De Arhimandritul I. SCRIBAN –
CE ÎNSEAMNĂ A TRĂI

Iată o nouă lucrare pe care Mădălin Matica ne-o propune cu generozitate pentru rubrica RESTITUIRI.

Eugen Matzota

1. Faptă mare cu dezlegare slabă.


O singură dată se găsește omul în fața chemării de a-și trăi viața sa. Aceasta se petrece în însăși viața pe care îi este dat s’o trăiască. De greșește în aceasta, își mănâncă tot viitorul, că altă viață nu mai are.
Ferice de el, dacă, greșind, își dă seama din vreme că a apucat pe cale strâmbă și ia hotărârea îndreptării, în ce i-a mai rămas de trăit. Dar numai puțini pășesc la hotărârea vitează de a schimba un soi de viață luat odată. De obicei, oamenii rămân cu apucăturile pe cari le-au prins din tinereță și-și țin deprinderile, în tot lungul vieții. De aceia este de mare trebuință ca omul din vreme să-și chibzu- iască chipul cum va trăi, pentruca să nu rămâie osândit pe toată viața, prin pofte păgubitoare, și să dea zilelor sale o întrebuințare fericită.


Totuși oamenii, dacă se gândesc la ceva mai puțin, apoi tocmai la aceasta. Ei, care se chibzuiesc din cea mai fragedă tinereță cum să-și deschidă drum în viață, ce slujbă să aleagă, de ce să se apuce, nu cheltuiesc nicio fărâmă de gândire pentru ceastălaltă întrebare: cum să-și ducă traiul lor ca oameni, în casa lor, față de toți casnicii, față de ei înșiși, oricare ar îi slujba pe care ar avea-o?
Dar toate sarcinile, pe care ar putea să le aibă un om în viață, atârnă nu numai de chipul cum te-ai pregă­tit prin cunoștințele care țin de slujba ta, ci și de gândul tău cinstit de a o îndeplini cu tragere-de-inimâ, cu grija de a nu-ți bate joc de lucru, cu cugetul cinstit de a dura o lucrare vrednică și folositoare.
Oare nu vor fi avut cunoștințele slujbei inginerii care au lucrat podul peste Milcov, care s’a dărâmat acum vreo 5 ani, la scurtă vreme după zidirea lui? Oare nu vor fi avut cunoștințe inginerii care au lucrat podul dela Cristești lângă Iași, care s’a dărâmat în primăvara aceasta, la 1 an după ce a fost clădit?
Fără îndoială că au avut. Dovadă că atâtea poduri nu se dărâmă ; dovadă că tocmai acei ingineri, cu podurile dărâmate, se bucurau totuși de numele de oameni pricepuți în chemarea lor.
Ce le lipsea însă? Nu cunoștințele slujbei, ci tremurul cugetului, gândul cinstit și sănătos de a face lucru trainic, de a sluji obștea în frica lui Dumnezeu.
Prin lipsuri de acestea, noi avem una din marile pagube ale noastre. Avem, cum se zice, nu atât lipsuri de știință, cât de conștiință, și aceasta este pricina că atâtea lucruri se fac rău Nu se pune inimă la săvârșirea lor și ur­mează apoi nenorociri ca cele arătate.
Din lipsa unui cuget drept, omul nu urmărește cuviincioasa îndeplinire a datoriei, ci aceasta este numai un adăpost, după care își urmărește poftele sale
Era înaintea războiului, pe când mă aflam în slujba de director al Semi- nariului Central din București. Aveam infirmier la școală pe studentul în medicină Lucian Stamate, azi medic în București. La o vreme de ameazi, să fi fost prin luna Mai 1913-4, eram în preajma sufrageriei, așteptând ca școlarii să intre la masă. Iată-1 pe medicinist, venind din oraș și oprindu-se îngândurat lângă mine

Ce este? domnule Stamate, ce ai? l-am întrebat.

Ah, Părinte Director, mi-a spus, ce-am văzut! ce-am văzut! Şi acum tremură carnea pe mine de gro­zăvie!

Ce este, domnule, ce-ai văzut?

Vin dela spital, mi-a spus. Dr. Toma Ionescu opera pe avocatul Gavriliu din Focșani. Cum e el, că nu stă cu mintea numai la treabă, că glu­mește, spune vorbe de duh, te temi să nu greșească odată din nebăgare-de-seamă. Așa a fost cu bietul avocat. I-a tăiat o arteră, pe negândite, fiindcă nu e cu mintea la una, și, în câteva minute a fost gata… Nu-mi pot veni în fire. Sunt zbuciumat în toate fibrele mele. Vai! de-ar fi să am nevoie de operație, nu m’aș lăsa pe mâna unui asemenea om. O fi el Dr. Anghelescu mai încet, dar, Doamne! cu câtă conștiință lucrează! Ce-mi folosește că Toma lucrează iute! E primejdie cu el. Dr. Anghelescu ‘) nu mai isprăvește cu spălatul, când se apucă de operație, ca să nu fie nicio urmă de necurățenie, dar când se apucă de treabă, știi că toată ființa lui e ațintită la una și singură.

Iată o faptă zguduitoare, care-ți arată că nu ajung toate științele slujbei, dacă nu ai și cinstea sufletească și toată bătaia inimii pentru împlinirea ei cu toată grija. De aceia omul care intră în viață numai cu știința, dar fără conștiință, este primejdios și te duce la pagubă. Orașul lașului zeci de ani de zile s’a zbătut să-și aducă apă. In sfârșit, s’a hotărât să aducă apa bună dela Timișești. Așteptare-așteptare, dar, în sfârșit, puteai spune: Nevoia orașului se dezleagă fericit odată pentru totdeauna.

De unde! dacă n’a fost cinste la mijloc, orașul sufere până în ziua de azi. Așezarea țevilor nu s’a făcut cu temeinicie. Nu sunt destul de tari. Se sparg des. Intră necurățenii în curata apă a izvorului și ajunge la Iași pri­mejdioasă, având în ea vermișorii boalei. De aceia ieșenii de multe ori beau apa amestecată cu alte leacuri, ca să stârpească pricina boalei. Nu mai este buna apă de izvor.

Tot știința fără conștiință.

Cine se duce Ia Sibiu și vede măreața catedrală se minunează de podoaba și mărimea ei. Ce a costat? 400.000 de coroane, deci cam 500.000 de lei în banii românești de înaintea războiului. Puține parale și bun lucru.- Orașul Galați, care e de două ori mai mare ca Sibiul, a voit și el să-și ridice catedrală, că n’avea. Dar ce să vezi? Nici pe departe chipul arătos al celei dela Sibiu, nici așa de largă ca aceia și, pe deasupra, ziarele de acolo de atâtea ori au scris că amenință să se dărâme. Totuși a costat de două ori mai mult ca cea dela Sibiu.

Vedeți cu ce inimă se lucrează în ziua de azi. De unde, înainte vreme, zugravii de icoane și de biserici se apucau mai întâi să postească și se rugau, înainte de a păși la zugrăvire, azi se chibzuiesc cum ar putea câștiga mai mult de pe urma lucrărilor, înainte aveam, la astfel de treburi, oameni de suflet, acum avem negustori. Nu mai este în tărie grija de suflet, săvârșirea lucrului în frica lui Dumnezeu, ci numai privirea țintă către lucrul pipăit, către ce-mi rămâne în pungă. Dela cele sufletești, ne-am scoborât la cele vârtoase, care se cuprind între degete, se mestecă cu dinții, se rostogolesc pe gâtlejuri lacome. Lumea de azi încearcă, pe spinarea ei, o asemenea coborâre a omului și vede cu spaimă ce grozav lucru e ca omul să nu aibă o zare mai înaltă pentru viața sa.

Atât oare să fie viața? O poftă ne­săturată de a avea, a se ghiftui, a se legăna în lipsa de grijă că ești fere­cat cu aur?

Da, așa se îndrumează lumea de azi, fiindcă lipsește îndrumarea pentru a trăi viața pe altă coardă. Cea mai mare grijă pentru unele, niciuna pentru trăirea vieții pe o treaptă mai înaltă. Lipsește și gândul că ar trebui să ai o asemenea grijă.

Doctorul francez Dubois, care a scris o frumoasă carte despre „Buna creștere prin noi înșine“ J) spune că, dintre toate trebuințele sale, omul nu cheltuiește nicio grijă pentru întrebarea cum să-și trăiască viața. El se Iasă în voia șivoiului pe care-l găsește în viața obștei, primește fără cârtire obiceiul care trăiește între ceilalți oa­meni, calcă pe urmele acestora și aici se mărginește toată îndrumarea pe care s’ar cuveni s’o aibă pentru viața sa.

II. Cum fac oamenii.

A trăi viața, înseamnă a avea sute de căi în care o poți lăsa să se scurgă. Dacă ele pot fi așa de multe, se poate să intri în ele fără alegere? Cine cumpără între mai multe mărfuri, fără a sta să privească, să cumpănească, să se uite când la una când la alta, pentru a chibzui și a alege?

Şi viața, çare este marele bun pe care-1 avem în mână, marele prilej de a săvârși ori lucruri de cinste ori netrebnice, să nu merite nicio alegere? Totuși cei mai mulți oameni nu aleg. Ei știu una și bună : Merg potrivit poftelor care colcăie în sufletele lor, și toată înțelepciunea vieții lor este cum le-ar putea sătura mai bine și mai degrabă. Cât de nefericit este felul acesta de a lucra!

Câți oameni, care și-au clădit viața pe asemenea temelii, s’au prăbușit jalnic! In primăvara anului acestuia, ziarele au răsunat de sinuciderea fabricantului suedez Kreuger, care era putred de bogat Ce-i mai trebuia acestui om ca să fie fericit? El își avea viața clădită pe ce căuta lumea: cheag pipăit, averi râvnite de ceice n’au.

Dar dacă omul acesta avea tot ce-i trebuia ca să fie fericit, de ce și-a luat zilele? Nimenea nu pleacă din lumea a- ceasta de prea multă fericire, ci din lipsa ei. Odată se încurcă ițele vieții și, dacă omul nu are alte temelii care să nu-l lase a se prăbuși, el îndată aleargă la leacul plecării din viață. Deci omul acesta n’a fost fericit. Fericirea clădită numai pământește nu e fericire. E și aceasta o pildă între multele la fel.

Şi dacă nu orice viață clădită pământește se încheie în chip jalnic, dar despre câte trebuie să spui că au rămas sterpe și pustii! Câți oameni au avut împrejurări prielnice în viață, ca să facă isprăvi mari, să lase urme vrednice și frumoase; pe câți i-ai văzut în culmi înfloritoare și te așteptai dela ei să se hotărască a face ceva pentru semenii lor! Ai fi dorit să-i vezi luând la inimă cine știe ce griji vrednice și înalte, cu care să dea o pildă frumoașă și altora. Totuși au zburat ani după ani, s’a dus vremea săltătoare și cu mari prilejuri de lucru a tinereței.

Deși vremea a trecut, oamenii aceia n’au prins gust de nimic vrednic, au trăit mai mult ca hoituri decât ca suflete, n’au avut nicio păsare de marile chemări ale vieții, de prilejurile care vin și nu se mai întorc, și totul s’a isprăvit în gol și pustiu. Viața de belșug, pe care oameni de soiul acesta au avut-o în mână, n’au știut cum s’o trăiască.

Chiar dacă oamenii aceștia au avut slujbe de seamă, din care să învețe pe alții, chiar dacă au avut răspunderi însemnate, dar dacă n’au avut un gând de inimă curată în viața lor, a- ceasta s’a topit în aburi și fum. Cât de rău trebuie să-ți pară pentru oamenii care puteau face ceva în viața lor, care puteau lăsa urme vrednice, care au lăsat să treacă prilejuri fericite de lucru, după care alții au suspinat și nu le-au avut, și totuși nu și-au frământat mintea cu nicio grijă vrednică, cu nicio năzuință înaltă și sănătoasă! Oare nu tocmai, văzând cum multe vieți se risipesc în zădar, trebuie să ne cuprindă mai multă grijă ca să nu se petreacă și cu noi tot astfel?

Oare omul nu trebuie să-și privească viața sa ca un ogor pe care se pot semăna flori, care să mângâie ochii, atâtea semințe care să dea roduri binefăcătoare! Ce-a fost toată înțelepciunea vea­curilor decât să-l facă pe om a-și privi viața ca ceva temeinic, ca un pom de bun soi, care trebuie să aducă roadă folositoare; ca o unealtă de a săvârși fapte de bună amintire! Din atâtea chipuri în care se poate trăi viața aceasta, și bune și rele, cum să nu alegi pe acelea, pe care marii înțelepți ai lumii ți le arată drept calea cea mai bună în care face să-ți scurgi zilele tale? De oarece gândul greșit, înrădăcinat în suflet, poate avea resfrângere peste toată viața, este bine să scuturăm pe om din vreme și să-l lămurim.

III. Ochi au și nu văd.

Ca și cum nu ar vedea toate aceste păcate, ca și cum nu ar trai în lumea aceasta, în care fiecare zi te învață ce este a trăi, mânați de vântul lumii, cei mai mulți trăiesc parcă ar avea ochii închiși. împrumută unul dela altul felul de a trăi, se lasă răpiți de tot ce vrăjește ochiul, de tot ce ațâță poftele turburi, de tot ce gâdilă huzurul trupului și-și croiesc o viață care nu poate duce la bine. Ba unii fac un pas mai departe. își clădesc și reguli pentru păcat. Ii auzi spunând că așa trebuie să trăiești, că ce vrei? viața e scurtă și trebuie s’o guști, că nu trebuie să-ți înăbuși dorințele, care colcăie în ființa ta, că de! aceasta e viața.

O nefericiți, care-și mână iute-iute clipele scurte spre mormânt! Parcă viața n’ar fi și așa destul de scurtă! S’o mai scurtezi și prin păcatele tale I Căci da! viața de păcate la atâta duce. Ea nu lungește viața, dar o scurtează cu mare grăbire.

Bine a spus Sf. Pa- vel, că plata păcatului este moartea (Komani 6, 23;. Păcatul este până ce apuci a gusta dintr’însul, că apoi greu te desfaci de el. Şi de vrei, nu te lasă el. Cu mare dreptate a spus domnul Hristos : tot celce face păcatul rob este al pă­catului (loan 8, 34).

Nu mai târziu decât la începutul lunei Iulie a. c., ziarele noastre au răsunat de știrea înfiorătoare cum o soție a pândit noaptea pe soțul său, droghistul Hamzulescu din București, până ce a adormit, și apoi a slobozit glonțul într’însul. Pe urmă s’a omorât și ea. Ce era? tânărul Hamzulescu. om de treabă în altele, după cum povestesc ceice l-au cunoscut, avea pofta vieții în larg, cu petreceri.

Nu-i plăcea viața cumpătată, cu soția în casă, ci o înșela, îi plăcea să trăiască fără niciun frâu, cu toate poftele dezlănțuite. „O viață are omul“, își va fi zis, cum zic mulți. O viață, ceiace.de fapt, înseamnă s’o scurtezi și pe singura care o ai. Şi iată că nici pe aceasta n’a mai trăit-o. A voit s’o aibă și i-a scăpat din mână. Când nu gândea, odată un glonț ucigaș i-a scurtat firul! Dar mai este nevoie să le mai spui oamenilor de acestea? Nu Ie ajunge să deschidă ziarele pe fiecare zi să le găsească?

Nu găsesc ei atâtea pilde de oameni care au voit să petreacă și au isprăvit măcelărindu-se cu cuțitele? Nu sunt acestea poveștile multor bețivi care au voit ,,să trăiască?“ Ce nefericire când înșiși părinții nu-și dau seama cum greșesc către copiii lor și-i iac părtași la o asemenea viață? Am avut școlari dela care am aflat că părinții lor îi cărau de dimineață Duminica la cinematograf.

Cap de părinți! Când omul are cinematograful dinaintea ochilor pe fiecare zi, nici măcar la ziua Duminicii să nu îndru- mezi pe copii spre calea înțelepciunii?

Ce fel de părinți care nu au o asemenea grijă pentru copiii lor? Cu ce au să trăiască aceste odrasle ale lor pe lume? Nu cu deprinderile sănătoase pe care le vor fi dobândit din vârsta îragedă? Şi totuși atâția părinți, ca orbii, mână pe copii unde nu trebuie, nu poartă grijă pentru ce trebuie să fie temelia vieții unui om, nu priveghează de loc viața lor și-i lasă să pășească între oameni cu totul nepregătiți. Rămân numai cu o spoială de viață mincinoasă : cum să vorbești în saloane, cum să te sclivisești, dar nu cu ce trebuiește pentru truda vieții în lun­gul anilor.

Am găsit, la școlarul de care scriu, o condicuță cu însemnările lui pe luni de zile, cum și-a cheltuit vremea. Am descoperit că, în toate Duminicile, el nu avea decât grija petrecerilor. Dimineața cinematograful ori privirea jocurilor altora (boxul); după ameazi, alergările la Băneasa, unde făcea prinsori pe bani. Şi acela era băiat de oameni lustruiți, dar care nu gândeau să îndrumeze pe fiul lor a trăi. Am văzut un medic în București, care, într o casă, se fălea grozav că fiică-sa, o fată ca de 10 ani, știa să joace în vârful degetelor, adică ușurătăți ca la teatrele de mâna a treia.

Ce-i trebuia fiicei lui un asemenea joc? Ce era să facă cu el în viață? Dar, pe de altă parte, sufletul ei era îndreptat spre astfel de îndeletniciri. Avea a le privi pe acestea ca mari isprăvi ale vieții. Nici păsare despre ceiace trebuie să fie deprinderile sănătoase ale cuiva. Când învățam la universitatea din Strassburg, ascultam, între altele, cursul de estetică al însemnatului pedagog german 7heobald Ziegler.

La un curs, pomenea de mărginirea minții părin­ților care târâie după ei pe copii, la orice priveliști de teatru. Lucruri care nu se potrivesc de loc pentru vârsta copiilor, care pot fi o pagubă pentru sufletul lor, le sunt date ca hrană sufletească! Dacă la Nemți era așa ce este la noi. Iată că și spune cineva, în Dimineața dela 30 Aprilie a. c., sub numele „Copiii și cinematograful?
„Adesea, în tăcerea și în întuneri­cul sălei, când suntem mai încordați de palpitantul acțiunei, auzim: ,,Mă- mico, da dece-1 sărută pe ăla?.. de ce s’a supărat?.. Dece trage cu revolver!?… Dar cucoana aia frumoasă dece plânge?.. Ce spune?.. A mu­rit?… etc.

„Răspunsurile evasive și stingherite încurcă mai rău mintea copilului, care dand curs liber imaginației, ajunge Ia obsesii și nevrozități ce nu ni le putem explica. Totuși, cu o vagă impresie de vinovăție, îi făgăduim să-l mai ducem Duminica la cinematograf, dacă va fi cuminte. Şi-l ducem la cinematograf, să vadă adultere, exhibiții senzualiste, crime impresionabile, complicații amețitoare“.
In unele case (și case de oameni cu stare și cu mutre că sunt ceva și cu gândul că înseamnă ceva), vezi nopțile petrecute, până la ceasuri târ­zii, în jocuri de cărți. Sunt așa de multe casele în care se face cartoforie, în care se privește ca o petrecere așa de dulce a sta în jurul mesei la mânuit foile colorate, încât te minu­nezi de bieții oameni în ce-și pun ei gusturile lor. Şi copiii văd astfel de priveliști, și chiar când nu văd, dar află și cresc în această atmosferă și sunt pregătiți astfel pentru viață! Şi apoi, în mintea unui om în care se încrucișează gânduri pentru astfel de socoteli, unde mai rămâne loc pentru gânduri adânci, trainice, pentru gustu­rile vrednice, curate, binefăcătoare!
Este atâta plângere la noi că se citește puțin. Cu drept cuvânt. Doar sunt atâția, și tocmai dintre cei cu stare, care-și cheltuiesc vremea în felul acesta. La un asemenea joc, cheltuiesc mormane de tutun, pe care le vezi dimineața aruncate în uliță: capete de țigări, amestecate cu chibrituri arse!
Timpul care ar fi de cheltuit pentru un soi de cărți este întrebuințat pentru cellalt soi, unde-ți perzi averea și nu rare ori mergi la glonț și la spânzurătoare.
De! toți aceștia sunt „oameni de viață“, care vor „să trăiască“, care știu „a trăi”! De ce să-și ducă zilele pe sub pământ, ca mormolocii?
Așa gândesc și așa îndrăznesc a o spune. Gânduri ticăloase, care mai au ș îndrăzneala să iasă la lumină!
A murit, în anii de după război, o rudă a fostului ministru Marghiloman, purtând tot numele lui. Ziarele nu conteneau a spune că a fost un strașnic jucător de cărți.
Iată ce mare ispravă puteau spune pe socoteala unui om! Că a jucat cărți! Altceva mai bun n’a găsit de făcut!
Este așa de rar lucru că ș.’a găsit unul care să dea răsplată pentru traiul de muncă cinstită, pentru viața trudită în agonisirea vieții și în sprijinirea familiei! A fost minunea care a ieșit la iveală acum câteva luni, în ziarele noastre, că bătrânul Maurogheni din Atena, a lăsat prin testament Academiei noastre Române, ca să dea în fiecare an, sau la doi ani odată, o răsplată de 150 de dolari unui ins care-și duce viața cu virtute, în sânul obștei, hrănindu-și familia lui sau ajutând pe alții
Răsplata vieții vrednice, cinstite, curate! Intr’o vreme când se dau răsplăți pentru mutra femeii, când se face atâta tămbălău pentru aceasta, sună ca ceva căzut din cer că s’a găsit unul care mai răsplătește și aceasta!
Toată îndrumarea vieții dela noi e pornită pe altă dâră. Dar tocmai pentru aceasta trebuie să ne îngrozim de felul în care oamenii își înțeleg viața și să luăm măsuri împotrivă.
Anul trecut a murit în București un bărbat, nu bătrân, în preajma lui 50 de ani, care a avut la îndemână toate plăcerile. ÎI cunoșteam. Mi-a spus că a avut, tot ce-a dorit că și-a făcut toate plăcerile. Era om bogat, proprietar în jud. Covurlui
Dar credeți că era un om mai fericit decât alții? Nu avea o țintă a vieții. Nu desfășura o muncă, nu găsea un rost de care să-și lege inima și să muncească pentru ea. La urmă, se aciuase între francmasoni. Doar așa, ca să se găsească în treabă fiindcă nu se deprinsese a face ceva.
A trăit omul acesta mai bine ca alții? a desfășurat o lucrare mai din plin? De loc. Şi-a tocit zilele risipindu-se dela un gust Ia altul și iată că, cu toate câte le avea la îndemână, a murit așa de curând. Fără îndoială tocmai din pricina aceasta.

IV. M’oi înfrâna când oi îmbătrâni.


Câți tineri ard după o asemenea viață! Ce minune li se pare să trăiască fără niciun frâu! Câți oameni, care n’au gustat niciodată din vrednicia vieții rânduite, îndreptată către o țintă înaltă, au poftit turbat după un trai încărcat de toate gustările!
Dacă vorbești cu ei, nu vor să spuie că e bine ce fac, dar își tot îngăduie răgazuri, după care s’o schimbe… Să trăiesc și eu cât sunt tânăr, că pe urmă mă așez și eu altfel. De! sunt și acestea lucruri ale tinereții; am vreme să mă cumințesc…
Oare are vreme? Dacă nu apucă să se izbească prea rău si mai scapă cu viață, poate; dar câți scapă? Şi după ce au scăpat, nu-i apucă din nou aceiași poftă?
Ia să-i vedem pe rând.
Acum vreo patru ani, venise la una din mănăstirile județului Neamțu avocatul Leatris, profesor la universitatea din Iași. Avea un automobil de toată frumuseța i un șofeur pe care-1 iubea. Când stăpânul său era în odihna mănăstirii și nu mai avea nevoie de mașină, a luat-o într’o seară, fără știrea acestuia, și-a mai adăugat ca tovarăș un plotonier și o femeie, și hai la goană și la petrecere!
Au petrecut cât au putut. Au luat drumul înapoi, dar, de data aceasta, amețiți de băutură, s’au izbit grozav de pomi, mașina s’a sfărâmat și toți au murit.
Am văzut și eu mașina sfărâmată în Târgul-Neamțului. Pe șofer îl chema Victor Osleanschi. Proprietarul s’a întristat grozav de moartea lui, fiindcă zicea, după cum scriau ziarele, „mașină mai găsesc, dar om ca acesta nu!“
Iată inimă bună de stăpân. Va fi avut și nefericitul șofer însușiri frumoase ; dar dacă avea astfel de socoteli despre viață, dacă va fi fost dintre acei cu cumințirea la bătrâneță, iată că n’a mai avut vreme.
Dar să zicem despre aceștia: erau oameni de rând, fără bună creștere, mahalagii, care atâta văd în viață, să se îmbete și apoi să zacă și să geamă ca porcii. Să vedem pe alții de alt aluat.
Apoi tot vreo 4 ani să fie de când ziarele au scris despre fiul unui general, care tot cu amețeală de petreceri, alerga prin București la ceasurile 4 dimineața pe Calea Călărașilor. S’a ciocnit cu alt automobil și mort a fost.
La 4 dimineața, când omul trebuie să se odihnească după muncă, în goană după petreceri! Ce soi de viață va fi acesta!
Va fi spus și acesta că are vreme când să-și croiască alt drum. Parcă păcatul așteaptă!
Dar alta mai proaspătă și care este și mai vie în amintirea bucureștenilor: In primăvara acestui an, a murit un tânăr plin de mari însușiri, care săvârșise în aeroplan călătoria din București la Saigon în Indochina. Câte daruri, câtă pricepere trebuie să ai, ca să duci cu bine o asemenea călătorie!
Ţara a privit aceasta ca o mărire a ei, că unul din fiii ei a putut duce la capăt o faptă atât de grea, împreunată cu atâtea primejdii. Când s’a întors, a fost mare tresăltare. însuși Regele țării a ținut să fie de față la priirea lui.
Şi totuși, acest tânăr, Ionel Ghika, în menirea căruia poate erau scrise alte și alte mari vrednicii, a căzut trăsnit de gusturile acestea ucigașe numite poate de unii „trai“ și „viață“, iar ele sunt moarte.
De unde va îi luat tânărul gusturile petrecerilor de noapte? Fără îndoială, dela tovarăși răi, care se par prieteni, dar numai aceasta nu sunt.
Împreună cu ele, mai avea un gust care și mai iute te duce la neputință, la tâmpenie și la mormânt, gustul de a înghiți cocaină și heroină. Intr’o noapte de pomină, a înghițit mult din acestea și n’a mai putut ajunge ziua. Dorul de petreceri l-a fulgerat mort la pământ.
Ce jale a fost! ce uluire pentru perirea așa de neașteptată a tânărului, dela care se așteptau atâtea și atâtea fapte mari!


Dar ce poți îndrepta? Așa este când gânduri nefericite copleșesc ființa omului El crede să trăiască, să guste ce n’au gustat alții, se abate dela sorbirea tihnită și cuviincioasă a vieții, care doar e dulce, dacă o guști așa cum a rânduit Dumnezeu; dar, în loc de acestea, gustă osândă și surpare!
Dacă ar fi fost măcar o vătămare de o clipă, din care să-ți poți veni în fire, din care să te dezmeticești, să-ți dai seama de primejdie și să schimbi calea pe viitor! Dar nu! sunt plăceri care nu rabdă. Cu cât ceri mai mult dela ele, cu atâta și ele cer mai mult dela tine.
Vrei să-ți guști viața cu toptanul? o sorbi odată și bine. Te dă gata.
Nu da brânci vieții! spunea cineva.
Așa a făcut Ionel Ghica.
Ii vor îi spus mulți din cei de aproape să se lase de un așa soi de viață. Va îi răspuns că are vreme.
Iată că n’a avut. S’a păgubit pe el, a păgubit familia, a rămas un fiu fără tată și a păgubit și țara.
Ia să vedem acum pe alții, care au norocul de a nu peri în viața destrăbălată, care au vremea să-și vie în fire.
Este un mare păcat al vieții noastre românești că lasă atâta slobozenie petrecerilor. Viața de noapte care se duce la .ioi e foarte largă și citești a doua zi la ziare câte s’au întâmplat peste noapte. Fiind atâta înlesnire pentru petreceri, se ademenesc mulți a alerga după dânsele. Omul de rând tânjește după astfel de petreceri. I se pare că găsește în ele marea și sarea și i-ar cădea greu la inimă să nu le aibă. Şi de se suie unii din aceștia mai sus cu învățătura, păstrează uneori astfel de păcătoșenii din viața omului de rând.
Odată vine la mine un tânăr care isprăvise o ramură a universității în București, să-i dau o recomandare la Strassburg, ca să se poată adăposti în căminul studenților protestanți de acolo El nu era de ramura bisericească, cu care să poată fi primit în- tr’un cămin bisericesc, dar zicea că vrea să învețe și carte bisericească.
I-am dat. Care-mi fu mirarea mai târziu, auzind că omul s’a dus acolo cu obiceiurile prinse de aici. Venea noaptea la cămin turtit de băutură și începea a face tărăboi. Dela o vreme, cei dela cămin nu l-au mai suferit și l-au dat afară.
Isprăvi de oameni care vor ,să trăiască“, să guste viața „ca tineri“, care au vreme „să se cumințească spre bătrâneță!*
Alta. Era odată un căpitan de marină în Galați, căruia îi plăcea grozav soiul acesta de viață. Un om care petrece așa nu este însemnat cu bine în catastifele noastre militare. După un timp și ca o scădere, a fost mutat din marină în infanterie, fiindcă ma­rina era socotită o armă mai aleasă. Cel puțin așa era pe atunci, că lucrul e cam vechiu.
Nici așa nu s’a cumințit. Dela o vreme, a fost scos din oștire. A făcut lucruri fără rânduială și a fost înlăturat. Căci una trage pe alta. Cine trăiește așa, are nevoie de bani. Numai din leafă nu scoți atâția bani. Cazi în alte păcate și tragi urmările. In sfârșit, omul n’a pățit nimic alta decât că a perdut slujba.
Vine mobilizarea din 1913, pentru războiul cu Bulgaria. Ca și mulți ofițeri scoși din oștire, a cerut și el să fie primit din nou, că are să-și facă datoria. In însuflețirea care era atunci, cei mari ai oștirii au fost cu inima largă și l-au primit. Cum a intrat, din nou a început cu păcatele lui și iar a fost înlăturat.
Iată unde te duce o viață pornită pe albia aceasta. Vedeți cât de mare este primejdia și cât de greu se mai poate îndrepta omul!
Cât de sus să fii, și păcatul te ține cu putere de te strivește!
In sfârșit, trecând peste altele, mai răsunătoare ca acestea, pe care bucureștenii le știu, fapte de oameni foarte sus puși, pe cari nu-i mai găseai la treaba lor, când aveai nevoie de ei; să trecem la o ispravă de tânăr, petrecută zilele acestea și care va avea să răspundă pentru fapta sa. Seamănă cu cea dela Târgul-Neam- țului, numai că nu a fost încununată de moarte ca aceia.
Ziarele dela 5 August a. c. au venit cu povestirea isprăvii unui tânăr de oameni bogați, care, dus de pofta petrecerilor de noapte, s’a dat bine pe lângă șoferul cunoscutului avocat d. Istrati Micescu din București ca să meargă la chef cu automobilul, fără știrea stăpânului. Mai având nevoie și de unele materiale care lipseau automobilului, le-a căpătat și pe acestea dela alții, dându-se drept fiul d-lui Micescu, și hai la petrecere!
Tânărul are numai 17 ani, e fiul bogatului droghist Bernard Lax din București și se numește Mauriciu Lax, iar alintat i se mai zice și Bebe. Ziarul Cuvântul îl numește „licean cu fonduri și libertăți nocturne*. In toiul petrecerii, zboară cu mașina spre Ploiești, mână el, fără să știe, se ciocnește și se strică bunătate de mașină, care costa un milion de lei!
Ce-I mâna pe acest tânăr spre asemenea isprăvi? Ce mare plăcere era să hoinărești nopțile?
Să răspundă cine poate!
Fără îndoială însă, de vină este în mare parte viața de noapte care se petrece în multe familii, pe care tinerii o gustă. Li se pare mare ispravă, și apoi aleargă și aiurea să se îndestuleze cu de alde astea. O găsesc din plin în fel de fel de localuri. Prietenii ies înainte cu nemiluita.
Părinții, care au îngăduit la început, nu mai pot opri pe urmă, și iată urmarea.
Va trebui acum tatăl să plătească milionul d-lui Micescu, fiindcă fiul a voit „să trăiască”.
Da minunat se mai înțelege a trăi 1 Se alege unul cu pagubă, altul cu moarte, și aceasta se numește viață!


V. Păcatul fălos.


Răul cel mai mare nu este că se află tineri care se lasă furați de vârtejul vieții altora, că desprețuiesc ce li se spune, ori că iau prea ușor sfatul altora. Dacă spun că au vreme când să se apuce de o viață mai așezată, că acum e vremea lor și trebuie să trăiască, tot înseamnă că ei înțeleg că ce fac nu e bine, dar trag numai nădejde că nu vor peri dintr’o viață a- prinsă și că vor scăpa din ea nevă­tămați. Râul cel mai mare este când ceice trăiesc într’o asemenea viață, ceice o sprijină, ceice-și fac un trai din ea ridică fruntea sus și vor să te înfrunte ; când au mutra de a sta în fața sa și a pofti să spuie că toate chipurile destrăbălării sunt lucru cinstit, curat, sănătos și cu tot dreptul de a ființa intre oamenii de treabă.
Dar sunt oameni care îndrăznesc aceasta?
Cum de nu! Iată o știre uimitoare în ziarul Cuvântul dela 8 August a.c., care vestește cum îndrăzneți de felul acesta s’au ridicat făcând pe mâniații împotriva unui episcop francez. Acesta a biciuit toate chipurile de petreceri de acum, între care se găsesc așa zisele dancinguri, școale de dans, tot felul de petreceri pomă- zuite cu nume de modă nouă, ca să sune mai bine. El a spus că școalele acestea sunt numai întâlniri ale desfrâului și a oprit de a se da împărtășania celor ce umblă în ele.
Îndată au sărit, ca mușcați de șarpe, domnii care trăiesc din acestea, așa zișii „profesori“ de dans, cum și toți ceice se lăfăiesc în asemenea petreceri. Au făcut pe jigniții și au dat în judecată pe episcop. Procesul a avut o înfățișare și acum urmează să se judece mai târziu.
Vedeți cu ce pași trufași înaintează păcatul, când el poftește să aibă încă și cinste în lume, să fie socotit ca ceva îndreptățit, ceva obișnuit și cu primire firească în viața de toate zilele a obștei. Aceasta este o treaptă și mai mare a primejdiei și noi am ajuns la aceasta.
Cum ridici un cuvânt împotriva unor asemenea petreceri deochiate, îndată se găsesc ziare care înfățișează toată destrămarea ca ceva al vieții, ceva de care nu avem a ne speria și de care nici nu avem dreptul de a ne atinge. Apărători ai netrebniciilor de acest soi se găsesc numaidecât.
Cel destrăbălat, când se vede și apărat, când se vede că i se croiește și o temelie de cugetare, că ce face el e cu totul după dreapta rânduială a vieții, ce să mai zică? Odată poate se credea și el că nu e prea bine ce face, că va veni o vreme când să se lase. Dar dacă alții, mai mintoși ca el, cu mutra că știu mai mult, vin și spun astfel, apoi așa o fi și atunci pentru ce să se mai îngrozească de ce face? Hai cu atât mai mult în viața aceasta, care este cum trebuie să fie!
Ei, domnule, auzi pe câte unul… de ce să fim așa habotnici? de ce punem atâtea îngrădituri? Așa e viața. Face și aceasta parte din farmecul ei. Nu e și trupul dela Dumnezeu? ai să trăiești numai cu ochii la stele? Nu e nimic că mai dai omului și astfel de îngăduințe, că de! se mai ia omul și cu acestea, își mai învrâstează viața și o trece mai ușor. Nu poate să stea numai în chingi și cătărămi. Dacă toate sunt ale lumii în care ne aflăm cu toții, de ce să ne oțărâm așa aspru la ele?
Apoi, cu asemenea soi de cugetare, nu e de mirare că oameni în toată firea dau drumul la tot felul de păcătoșenii, îngăduie sub mâna lor lucruri ușuratece, și ele nu întârzie de a-și arăta toată grozăvia lor.
O! câte îndreptățiri de acestea pândește destrăbălarea, pentru a putea ieși la iveală! Își zice că umblă după sănătate, și caută viața dela malul mărilor cu setea de a avea întâlniri cât mai dezbrăcate. Au ajuns aceste întâlniri pentru sănătate a fi primej­diile cele mai mari pentru ea.
Ce mai pleașcă pentru desfrâu, că nu are nevoie să se mai ferească, că poate ieși la uliță, că poate păși oriunde cu mutra cea mai țanțoșă că e vorba doar de sănătate și de nimic altceva!
Iată un rău sporit, care numai în mică măsură bântuia înaintea războiului, care acum a ieșit la iveală în chipuri înfricoșate. Cum să nu iasă, când ziare, socotite de temei, dau zor să înfățișeze pe foile lor chipuri de pe plăji, ca lucruri din șirul firesc al vieții! Este îndreptățirea pe care destrăbălarea o căuta, și ea o folosește acum cu mutra cea mai nevinovată.
Că însă este vorba de pătrunderea desfrâului că este școala lui care se dă acestei lumi, se vede de acolo că, din toate pozele, mai cu seamă acestea sunt scoase la ziar. Sunt așa de multe, încât stăruința aceasta dă de gândit. De ce, din alte ramuri ale vieții, din munca cea vrednică și sănătoasă, din viața de grea încordare la țară, nu se văd atâtea chipuri ca acele de femei dezbrăcate dela plăji și din cinematografe? De ce toate cățărăturile acestor dezbrăcate umplu pagini mari de ziar?
Din pricina dezlănțuirii vițiului și a îndreptățirii pe care și-a luat-o că el face parte din viață și are dreptul de a ieși la larg. Oamenii vreau să trăiască și înțeleg prin aceasta a nu mai avea niciun frâu.
Oh! lucrurile nu încetează a se răzbuna. Căci acestea, deși sunt date ca treburi firești, sunt împotriva firii, împotriva felului cum trebuie să fie viața și fac să plesnească casa omului. De viață cumpătată nu piere el, dar din cea ticăloasă foarte ușor.
Şi aici se vede că plata păcatului este moartea. Impărechează un păcat cu altul. Aduc jocurile de noroc la tăvăleala plăjilor și moartea îi seceră.


VI. Încheiere, care nu e încheiere


Degeaba am scrie noi aici „încheiere“, fiindcă fapte ca cele pomenite mai sunt nesfârșite. Trebuie însă să facem un sfârșit acestor desfășurări ale noastre. Totuși rămân atâtea pe care încă nu le-am cuprins aici. Rămâne ceata celor care spun: Eu nu vreau să înăbuș în mine nicio poftă, nicio simțire care mă cuprinde. Orice gust îmi vine, vreau să-l împlinesc; orice mi se năzărește vreau să și înfăptuiesc.
Au ajuns oamenii a crede că a rupe toate zăgazurile înseamnă a trăi; că a nu aveau niciun frâu înseamnă a te simți slobod; că dacă ești oprit de ceva, aceasta se numește încătușare, îngustarea ființei noastre omenești
Găsește omul îndată croială de cuvinte umflate, cu care să rupă toate opritorile care au închegat viața noastră până acum și a da drum slobod tuturor poftelor. Şi astfel de gânduri străbat acum și în capul celor ce au de crescut copii. Ci-că să nu-i oprești pe copii dela nimic, să-i lași în voia lor să facă ce-or vrea. Se apucă de stricat, să-i lași să strice, că așa trebuie să crească omul. Dela încătușarea copilului, care nu-i lasă slobodă nici joaca lui, acum se ajunge la capătul de dincolo, să nu mai pui niciun frâu!
Este o ciudățenie de gândire care ne cuprinde și care se răzbună amar pe capul nostru. Căci oamenii atâta așteaptă: să-i mai încredințezi că toate poftele lor sunt îndreptățite, sunt partea firească a vieții, sunt ceiace trebuie să fie, și apoi dă Doamne bine!
A fost anul trecut în București un profesor de universitate din Geneva, d. Adolphe Keller. A ținut o conferință în sala Liedertafel din București, unde a fost de față și scriitorul acestor rânduri. Intr’o vorbire foarte frumoasă și temeinică, a spus că ceiace trebuie să ne îngrozească pe toți, din toate țările și din toate Bisericile, este noul păgânism care se răspândește în valuri largi și amenințătoare. Creștinii din toate țările trebuie să-și împreuneze silințele pentru a alcătui o tabără de lucru protivnică.
Avea toată dreptatea. A mai fost odată așa pe lume, în vremea Romanilor. Erau lenevirile oamenilor care nu căutau decât desfătarea. Era vremea când mulțimea nărăvită poftea hrană nemuncită, jocuri și desfătări fără încetare (panem et circenses). Era domnia plăcerilor ticăloase, luptele așa zise ale gladiatorilor. Doi oameni se băteau înarmați, până ce unul cădea mort, și aceasta se numea desfătare. Veneau oamenii cu miile să privească asemenea jocuri!
Cum a intrat credința creștinească în lume și a răzbit în păturile poporului, acesta nu s’a mai dus la asemenea jocuri, și ele au rămas fără privitori. Astfel s’au desființat. Sunt cele mai frumoase pagini scrise în această privință, într’o minunată carte, cu numele „Sfârșitul Păgânismului“ (La Fin du Paganisme) de un însemnat academician francez, Gaston Boissier.
Iată prilejul de a ne aduce acum aminte de toate acestea și a lucra și azi tot așa. Când destrăbălarea începe a-și mai ticlui și o gândire a ei și a-și căuta îndreptățirea de a ființa ca atare, mai este de întârziat!
Un învățat vienez, Freucl, a croit teoria că tot ce face omul e din pofta lui către femeie (pansexualismul). Când au auzit așa desfrânații noștri, cum să nu-și dea ifose că ei se găsesc pe o treaptă rânduită a vieții, că ei nu fac alta decât stau în cărarea dreaptă a vieții, pentrucă boldul sexual este la temelia tuturor faptelor omului! De ce deci ne-am îngrădi față de el, de ce ne-am speria de el. Este lucrul cel mai firesc de a trăi cu el. Şi atunci : rupeți toate frânele! aruncați toate părerile care ne stinghereau întru aceasta!
Şi totuși, cât de înșelați sunt bieții oameni, care se lasă în prada desfrâu- lui, pe temei de îndreptățiri științifice ale unei asemenea vieți! Căci iată ce scrie Dr. Maurice Fleury, membru al Academiei de Medicină din Paris : „Se poate socoti moartă teoria lui Sigmund Freud, care a făcut atâta zgomot“. „Da, luată ca o credință religioasă, ea este o nemăsurată necuviință și rătăcire“. Şi fiindcă Freud spunea că slăbirea minții unora vine din pricina poftelor trupești înfrânate, Dr. Fleury a spus : „A socoti că toate slăbirile minții nu au alte pricini decât trebuințele poftei care cere să fie împlinită, această ideie și altele care alcătuiesc teoria aceia, eu nu le pot socoti cu adevărat decât monstruoase (vezi les Nouvelles littéraires, Paris, 10 Ianuarie 1931).
Şi totuși, cu câtă lăfăială asemenea gânduri umblă și între noi! Şi câtă pustiire săvârșesc între noi niște apucături întemeiate pe asemenea păreri!
Chiar cei care se laudă că viața de mișcare în aier larg îi ține adapost de asemenea gusturi, totuși cad pradă vieții croite pe această cale. Căci iată ce citim într’un ziar din București :
„Cronica noastră sportivă va începe zilele acestea o mare anchetă asupra moravurilor sportsmanilor bucureșteni.
„Vor fi trecuți în revistă sportivii roși de boli venerice cari se istovesc pe terenuri, sportivii cari în ajunul matchurilor fac nopți albe, sportivii-cartofori cari merg până acolo, încât trișează, sportivii pești cari vin cu damele pe teren, sportivii cocainomani și bețivi etc etc. Va fi o mare frescă sportivă având țintă ridicarea morală a sportului bucureștean ce se prezintă azi sub aspectele cele mai detestabile’ (Cuvântul, 7 Mai 1929).
Dacă până și acei care au nevoie de un trup tare, proaspăt, netocit în petreceri, pentru a-și dobândi biruințele lor, pot cădea în aceste scăderi, care-i vatămă tocmai în buna îndeplinire a luptelor lor, înțelegem cât de mare e răul și ce nevoie era ca să se scrie despre aceste apucături care sfărâmă temeliile vieții.
Fiecare, citind acestea, va avea nu numai pildele pe care noi le-am adus, ci și multe altele care se găsesc în fiecare zi. Să urmărească cineva, de pildă, ce târâie beția după ea, ce târâie jocurile de noroc, câți au înfundat pușcăria, câți s’au spânzurat, fiindcă au jucat pe bani care nu erau ai lor, și vor vedea șiragul celor ce vor »să trăiască“.