de trupe, de civili, de patrule, orice intrare sau ieșire a acestora de prin localitățile cu pricina, de i se cloceau și prindeau pui ouăle de șoim, vultur sau acvilă prin camuflajul ce-l avea montat în creștetul caschetei.
La penultima misiune nu reușise să îl lichideze pe inginerul desemnat cu consolidarea baricadelor din intersecția prin care se pătrundea în cele trei sate kosovare. Îl vedea ca-n palmă pe specialistul lor. Armă și trase. Văzu scobitura glonțului și erupția de pământ aruncat în aer la vreo cinci metri depărtare de țintă. Se gândea că nu calculase bine traiectoria vântului. Reglă cu nedumerire parametrii deja reglați de el și mai trase o dată. Inginerul era tot în picioare, însă cei care îi furnicau în jur prinseseră să se agite. La mai bine de un kilometru îl ridicară ai lui cu o mașină militară de teren, și asta după o fugă nebună. Tot drumul de întoarcere o ținuse numai într-o înjurătură, destinată magazionerului care îl trimisese în misiune cu o armă decalibrată.


În momentul de față, alerga de rupea pământul și se înjura singur. Impardonabil ceea ce făcuse, dăduse dovadă de cea mai amatoricească nechibzuință cu putință. Având în vedere furnicarul de oameni, sate și forțe comasate de care trebuia să se ferească, își armase pentru siguranța lui snipper-ul. Cum nu avea un câmp vizual lăudabil își schimbase locația, ca să observe mai bine de pe colina prăpăstioasă mișcarea celor din vale, din cazarma kosovară.
Îl puse Dumnezeu să alunece pe bolovăniș, să cadă, și să i se descarce arma. Cei de jos se sesizară de urgență. De-abia mai avu răgazul să vadă mobilizarea celor din poliția militară, cu tot cu niscaiva dulăi luați după dânșii. Pe urme i se porniră și niște mașini de teren, care o luară pe niște drumuri numai de ele știute. Jovan știa că era în avantaj, dar nu pentru mult timp. Cei de jos, după parcurgerea mai multor serpentine, l-ar fi ajuns până la urmă.
O luă urgent la fugă, cu dorința să își abandoneze snipper-ul greoi cât colo. Dar nu putea face asta din cauza insistențelor regulamentului. În armata sârbă, arma era mai importantă decât omul. Nu mai avea niciun chef de umplut rapoarte. Își aruncă în schimb rucsacul, într-un tufiș. Cele mai importante lucruri pe care le avea acolo îi erau hărțile și însemnările locațiilor pe care le întâlnise în cale, însă conservele din interior, pâinea, fructele și multe alte alimente îi îngreunau retragerea în grabă.
Nici nu o mai apucă pe cărarea pe care venise, care l-ar fi pus în neplăcuta situație de a ocoli trei sate, cu tot cu poliția militară kosovară pe urme, ci o apucă direct prin pădure. În loc de 11 kilometri, avea de făcut în acest fel 16, dar drumul era mai sigur. Dacă i-ar fi crăpat inima întrânsul, știa că la mai bine de jumătate din drum avea să îi iasă în cale un motel părăsit. S-ar fi poziționat acolo și i-ar fi avut de la o distanță de 400 de metri pe cei de pe urme ca în palmă. De câini se îngrijora mai mult, că ăștia nu știau ce însemna băgarea de seamă. Se oprise într-un târziu doar ca să bea apă. În afara inimii care îi bubuia în timpane și a câtorva păsări, nu auzea nimic cu precizie.
O luă din nou la fugă, într-un ritm al disperării. Nu îi ardea nicicum să fie prins de albanezi și trimis pe urmă la ai lui ca să le fie dat de exemplu. De curând, li se întorsese înapoi la cazarmă un compatriot vârât de către kosovari cu capul în apă opărită. Ca prin minune își salvase un ochi, iar celălalt îi prindea după zile întregi de oblojeală viață, în schimb, fața îi era demnă să îi sperie atât pe ai lui, cât și pe oricine din vreo gherilă albaneză.
Ca răzbunare, sârbii trimiseseră înapoi un prizonier cu o tablă cusută cu sârmă pe propriul său spate, prinsă în toate cele patru colțuri ale sale, cu un text pe care scria: „Nu dăm Kosovo”, având grijă ca delapidatorul de teritoriu să nu și-o poată smulge nicicum din piele până când o ajunge la destinație.


Drept răspuns, kosovarii trimiseră înapoi un capturat cu ambele degete mijlocii și arătătoarele tăiate, ca să se învețe odată boalii să nu mai tragă ca lașii cu snipper-ul din depărtare, ci să fie bărbați, să se confrunte cu ei corp la corp dacă avea să îi ție.
Sârbii trimiseseră la rândul lor înapoi trei captivi albanezi cu semnul crucii ortodoxe scrijelit adânc pe propriile lor frunți, ca să le fie cu învățătură care ar fi trebuit să le fie adevărata religie. Și exemplele astea le erau date ambelor tabere cu sutele.
Nici el nu știa cum a parcurs în mai puțin de trei ore interminabilii kilometri, urcând și alunecând de pe coline, cățărându-se apoi cu ajutorul unghiilor înapoi pe ele, ajutându-se la urcuș de fiecare copac întâlnit în cale, lăsându-se la coborâre pe coapse și pe spinare. Se îmbărbăta în gând că, dacă eroul de la Maraton fugise 40 de kilometri, el de ce nu ar fi putut duce la bun sfârșit doar șaișpe?
Se mai contrazicea cu el că motivația eroului era alta, acesta fugise într-un ritm domol ca să anunțe victoria unei armate, pe când el fugea ca și căpiatul ca să nu se întoarcă ciopârțit de-acolo. Își mai rări ritmul de-abia când îi ieși în cale un excavator, mare, decorat cu două stegulețe galbene pe părțile laterale, flancat de două autovehicule ale armatei sârbești. Veneau de pe contrasens și aveau viteza lui de deplasare cam de zece kilometri pe oră. Militarii din mașinile de teren nu opriră ca să îl ia la chestionare. Aveau îndeletnicirile lor.
Bilici de-abia își găsi puterea să le înainteze celor care îl opriseră la poarta barăcii militare numărul de identificare. Îl conduseră apoi în interiorul taberei temporar amplasate și, până la verificare, îl lăsară singur, ca să se odihnească. Era obligatoriu să afle cine era rătăcitul cu care aveau de-a face, și să îl trimită ulterior de acolo. Tabăra colcăia de militari, însă nu îl băga nimeni în seamă, aveau altă însărcinare.
Răcneau incontrolabil, și dădeau comenzi răstite. Mai mult nu putea percepe, din cauza buldozerului cu motorul pornit lângă care se așezase. Stătea cu spatele sprijinit de-un molid și, nu își dădea seama dacă afară era frig sau nu îl simțea din cauza transpirației ce se așezase peste dânsul. Închise ochii și își rostea în gând, a recunoștință, toate rugăciunile învățate de la ai lui de-acasă.
Ușor-ușor, dădea să își revină din spaima ce pusese în urmă cu câteva ore decisivă stăpânire pe dânsul. Și revenirea lui Bilici îi fu brusc întreruptă de kalașnikovurile ce răpăiau spinările prizonierilor. Unii dintre ei, cei mai puțin norocoși dintre dânșii, dădeau să urle, neatinși de primele gloanțe în organele vitale, ci în genunchi, fluierele picioarelor, degete, maxilare, urechi sau în anumite porțiuni ale scalpurilor, și toate acestea le zburau rapid prin aer, într-o contopire sângerie.
Dădeau doar să urle deoarece debitul armelor îndreptate asupra lor era copleșitor, cam treizeci de kalașnikovuri la douăzeci de prizonieri. Cădeau fără prea multe proteste în șanțul săpat cu câteva minute în urmă de excavatorul ce îi ieșise lui Jovan Bilici în cale. Când li se descărcară încărcătoarele, cei din pluton împingeau vreo trei dintre trecuții în neființă în șanț cu picioarele.


-Încaaaarcă! le ordona scurt și cu nerăbdare superiorul. Foc!!!
Ca niște lopeți umplute cu petarde, toate aprinse deodată, pocneau din nou kalașnikoavele, trimițând jeturi ucigașe celor care căzuseră în interiorul șanțului. Cei de acolo nu mai dădeau să urle de această dată, poate că nici nu își mai dădeau seama ce li se întâmplau cu corpurile ciopârțite. Bilici sări urgent în picioare.
Nu îi mai ardea de nicio odihnă. Voia să se cărăbănească cât mai urgent cu putință de la prima lui execuție la care asistase vreodată ca martor. Urmărea cu groază reculul armelor, și pe deținătorii acestora. Păreau ca niște îngeri luptători ai cerurilor care aruncau săgeți de foc în văgăunile Hades-ului, în nestatornica lor luptă cu ființele infernului.
Când le amuțiră armele, porniră să se îndrepte către băncile și mesele de lemn masiv ce slujiseră cândva ca temei de relaxare turiștilor ce vizitaseră în vremuri pașnice împădurita zonă. Mergeau gălăgioși, cu adâncă nepăsare, iar unul dintre ei imita zvârcolelile unuia dintre cei pe care îl executase, schimonosindu-se ca și cum fusese pus la curent electric. Țeava armei de pe umăr îi mai scotea fum încă.

  • Rastislave, iei bătaie, Rastislave! îl certa un tovarăș, pus și el pe șotii.
    Se așezară la mesele de stejar și prinseră să își anestezieze șocurile psihice cu șliboviță. Buldozerul lângă care ședea se puse în mișcare, împingând în șanțul celor amuțiți de gloanțe vălătuci de pământ negru.
    Un minut mai târziu, îi apăru în fața ochilor și o sublocotenentă drăguță. Îi întinse cu un zâmbet neprefăcut actele de liberă trecere. Dădu și mâna cu el. Se numea Sașka. Îl găsea simpatic. Îl lămurea să aștepte, pentru că în curând o utilitară avea să se reîntoarcă din munți și să vină după dânsul. Fata îi întoarse pe urmă spatele adorabil și prinse să se îndrepte către birourile comandamentului, nu fără a fi însoțită însă de fluierăturile cucernice ale celor din plutonul de execuție ce se odihneau la mese.
    La câțiva metri distanță de Bilici, conducătorul plutonului stâlcea cu patos degetele unui kosovar trecut în neființă. Palma acestuia refuzase cu încăpățânare să se lase îngropată de către buldozer. Certa împușcatul cu înjurături dese, ca să se ducă odată acolo unde îi era locul.
    Se puse și buldozerul în mișcare, însoțit doar de o utilitară de teren militară, ultima ce se mai găsea pe acolo. De pe deal, din depărtări, se zărea și excavatorul flancat de cele două mașini care îi ieșiseră lui Bilici cu jumătate de oră în cale. Se îndrepta spre o altă misiune. Armata sârbă pierduse aproape zece mii de luptători numai prin intermediul raidurilor avioanelor și elicopterelor NATO, străduindu-se să țină cu fragilitate contra-balastul pe spatele armatei UCK, armata de eliberare kosovară…

…Îmbrățișările pe care i le dădeau balerinele lui Jovan Bilici erau doar cu jumătate de măsură, contopite în uimire, reținere și milă. Li se păreau deosebit de ciudat cât de mult putuse să încărunțească în șase luni de când nu îl mai văzură. După îmbrățișările formale, și oarecum temătoare, domnișoarele se îndepărtară de colegul care le părea acum cu douăzeci de ani mai în vârstă, lăsându-l să le admire grațioasele dansuri. Și Jovan chiar că le admira la început, și bărbăția îi prindea frisoane.
Însă proaspetele amintiri nu îi dădeau deloc pace, duduindu-i în creier împreună cu contopirea dansului lor suav… Orașul era bombardat din temelii. Nicio fereastră nu îi mai rămase întreagă, și nici urmă de vreo pasăre pe ceruri. Gerul se străduia din răsputeri să pună stăpânire pe el, și antidotul lui era să își schimbe cât mai des poziția.
Anunță prin radiotelefon că localitatea era pustie cu totul, cu atribuția de a transmite peste câteva ore orice deranj surprins al blocurilor cufundate în somnolență. Înglodat în singurătate, Jovan vorbea de unul singur cu bulevardul îmbrăcat în moloz pe de-a-ntregul, amărât că în luneta snipper-ului observa forma unor ziduri ce purtau încă tencuiala frumoasă.

Ce te-au mai bubuit ai mei, bre, bulevardule! Și când te gândești că mai ieri curgea apa prin țevile astea întortocheate. Dacă aș da timpul puțintel înapoi, în locul dărâmăturilor ăstora cocoțate pe patru etaje ar fi fost apartamente, iluminate, călduroase. Pe alocuri, de la ferestre, ar fi pâlpâit și ecranele albăstrui ale televizoarelor.
Nu fusese niciodată pe timp de pace în orașul Istog. Încerca să contureze bulevardul, să îi dea frumusețe cu ajutorul propriei lui imaginații. Înălța stâlpii de iluminare stradală de pe orizontală, pe cei rămași în picioare îi reaprinse. Acoperea pe urmă gropile formate de obuzuri cu pavaj, repara apoi băncile transformate în așchii și-n țepușe grosolane. Se plictisea…
Radiotelefonul îi hurui îngrozit, trezindu-l din vizualizare:
„Vizuina către Ochiul Șoimului! S-au depistat mișcări masive de grupuri armate. Se îndreaptă direct către tine. Nu mai ai timp să îți schimbi poziția, și nici nu ar mai fi indicat să o faci. Ascunde-te, fă-te una cu pământul! S-ar putea ca unii dintre luptătorii noștri să fi fost surprinși în timpul patrulării. Astupă-ți în pământ pușca cu lunetă, inventează-ți altă armă! Timp de o zi, întrerupem definitiv comunicarea. De-acum… ești pe cont propriu. Dumnezeu să te aibă-n pază!”
Huruitul fu strangulat brusc, și amuțise în acea noapte pe vecie. Imediat, din capătul bulevardului obscur, răsunară pocnetele grenadelor aruncate printre dărâmături. Răpăiau pe alocuri și arme semiautomate, ori focuri de pistoale. Într-un târziu, ca niște năluci, se conturau din depărtarea întunericului și primele siluete. Îi părea groaznic de rău că nu își schimbase poziția în care se vârâse, într-o gaură de beci. Aceea îi era singura intrare și ieșire, deoarece dărâmăturile îi înfundaseră toate orificiile.
Dreptunghiul acela hidos, în pantă, mai mic de cinci metri în lungime, îi era singura cochilie. Ar fi putut cu ceva timp în urmă să escaladeze niscaiva ziduri prăbușite și să iasă din perimetrul pustiu al bulevardului, însă acum era mult prea târziu. Albanezii se apropiau. De la mai puțin de 50 de metri îl asurzi prima grenadă. Apoi un sfert din încărcătorul unui kalașnikov se descărcă într-un ascunziș anume. La început le distinse vocile. De-abia pe urmă pașii. Păreau destul de siguri pe ei, fiind atât de gălăgioși. Pesemne că de o bucată bună de drum nu întâlniseră nimic în cale, deoarece grenadele pe care le aruncau din când în când și focurile de armă ce le tot trăgeau prin posibilele ascunzișuri erau de control. Începeau să treacă prin dreptul văgăunii lui. Când îi văzu, Jovan Bilici se cutremură și mai abitir, și degeaba o făcea, pentru că indiferent din cine ar fi fost alcătuită patrula, dacă puneau mâna pe el rezultatul i-ar fi fost același. Niciun prizonier sârb al bravelor berete roșii nu scăpase cu bine de la albanezi, iar lunetiștii doar prin cele mai abominabile chinuri.
Se cutremură și mai tare pentru că văzu pe viu cum arătau mujahedinii, cei mai temuți luptători profesioniști pe care îi au armatele bosniace și îi aveau cele kosovare, de isprăvile oribile ale cărora auzise de mai multe ori din povestirile veteranilor ce avuseră ghinionul să îi întâlnească în cale. Vorbeau într-un dialect oriental. Erau încotoșmănați cu kilograme întregi de cartușiere, cuțite militare, pistoale și arme automate. Grupul pestriț era interminabil, alcătuit din profesioniști unul și unul. Vorbeau atât în albaneză, cât și în macedoneană. În fața lui, de cealaltă parte a bulevardului, un soldat își descărca tot încărcătorul în cele trei ferestre ale beciului unei clădiri de vizavi. Un alt luptător îl certa să mai înceteze naibii cu consumatul incontrolabil al muniției.
Continuau să treacă prin dreptul ferestrei lui. Erau atât de mulți, că parcă nu se mai terminau. Cu un efort minim, Jovan Bilici le-ar fi putut apuca picioarele. Și cizmele interminabile tot tropăiau pe lângă beciul lui, sfărmând omătul de gheață. Se ghemuia și își pleca ochii și capul, în deșarta speranță că dacă se făcea mai mic cei din lăbărțata patrulă nu aveau să îl observe.
Când își ridică ochii, zări că unii dintre luptători îmbrânceau un prizonier, un compatriot de-al lui, cu mâinile legate la spate cu sfoară de plastic, din aceea ce ținea capacele roților de la mașini ca să nu se piardă-n carosabil. Legătura îi era atât de strânsă de îi dăduse sângele. Picioarele goale îi deveniseră vineții din cauza gerului care i se înfrupta din ele. Nu putea zări figura captivului, ci doar uniforma acestuia, care îl asigura că îi era unul din aceeași echipă.
Jovan Bilici se surprinse plângând de unul singur, fără lacrimi, a isterie adâncă, și îi venea să se contopească de-a dreptul cu zidul de care se lipise. Prin unele unghere zărea pâlpâitul scurt, dar puternic, al diferitelor lanterne ce scotoceau fugitiv prin ferestrele beciurilor. Unii din membrii patrulei se cocoțau chiar pe unele ferestre de la parter, aruncând jeturi din lanterne în interiorul camerelor surpate.
Din capcana unei presiuni atât de puternice, Jovan Bilici cugeta cu încetinitorul. Își scruta îngrozit arma cu lunetă, lungă, inutilizabilă atât pentru sinuciderea lui, cât și ca să deschidă focul asupra celor care aveau mai mult ca sigur să îl descopere. Își pipăi mânerul rece al cuțitului. Acelea îi erau singurele arme. Nu îi rămânea decât să își taie gâtlejul și, nu ar fi făcut-o pentru nimic în lume, nu pentru că ținea la viață — deoarece în momentul de față își dorea mai mult ca niciodată moartea — însă nu avea curajul să și-o ia singur.
Voia pur și simplu să se evaporeze de pe suprafața pământului, să se ducă într-o lume mai bună, fără balet clasic și fără războaie. Cât despre împlântatul cuțitului de unul singur în inimă… așa ceva se întâmpla numai în filme, și și acolo, actorii exprimau durerea și trecerea sufletului în neființă cu o falsitate demnă de Oscar.
O explozie infernală care aproape că îi crăpă urechile răsună cu o gaură de beci mai în urmă, umplându-i de praf adăpostul. Bubuitura culmină cu suduiturile celor din fruntea grupului.

Destul cu exploziile, bă! V-o pălit revelionul?!? Luni întregi trăgeam în sârbi cu flinte haiducești, și-acum irosiți magazii întregi de muniție. Ei, la naiba…
Prin norii de pulbere și moloz aruncat în aer, își dădu seama că și cea mai iminentă primejdie trecuse razant pe lângă dânsul. Cei cinci soldați kosovari desemnați cu ultimele verificări se îndepărtau în cea mai mare gălăgie. La două intrări de beci mai în față năvăliră neașteptat raze puternice de lanternă, pentru ca, după câțiva pași mai încolo, să se descarce o rafală a unui kalașnikov pe unul dintre acoperișurile de peste drum. În condiții mai pașnice, Jovan Bilici s-ar fi minunat de traiectoria trasoarelor care sfârâiau frumos în aer.
Minute în șir stătu chircit pe vine. Deși le auzea glasurile, nu mai putea distinge cu exactitate ce sporovăiau între dânșii. De-abia când se puseră pe răcnete le putu traduce cu claritate însemnătatea cuvintelor adresate în sârbă prizonierului:

Stai culcat, bre, tu-ți mama mă-tii de bandit!!!
Se ridică cu cea mai mare precauție. Zărea un grup mai mic de zece luptători kosovari. Într-un zid din dreptul lor, bătea și lumina unui foc îmbietor. De-acolo răzbătea adevărata veselie. Cu o precauție deosebită, cu niște mâini tremurânde, fără nicio șansă de a și le putea stăpâni, Bilici își duse luneta la ochi. De la mai bine de o sută de metri deslușea cu claritate prin sticla care îi oscila incontrolabil dintr-o parte în cealaltă a irisului tălpile goale ale combatantului sârb, pe când cizma unui luptător albanez îi ținea omoplatul țintuit în pământ.
Nu putea să citească cu claritate figura militarului albanez, însă jarul din capătul țigării acestuia parcă îi bocănea în lunetă. Le distingea clar râsetele, răstelile, însă nu putea să lege vreo coerență din ceea ce spuneau paznicii gherilei kosovare. Strigătele răstite se intensificau. Câțiva dintre ei îi întoarseră conaționalul cu burta în sus. Sârbul începu să urle ca nebunul, dărâmând pe unul dintre cei doi albanezi care îl înșfăcară de picioare. Luptătorii tăbărâră pe dânsul, atâți cât puteau să încapă în jurul lui.
Doi dintre ei îi țineau umerii, unul îi strivea pieptul cu genunchii, și alți doi îi crăcănară forțat picioarele. Captivul continua să urle din toți rărunchii, un lucru benefic lui Jovan, căci cei trei albanezi ce fură desemnați cu patrularea se întoarseră din drum, grăbindu-se și ei să ajungă în dreptul celui care urla, puși fiind și ei serios pe șotii. De-abia când își înlătură de la ochi luneta, Jovan conștientiză uriașul pericol pe lângă care trecuse, pe când contururile clare ale celor trei luptători vânjoși, mascați de noaptea înfrigurată, i se conturau în bătaia focului cu claritate. Își împreună genunchii la piept și își jură să nu mai scoată capul pe ferăstruica beciului.
Cu cele mai inumane urlete, prizonierul sârb își striga mama, implorând-o să nu îl lase. Tăios, se răsteau și kosovarii la dânsul, dojenindu-l parcă.

Ce naiba, bre, fac sălbaticii ăia?!? se repezi urgent Bilici înapoi la fereastră, părându-i cumva cunoscut glasul încolțitului.
Își ridică cu huruituri frecate de zid pușca cu lunetă, și-o strânse cu tărie la umăr, și cerceta prin vizor cele întâmplate, ca în viitor să poată fi folosit poate și el ca martor, să nu mai dea toată lumea vina doar pe sârbi pentru faptele lor de cruzime. Învăluit cumva într-un șoc, prizonierul albanezilor tăcuse. Datorită marii curiozități a deznodământului, Jovan lua în vizor kosovar cu kosovar. Depistă până la urmă lama cuțitului, și brațul care îl flutura cu ostentație. Spre profunda ovație a celorlalți, în celălalt braț înălța toată bărbăția celui pe care îl scopise.

Ce naiba??!… se îngrozea Bilici de propriul lui coșmar.
Rațiunea nu îi mai funcționa. Îi lua cu repeziciune în vizor pe cei zece militari. Dacă s-ar fi mișcat rapid, în condițiile calme de antrenament, i-ar fi luat cam șapte secunde să ochească, să tragă, să golească încărcătorul, să pună un nou glonț pe țeavă, să armeze, să ochească încă o dată, și să țintească. Cu siguranță că, până s-ar fi dezmeticit doi dintre ei ar fi fost doborâți, mai mult ca sigur că ar fi doborât încă alți doi care s-ar fi pus dezorientați pe fugă.
Însă ce s-ar fi făcut cu ceilalți șase? Ori cu ceilalți patruzeci, sau cincizeci, ce se încălzeau lângă focurile pe care bănuia că le aprinseră. Și să doboare trei, ori în cel mai fericit caz patru dintre ei, o putea face numai cu calmul de care dădea dovadă la manevrele militare, nicidecum într-un moment ca cel de față. La cât de spasmodic îi tremura corpul, ca să nu mai pomenească și de brațe, și-ar fi făcut cel mai mare rău al vieții. Mai mult ca sigur că nu ar fi doborât niciunul dintre ei, și-ar fi trădat poziția în care se ascundea, și toate aceste riscuri numai în numele unei viitoare jugăniri sigure.


Captivul proaspăt castrat își reveni din șoc, ori din leșin. Începu să scoată gemete urlate, lungi, interminabile. Cei din grupul celor care îl pedepsiră se răspândiră la căldură. Rămase singur. Doar patrulele ce mai defilau sporadic, fără să se îndepărteze însă prea mult de ceilalți.
Jovan își propti arma de zid, se chirci pe vene, și își astupă urechile. Plângea cu lacrimi, de o bucată bună de vreme, rugându-se la ceruri ca agonia celui castrat să înceteze până la urmă. Nu își putea da seama cât stătuse așa. Se trezi din așa zisul somn cu lacrimile înghețate pe obraji. Momentan, își făcuse falsa impresie că peste noapte se lăsase liniștea. Sporadic, era deranjată însă ori câte un urlet al celui lăsat să zacă în stradă, ori de câte o sudalmă a vreunui luptător ce nu putea să doarmă din cauza văicărelilor.
Echipamentul îl proteja binișor de îngheț. Simțea gerul doar pe nări, iar pe sub pelerină numai un frig plăcut dacă s-ar fi găsit în condiții mai bune. Adormi din nou. Visul pe care îl avu îl și trezi din somn. Se făcea că îi curmase nenorocosului suferința, luându-i în vizor inima cu snipper-ul.
Își reveni de-a binelea. Noaptea încă se unea cu amurgul, însă vizibilitatea îi era maximă. Își duse pe urmă luneta la ochi și studie locul execuției. Captivul sârb murise demult, și în jurul lui nu mai era nimeni. Scrută în lung și-n lat tot bulevardul. Era pustiu, presărat doar de gunoaiele ușoare, suflate-n aer de vântul ce bătea rece. Ceasul îi arăta aproape de opt.
Mai așteptă cu o adâncă nerăbdare încă o oră. Nicio mișcare. Cei din impresionanta patrulă ar fi trebuit să fie treji de-atâta timp. Ori poate că plecaseră. Liniștea spectrală îl alarma de-a dreptul, însă îl și îndemna să acționeze. Își împinse încetișor rucsacul în afară. Nu se deschise niciun foc de armă asupra lui.
Apoi, din maximă precauție, se retrase în spatele beciului și se lipi de dărâmăturile zidului, așteptând cu glonțul pe țeavă mai mult de un sfert de oră. Ieși cu jumătate de corp pe nișa beciului. Aria vizuală îi era acum mult mai largă. Scrută prin pușcă zările. Nicio mișcare. Ieși cu totul din gaura în care se ascunsese toată noaptea și o porni aplecat în genunchi în cercetare, pas cu pas, către corpul inert, cufundat în sângele înghețat…

(VA URMA)