De Adrian Scriminț

…Sergentul Ivica se străduia, cu succes, să reaprindă focul, fără să se sensibilizeze prea mult la mustrările lui Milutin.

  • Stinge focul! i se răstea acesta, înghețat bocnă. Se vede de la un kilometru, iar șipteri-s pe-aproape!
  • Da’ să-i ia dracu! se răstea și Ivica, iar tremurăturile degetelor îi anunța pe cei doi vigilenți că era și el la fel de înghețat precum dânșii.
  • De ce boala nu ni te-ai alăturat la punctul de întâlnire? îl chestiona și Jovan Bilici.
  • Am fost prins în aer de-un vârtej de vânt și dus taman după dealuri.
  • Bine că nu te-a dus direct în Albania! râse Milutin.
  • Atât de frig mi-a fost, că nici n-am mai avut putere să cotrobăiesc după busolă și după hartă. Am avut așa… un instinct, să o iau către colibă fără să le mai consult. Și tare rău aș mai fi făcut. Chiar că mă duceam înspre albanezi în loc să mă îndrept către dealurile de aici. Mi-a luat de zece ori mai mult timp să aprind lanterna și să cercetez podișurile astea întortocheate, pe undeva printr-o pădure, la vreo 15 kilometri depărtare de aici, atât de înghețate îmi erau degetele. Halal instinct de conservare! bolborosea Ivica, punând în continuare crenguțe pe foc.

Șlivovița sfida îngrijorarea noilor veniți, așa că focul prinsese puteri considerabile, alintându-i pe toți cu vâlvătaia lui. Cu timpul, deveniră chiar gălăgioși. Se distrau de minune de povestirile lui Jovan, cu balerinele lui, cum le ridica și cum simțea că îi trosneau oasele în urma efortului, și se ferea din răsputeri de un astfel un monstru sacru care făcea să îi pârguiască oasele și să îi mute brambura plăcile tectonice ale coloanei vertebrale. Îi încredința că pușca lui cu lunetă era mult mai prietenoasă cu el decât ele, și infinit mai puțin periculoasă. Însă apogeul povestirilor lui Jovan despre balet și teatru culmină cu joaca lui de-a pederii, cu niște prieteni buni din Rusia. Le destăinui astfel celor doi camarazi de arme că, deși balerinii sunt înconjurați toată viața de femei, ori sunt întotdeauna singuri, ori ajung în disperarea lor să se cupleze cu alți masculi, sau, în cel mai fericit caz, însă într-un caz destul de rar, ajung să se căsătorească cu o fată din domeniu.

Le-aș lua la rând pe sclifosite! se lăuda Ivica, uitând subit de neajunsurile pe care li le pricinuise celor doi, care aproape că degeraseră în lapoviță tot căutându-l.
Câteva minute mai târziu făceau de planton cu rândul, în afara colibei, cam jumătate de oră fiecare, și, constatară un lucru de care trebuiau să se teamă, și un lucru de care nu. Lucrul care ar fi putut să le creeze necazuri serioase era intensitatea focului, care răzbătea prin tot felul de găuri ale adăpostului. Celălalt detaliu, care îi putea oarecum liniști, era acela că următoarea colibă, locuită sau nu, se afla la mai mult de trei kilometri depărtare de ei, peste câteva dealuri, iar cel mai apropiat cătun de ei era la mai bine de șapte kilometri. Șaptesprezece kilometri de dealuri și pădure și ajungeau direct în Albania. Deciseră într-un final că erau total în siguranță. Focul din interior prinse o necontrolată veselie, la fel și sufletele lor, întețite de șlibovița lui Ivica și muzicuța acestuia. Renunțaseră și la straja pe care trebuiau să o facă cu schimbul din jumătate în jumătate de oră. Nici urmă să ațipească. Odihna lor consta acum în cânt și băutură, iar ritmul sacadat al melodiei le-o dădeau cănile de tablă pe care le găsiseră prin dulapul mâncat de carii al colibei. Troncăneaucu ele în masă și, dacă dădeau cu șlibovița pe dinafară, temperau ritmul melodiei. Ivica își încerca talentele la muzicuță, pe când Milutin preluase rolul lăutarului:

Zoraneee, draguleee, pu-iu-leee,
Zoraneee, draguleee, pu-iu-leee,
Prin livada înverzită, Dragana te-așteaptăăă,
Prin livada înverzită, Dragana te-așteaptăăă,
Capu-n brațe când ți-l prinde, inima-ți alintăăă,
Capu-n brațe când ți-l prinde, inima-ți aprindeee.
Nu ai da-o, nu ai da-o, niciunui veciiiiin,
Dacă-l prinzi cu mâna-n poală,
În vin îi torni peliiiiin.
Zoraneee, Zoraneee, pu-iu-leee…

Jovan Bilici râdea cu lacrimi. Cei doi camarazi îl lecuiau psihic, atât de sclifositele de balerine care voiau doar să fie „tănțuite” și ridicate-n brațe, și doar cu atât se alegea de la ele; cât și de proaspetele amintiri pe care le luase cu el din cazarmă. Cu muzicuța în mână, Ivica dansa cu stângăcie, și părea un cioclu al colibei, pe când el preluă cântul, deoarece Milutin își sprijini capul pe masă și începu să plângă. Cei doi nu puteau ști cu exactitate ce era în sufletul lui. Poate că melodia cu pricina îi aducea aminte de nevastă-sa Biljana, ce îi rămase departe, acasă, ori de cei doi copii ai lui, Miroslav de șapte ani, și Vesna de doișpe. Ori poate îl îngrijora vreun vecin. El se războia pentru țară și vecinul îi ținea cu îngrijorare rolul de satisfăcător al neveste-sii. Privit din spate, corpul îndoit al lui Milutin semăna cu cel al unui uriaș, sculptat într-un monolit de granit, scuturat puternic apoi de vârful oțelit al unui picamer…

…Jovan Bilici nu mai solidariza cu tristețea pădurii, și nici cu încăpățânarea ceții care îl tot învăluia în zilele acelea. La câțiva pași de dânsul, Milutin Vukelici trăgea din sniper ca apucatul, fără ca cineva să știe în cine anume. Nu știa nici el însuși, însă bănuia că de acolo, din acea direcție, tăbărâse asupra lor rafala de gloanțe, scurtă, spontană, însă bogată în debit, și, în afara pocnetelor stridente care îl doborâseră pe Ivica Irinkici în zăpadă, gloanțele trosniseră doar copacii ce le stăteau pe alocuri ca și scut protector în cale. Jovan se repezi și își târî prietenul din câmpul deschis undeva în spatele unui trunchi voluminos. Ivica se zvârcolea într-o agonie gâtuită de sângele care-i năvălea din gât. Îl cuprinse în brațe și îl încredința repetitiv, cu exagerare, că îi va fi bine. Ca o nălucă îi distingea și glasul lui Milutin, care îi dădea ordine repezite și panicate:

  • Trage, bre, derutează-i! Ce naiba faci??? Nu-i lăsa să ne ghicească poziția exactă și câți suntem la număr! Dădu pe urmă a lehamite din mână și se poziționă într-un loc care îi permitea să observe o arie mai extinsă, din mai multe unghiuri, lăsându-l pe Jovan să îl doftoricească pe Ivica, scrutându-l pe cel doborât la pământ cum dădea desincronizat din mâini prin aer. Trimitea pe urmă cu isterie gloanțele în mai multe direcții, și parcă îl dezamăgea faptul că nu îi răspundea nimeni. Dintr-o mare băgare de seamă, își reumplu încărcătoarele. Asculta cu atenție, și nu auzea decât crivățul care bătea cu timiditate. Ar fi vrut să îl reducă naibii la tăcere, și odată cu el și icnetele de agonie ale lui Ivica. Se ridică ușor de pe vine. Începu să cerceteze calibrul gloanțelor și să facă o evidență a armelor pe care le dețineau cei din patrula kosovarilor după urmele acestora, trădate de rătăcirile prin trunchiurile copacilor din preajmă. Se trăsese asupra lor atât cu pistoale, cât și cu arme automate ori semiautomate, drept urmare că grupurile paramilitare de kosovari erau improvizate, și numai simplul noroc îi făcură să îi vină de hac lui Ivica.
    Milutin o luă ușor din loc, intrând treptat în desișuri. Din mulțimea urmelor impregnate în zăpadă nu își putea da seama prea ușor câți teroriști erau la număr. Depistă cel puțin șase urme de tălpi distincte, dar era absolut sigur că aceștia erau mult mai mulți, mai ales că tălpile anumitor încălțări difereau ca mărime. Lărgimea pașilor impregnați în omăt îi indica faptul că că grupul paramilitar diletantic o rupsese de-a dreptul la fugă, mâncând pământul. Pe urmă Milutin mai constată că aceștia trăseseră asupra lor de la o distanță de cel puțin 150 de metri, într-un câmp vizual care nu le era nici unora benefic.
    Ivica parcă își mai domolise urletele gâlgâite, constata Milutin. Poate că au avut noroc, poate că albanezii nu i-au depistat cât de inferiori erau la număr, reflecta în același timp. Cel mai probabil că au deschis focul doar la apariția lui Ivica, acesta fiind conducătorul grupului, luând-o pe urmă la o goană haotică atunci când și el, la rândul lui, își golise încărcătorul în direcția lor…

…După agonii descreierate, schimonoselile lui Ivica se calmară subit, și acesta, din brațele lui Jovan, părea că îl lua în batjocoră. Chiar îi zâmbea din îmbrățișare:

  • Mai stai cu mine un pic! În curând mă duc…
  • Te duci pe naiba! îl contrazicea Jovan, îngrozit de pieptul inundat de sânge pe care îl strângea în brațe.
  • Mă duc la naiba!!! îl corectă gramatical Ivica, zâmbindu-i printre bogatele grimase.
  • O să te faci bine! îl încredința Jovan, din profunzimea coșmarului în care se găsea, fără să mai știe cu ce să îi mai înfunde acestuia pieptul. Îi venea să smulgă toți vălătucii de iarbă uscată și să i-i îndese înăuntru.
    Ivica își rări respirațiile halucinante și îl prinse pe Jovan de gulerul vestonului:
  • Ia zi, când pui mâna pe balerine, ți se trezește bărbăția?
  • Nu-i acum momentul! îl dojeni acesta.
  • Povestește-mi, povestește-mi! insista Ivica, continuând să îi ia la rost gulerele vestonului.
    De-abia după ce îl observă fugitiv pe Milutin cum luase o poziție tactică de tragere, Jovan se apucă pentru a zecea oară să îi povestească mai nou suferindului aventurile necruțătoare prin care erau obligați să treacă balerinii:
  • Nu ți se trezește nicio bărbăție! îl încredința, mângâindu-i creștetul cu cea mai mare milă de care era în stare. Tu crezi că atunci când ridici câte-o greutate din asta, intitulată balerină, îți mai arde în timpul spectacolelor și de vreo trezire a bărbăției?! Nu, drăguțule. Te gândești atât la pericolul de moarte al propriei tale vieți atunci când intri pe scenă, dar te gândești și la căscată, că dacă o scapi pe jos… ferească Maica Domnului. Au descreieratele o trompetă atunci când își pun gura pe tine, de nu te mai spală nici…
    Se opri din povestire. Printre gâlgâiturile de sânge pe care le scuipa pe gură, ar fi vrut să creadă că pe Ivica îl scutura un acces de râs, nu convulsiile morții care pusese stăpânire asupra corpului său. Ar fi vrut să îl dojenească, să nu mai facă eforturi, însă nu mai fu nevoie. Îi muri în brațe, cu un zâmbet sincer. Râsul care i se stinse îi călătorea acum împreună cu sufletul spre tărâmuri mai bune…
  • …- Lasă-l, bre, dracului jos! îl lua din scurt Milutin.
  • Nu îl las… nici măcar dacă mă omori! E prietenul meu cel mai bun! îl amenința Jovan, cu o vădită ură.
  • Și ce boală vrei să faci cu leșul???
  • Îl ducem cu noi până la destinație.
  • Ai înnebunit?! Mai avem de mers pe jos încă vreo trei zile, dacă nu ne-or reieși în drum ciobanii ăia înarmați. O să putrezească până atunci, și o să ne tripleze timpul de înapoiere. În felul ăsta… mai ajungem în țară peste o săptămână!
    Milutin îl lăsă să treacă pe lângă el pe Jovan cu trupul inert al lui Ivica în spinare. Își propti pe urmă mâinile în șold și se puse să inspecteze orizontul. Constată că mergeau exact pe urmele grupului paramilitar care le ieșise cu mai bine de o oră în cale. Descoperi pe cărare și un muc de țigară. Și-l duse la ochi și citi cu năduf numele țigării:
  • „Drina”! Lua-i-ar naiba de bandiți, după ce ne-au furat glia, acum ne fumează și țigările!
    Îl abătu din drum pe Jovan pe o altă cărare, cu tot cu mortul din spinare.
  • Mai bine o luăm pe aici! S-ar putea să ni se pregătească o altă ambuscadă, dacă o continuăm pe urmele lor.
    În goana lui, Milutin o lua înainte cu câțiva zeci de metri, după care își tot întorcea capul după tovarășul lui. Jovan mergea pe potecă șerpuind.
  • Lasă-l dracului în tufișuri, bre, cretinule!
    Jovan lăsă leșul, cald încă, pe solul înghețat, doar ca să își tragă sufletul însă. Se întoarse și Milutin din drum. Îl bruscă pe Jovan:
  • Hai, să ne mișcăm, că dacă dau albanezii de noi, eunuci ne mai întoarcem din pădurea asta!
    Milutin se puse pe o fugă ușoară. Când își întoarse capul în urmă îl zări pe Jovan cum se chinuia să își reîncarce mortul în spinare.
  • Bre, dacă nu te descotorosești de Ivica, să știi că eu nu te mai aștept! O iau la drum de unu’ singur!
  • Nu îl las! Îmi era cel mai bun prieten. La fel aș fi făcut și cu tine, chiar dacă îmi ești al doilea prieten! Să îți fie rușine că gândești în halul ăsta! îl ocăra din mers Jovan.
    Cuvintele aspre îl muiară oarecum pe Milutin:
  • Mă duc să mă asigur dacă ne e sigură retragerea.
    Printre broboanele de sudoare, Jovan își văzu tovarășul dispărându-i treptat din aria de vizualizare. Deși Ivica îi cântărea din ce în ce mai mult cu fiecare pas pe care îl făcea, se străduia să nu se mai gândească la el, ci cu totul la altceva, în felul acela poate că s-ar fi putut deplasa cu inconștiență din ce în ce mai mult…
    …Mai mult de două săptămâni le luaseră să se retragă de la coliba unde fuseseră parașutați. Până în fatala zi nu au observat nicio mișcare paramilitară, părând că zona Kosovo și Metohia era dezarmată aproape în totalitate, deși prin radio-telefon erau constant anunțați că zona era îmbâcsită de grupuri armate, alcătuite din profesioniști remarcabili, că zona Kosovo și Metohia nu era ceea ce fusese în urmă cu câțiva ani Bosnia și Herțegovina. Niscaiva camioane rătăcite, cu prelate kaki, de armată, ce zăriră prin lentilele binoclurilor pe drumurile lor naționale. De gherile, patrule, grupuri izolate pe coclaurile pe care le tot folosiseră în ruta lor de întoarcere, nici pomeneală.
    Și-n tot acest timp, acela era al doilea eveniment scârbos care îi tot răscolea lui Jovan Bilici mintea. Primul avusese loc în urmă cu cinci zile, când, de-atâta frig, fură nevoiți, cu tot riscul, să înnopteze într-o șură dintr-un oarecare cătun. Greșeala din partea proprietarului șurei fu chiar excesul lui de vigilență și de zel. Dacă s-ar fi prefăcut că în momentul de față nu vede și nu aude nimic, mai mult ca sigur că ar fi fost încă viu și și-ar fi văzut liniștit mai departe de gospodărie.
    Însă el, de cum deschisese poarta staulului, le simțise mirosul uniformelor, ori al fumului de țigară, așa că îngerii demonici îl puseseră să se apuce cu cercetatul prin compartimentele acestuia. Din întuneric, primele lucruri pe care le surprinse lumina lămpii cu petrol fură ghetele lui Jovan, pantalonii, vesta, cartușiera, ca să descopere până la urmă și un cap uimit, vinovat cumva că fusese prins de proprietar adăpostindu-se în călduroșii baloți de paie ai acestuia. Înainte ca lampa metalică să îl pălească pe Jovan Bilici direct în creștetul capului, brațele vânjoase ale sergentului Milutin Vikelici fură mai iuți decât brațul săteanului.
    O mână a acestuia îi imobiliză urgent fruntea, și cealaltă îl ajuta să îi sfredelească adânc gâtlejul cu cuțitul. Le căzu la picioare cu un bubuit sec, împreună cu zvârcolelile lui spasmodice și gâtuite. Jovan nu avu timp ca să verse, deoarece în prag apăru soția încă în viață a acestuia, urlând isteric, cu mâinile trântite-n cap. Patul kalașnikovului lui Iivca îi trosni barba, culcând-o la pământ și curmându-i urletul.
    Șocul disperării nu îi dispăruse. Din contră, se întețea, pentru că îl văzu pe Milutin cum se repezea spre femeia ce se sprijinea de podea în cele patru membre cum îi înfigea în coloană și de acolo în inimă cuțitul milităresc până la plăsele.
    În prag, apăru fiica acestora, o firavă domnișoară, blondă, în jur de doisprezece ani. Nimerise fără voia ei în cel mai adânc coșmar al ei. Începu să își strige mama doar cu jumătate de gură, gâtuită de spaima ce o stăpânea. Milutin năvăli pe loc asupra ei, și pălmoaca sergentului îi ferecă urgent buzele. În calitatea lui de conducător al minusculului grup nu putea risca. Nu știau deloc cu câți mebri ai casei se puteau confrunta, mai ales că albanezii kosovari se cam înmulțeau ca iepurii, după cum spuneau datinile. Și mai îngrozit, solidarizând cu coșmarul fetei, Jovan Bilici răcnea la Milutin cumva în surdină:
  • Gata! De-ajuns! Ați căpiat??? De fetiță nu vă atingeți!
    El pitic, Milutin pălugă, acesta l-ar fi răpus cu ușurință, însă era mult mai dispus ca să se riște, s-o elibereze pe plăpânda kosovară din cangele acestuia și să o îndemne să o ia la fugă. Însă Ivica îi împiedică avântul, imobilizându-l până îl aplecă la genunchi.
  • Nu o să o doară! îi șoptea în ureche. Milutin știe ce face!
  • Sunteți niște javre! îi protesta Jovan din puternica strânsoare.
  • Ne trădează, bre, Jovane, și eu țin morțiș să ne întoarcem vii din misiunea asta blestemată.
    Din genunchi, cu niște ochi bulbucați, Bilici urmărea pălmoacele lui Milutin cum o sufocau pe copilă. Palmele lui, mânjite de sângele cules de la mama fiicei, îl făceau să îi alunece din jurul nasului și a gurii, ca să reia cu insistență treaba de la capăt. Ca să îi facă în ciudă, sufletul ei refuza să se grăbească să treacă în cealaltă lume, dându-i tremurături agitate prin tot corpul, îndemnând-o cu orice chip să înlăture cu mânuțele ei firave hălcile de brațe ale ștrangulatorului. Pupilele fetiței se dilatară la maxim, căpătând forme spectrale, de-a dreptul neumane. Din brațele lui Milutin părea un mic păianjen, și prin felul în care se zbătea, părea un mic păianjen devorat de un altul gigantic…

…Râdeau oarecum cu răutate de mina ofuscată a lui Jovan Bilici, convingându-l pe poteca strâmtă și întortocheată ce străpungea pădurea de munte că albanezii erau și mai și decât ei. Că fuseseră nevoiți să îi căsăpească pe cei trei membri ai familiei doar ca simplu fapt al supraviețuirii, pe când kosovarii ciopârțeau familii sârbești doar ca să dea drept exemplu sârbilor, și ca să se distreze. Că dacă o astfel de copilă blondă, cu ochi albaștri, în jur de doisprezece ani ar fi încăput în mâinile kosovare, nu ar fi avut o moarte atât de nobilă, menită să o trimită să se împreuneze familiei, ci ar fi fost siluită, și-apoi după aceea străpunsă cu cuțitul, că doar erau la curent cu atâtea cazuri. Îl împăcau pe Jovan și cu faptul că de pe urma cotrobăielii prin casa acestora se aleseseră cu chibrituri, carne afumată de capră la discreție, cafea, și, ce le era vital de important, cu travariță, puternicul rachiu de buruieni de munte, lucru care îl oripilă și mai tare la culme pe Jovan Bilici.

…Se întoarse și Milutin din cercetare. Se aplecă peste corpul inert al lui Iivca și îi smulse de la gât tăblița cu numărul de identificare. Scrută din nou pe urmă cele patru puncte cardinale. Se apucă într-un ârziu să îi dea și lui Jovan Bilici explicațiile de rigoare:

  • Poteca e liberă pe o porțiune de trei kilometri, atât cât îmi bate luneta. Trebuie să ne grăbim.
    Milutin o luă înainte, nerăbdător. Jovan se aplecă deasupra corpului lui Iivca, se opinti animalic, și dădu să îl ridice, cu tot cu kalashnikovul acestuia. Milutin se reîntoarse din drum, alergând aproape. Îi trânti de pământ corpul lui Iivca din șalele chircite ale lui Jovan.
  • Lasă-l boalii! Mai avem încă 40 de kilometri până la graniță. Patrulele albaneze se întețesc, mai ales că știu acum de prezența noastră.
  • Măcar să îl îngropăm creștinește! îl scruta cu mâinile în șold Jovan pe Ivica, luându-și cu o dureroasă părere de rău rămas bun de la acesta.
  • Unde să îl îngropi, bre, în pământul degerat?!
  • Măcar să îl acopăr, să nu îl las chiar așa! îngăimă, hipnotizat fiind de ochii inerți ai acestuia, ce îl observau parcă cu o adâncă dojană.
    Îl trase cu hotărâre în desișul chel de pe marginea potecii, și începu cu grabă să îi îngrămădească vreascuri și frunze împrejur. Milutin trase a necaz o lungă înjurătură. Îngenunche lângă Jovan și presăra și el la rându-i tot ce apuca peste cel ce căzuse eroic. Leșul parcă refuza să se lase acoperit. Din depărtări răzbăteau, de-abia auzibile, împușcături sporadice, fapt ce îi readuseră la realitate. Își luară ranițele și se pregăteau să se apuce de drum. O ultimă ocheadă ca semn de bun rămas către Ivica. Arăta ca un platou culinar, lăsat cu bunăvoință mistreților kosovari. O luară din loc pe urmă…

… – Încă 20 de kilometri și intrăm în zona sârbească. În felul ăsta, în afara haiducilor albanezi, poate o să dăm cu nițel noroc și peste ai noștri. Poate or să ne transporte cu ceva până la graniță, ca să nu ne ia pe jos încă trei zile. Simt că mă apucă bâzdâcii… i se plângea și îl informa Milutin.
Ca printr-o ceață auditivă, îndepărtată, Jovan Bilici nu îl auzea. Ori așa dădea impresia. Atât poteca tenebră, cât și chipul blând al lui Ivica îl bântuiau ca niște imagini suprapuse. Îl prefera mort pe Milutin decât pe Ivica. Sau, dacă se gândea mai bine, n-ar fi preferat mort pe niciunul. Milutin îi dădea în cazurile de presiune extremă o mare siguranță pe el, fapt ce nu îl făcea niciodată să se simtă în misiune singur…

(VA URMA)