ALTculture 7/2019 – Iisus Hristos – cel mai mare Profet

De Radu Botiș

Mântuitorul Iisus Hristos nu este un profet oarecare. El este cel mai mare profet, profetul prin excelenţă, supremul profet. Acest lucru se datorează faptului că El nu este, asemenea ceilalţi profeţi, numai om, ci este şi Dumnezeu.
Puterea şi autoritatea Sa de învăţător şi profet sunt absolute. Deşi vorbeşte în chip absolut, El este totuşi accesibil credincioşilor, pentru că în El îşi spune Dumnezeu cuvântul Său prin buze omeneşti .
Cuvintele lui Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie sunt revelaţie şi apel. În Sfânta Evanghelie auzi vocea Celui ce se revelează: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, dar ca un apel nesfârşit, care trezeşte şi invită spiritul său să caute, să ceară, să bată la uşa infinitului vieţii pe care El o descoperă.
A descoperit ca Fiu învăţătura Tatălui (Ioan 7, 14), Care este în El, sunt cuvinte ce se revarsă din viaţa Lui divin-umană, răspunzând întrebărilor existenţei noastre ca o apă vie, şi care se face în cei ce o primesc „Izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 14).

În această calitate de Fiu şi de cuvânt al Tatălui, de purtător şi transmiţător al întregului „har şi adevăr”, de creator de apostoli şi de ucenici, „pietre vii” în edificiul Bisericii, El este şi învăţătorul Unic. „Unul este învăţătorul nostru” (Matei 23, 8). Dar Unul, nu în sensul de singular şi exclusiv, ci de revelator suprem al adevărului. Mulţimea simplă, rămâne uimită de învăţătura Lui şi de puterea care o susţine. Chiar şi printre slujitorii Templului sunt unii îndemnaţi să spună: „Niciodată n-a vorbit nici un om ca Omul Acesta” (Ioan 7, 46). Iar unii se întrebau: „Cum ştie Acesta Carte fără să fi învăţat ?” (Ioan 7, 46). Iisus n-a studiat în şcoli rabinice, eleniste sau ale altor tradiţii religioase. În propovăduirea Lui nu se află vreo trăsătură sau influenţă specifică .
Dumnezeu este izvorul adevărului şi învăţăturii noastre. De aceea, El singur are de la Sine capacitatea de a se face Învăţătorul desăvârşit al credincioşilor. Atotştiinţa, iubirea, înţelepciunea şi atotputernicia divină dau laolaltă o dinamică de comuniune a Adevărului mântuitor într-un chip accesibil credinciosului. Pe lângă acestea, învăţătura Lui este înainte de toate solie, El garantează aceasta .
Din atitudinea şi cuvintele lui Iisus Hristos, reiese clar conştiinţa că El este cel mai mare profet, din următoarele aspecte:
Iisus Hristos păşeşte în faţa poporului ca un profet (Luca 7, 16), El putând pretinde a fi mai mult decât Ioan, decât Solomon (Luca 11, 29-32). El nu se intercalează în şirul profeţilor, ci se consideră pe Sine ca încheierea pregătirii şi vestirii profetice: „Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan” (Matei 11, 13).
Iisus Hristos identifică păşirea Sa în lume şi activitatea Sa cu izbucnirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Timpul s-a împlinit, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, aceasta a şi început şi este activă. Fiinţa ei, dinamica ei se manifestă în acţiunile binecuvântate şi în semnele vestite de profeţi (Matei 11, 2-6; Luca 7, 18-23) şi în lupta biruitoare împotriva puterilor demonice. Puterea satanei este deja frântă, pentru că Iisus alungă demonii cu degetul lui Dumnezeu (Luca 11, 20). Venirea lui Hristos în lume înseamnă marea cotitură.
Noul timp de mântuire este indisolubil legat de persoana lui Iisus Hristos din Nazaret. Timpul mântuirii este produs de El. Lui îi revine în Împărăţia lui Dumnezeu o unitate indisolubilă între personalitatea Sa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus Hristos vesteşte legile Acesteia .

Hotărârea pentru Împărăţia lui Dumnezeu coincide cu Iisus Hristos din Nazaret. Nimeni nu poate ocoli această decizie: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12, 30). „Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Iisus cere urmare fidelă fără nici o consideraţie de ordin pământesc, fără de grijă de morţii de până acum (Luca 9, 59), fără luare de rămas bun (Luca 9, 61). Ea trebuie să se confirme prin cruce şi suferinţă (Matei 10, 38), ea trebuie ca de dragul Lui să sufere prigoane (Matei 5, 11). El cere iubire deplină (Matei 10, 37). Atitudinea faţă de El va fi decisivă din punct de vedere al mântuirii căci de atitudinea credinciosului faţă de Iisus va depinde sentinţa de la judecata din urmă (Matei 10, 32; Marcu 8, 35).
Toate acestea arată că Iisus Hristos se manifestă ca purtătorul şi mijlocitorul mântuirii. El este conştient că stă în centrul mântuirii şi al religiei, ca cel care întruneşte în persoana Sa nu numai chemarea de învăţător profet, ci şi servirea arhierească şi demnitatea divină . De aceea El poate să spună: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12) şi „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6).
Mântuitorul Iisus Hristos este profet şi înainte de întrupare. Dar ca învăţător în existenţa Sa dinainte de a se face Om, Fiul lui Dumnezeu învaţă pe oameni de departe, fără să intre în raport personal cu ei. El comunică în mod tainic voia Sa divină; pe de altă parte, oferă posibilitatea de a cunoaşte pe Dumnezeu. Caracterul de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni al lui Iisus, ca profet, constă, mai ales, în faptul că El tălmăceşte prin mijloacele fiinţei Sale omeneşti tainele fiinţei divine .
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi arătat descoperit, n-ar fi fost profet. Dar, El s-a coborât la nivel omenesc, S-a făcut semen al nostru ca să aducă la putinţa noastră de înţelegere tainele dumnezeieşti. Profetul e tălmăcitorul omenesc al tainelor dumnezeieşti, e mijlocitorul lor către oameni.
Fiul lui Dumnezeu, prin misiunea profetică, S-a făcut tălmaciul Său pe plan inferior, a coborât pe o treaptă ontologică inferioară. Cele dumnezeieşti le-a transpus în formele modeste omeneşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că S-a făcut „înainte mergătorul Său”. S-a pogorât ca un pedagog la înţelegerea omului, ca să-l ridice la cele dumnezeieşti .
Cel ce vorbeşte oamenilor e Dumnezeu, dar e Dumnezeu în rol de profet, de tălmăcitor al dumnezeirii Sale şi al întregii Sfinte Treimi. Este Dumnezeu şi profet în acelaşi timp. Prin ceea ce spune şi arată oamenilor, îndreaptă atenţia la ceea ce este dincolo de cuvânt, de arătare văzută. Mântuitorul, ca învăţător-profet, nu vrea să oprească atenţia oamenilor la Sine, în înfăţişarea şi cuvântul Său omenesc, ci o trimite mai sus, la ceea ce nu se poate vedea şi exprima, la Dumnezeu, adică şi la Sine considerat ca mai mult decât e văzut şi auzit, mai mult decât „Hristos după trup” (II Corinteni 5,16).
În cazul celorlalţi profeţi, cuvântul e al omului, iar Dumnezeu este o realitate străină de om, în cazul lui Iisus Hristos ca Profet – Dumnezeu, între cuvânt şi Dumnezeu nu mai e o dualitate, cuvântul e a lui Dumnezeu, nu al omului şi în el e Dumnezeu nu omul, de aceea Dumnezeu nu trebuie căutat într-o altă direcţie, ci e însuşi cel care l-a rostit. Cuvântul are ca suport pe Dumnezeu, e una cu subiectul care-l rosteşte. Cuvântul lui Iisus cuprinde în el realitatea dumnezeiască. Îndeobşte cuvântul e al omului, îndrumând ca la ceva străin de Dumnezeu, în Iisus cuvântul omului, fără să înceteze a fi al omului, e şi al lui Dumnezeu, căci omul care vorbeşte în acest caz e totodată şi Dumnezeu .
Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte cea mai înaltă chemare de învăţător şi profet. Identificându-se total cu chemarea Sa de învăţător şi profet. El este în mod deplin învăţător şi profet în gradul suprem .
Iisus Hristos îşi exercită chemarea de învăţător şi profet prin adevărul care luminează, prin iubirea care cucereşte suflete, care nu sileşte, ci îndeamnă, prin dăruire totală, identificare de sine cu ceea ce învaţă. El mijloceşte convingeri şi certitudini. În El chemarea de învăţător şi profet îşi găseşte suprema realizare. El este învăţătorul şi Profetul prin excelenţă .

Iisus este Dumnezeu în rol de învăţător şi profet, acestea rezultă din conţinutul învăţăturii Sale, precum şi modul cum o transmite altora.
a) Iisus Hristos dă răspuns la cele mai delicate probleme ale sufletului omenesc despre Dumnezeu şi om, trup şi suflet, comunitate şi individ, într-un mod atât de echilibrat, încât din acest răspuns se clădeşte armonia învăţăturii în care valorile sunt cu adevărat apreciate. Iisus Hristos a accentuat importanţa deosebită pentru veşnicie a timpului de încercare de aici de pe pământ, ridicând viaţa de pe pământ la valoarea unei scări ce duce spre cer. La El cresc într-o unitate armonioasă: religie şi moralitate, iubire şi dreptate, har şi merit, credinţă şi faptă .
b) Înainte de toate Iisus Hristos a stabilit principii călăuzitoare pentru practica religioasă şi morală. A afirmat cultul de la templu (Matei 5, 23) şi chiar l-a practicat (Matei 17, 24), însă El a condamnat orice slujbă de pe buze pur externă (Matei 6,5) şi a aşezat iubirea mai presus decât cultul. El a oferit iubirea activă, gata să ajute şi să ierte, în centrul strădaniilor morale (Luca 10, 30-37; Matei 18, 21).
c) Dar pe lângă acestea, Iisus Hristos a înfăţişat cele mai adânci învăţături religioase şi cerinţe etice cu simplitate naturală şi în mod intuitiv. Întâmplările zilnice ale vieţii primesc la El forma unor parabole sublime, cu conţinut adânc. În disputele cu contrarii Săi, El ştie să anuleze pătrunzător şi prompt toate obiecţiunile lor şi să ocolească cursele întinse de ei (Marcu 10, 2; 11, 27). El are darul de a face să se trezească cele mai gingaşe şi mai calde trăiri ale inimii omeneşti (Luca 15, 11; Ioan15, 1). De aceea, El stârneşte admiraţie poporului, care rămâne atât de uimit în faţa farmecului cuvintelor Sale (Luca 4, 22), cât şi în faţa autorităţii Sale copleşitoare (Matei 7, 29) .
Mântuitorul Iisus Hristos este Cuvântul personal, ipostatic, al lui Dumnezeu Tatăl. Persoana Sa reprezintă cea mai înaltă şi deplină deschidere a lui Dumnezeu către oameni. Iisus Hristos însemnă şi plinătatea încheietoare a Revelaţiei divine. Forţa revelatoare a cuvântului Său mijloceşte culmea Revelaţiei divine .
Cuvântul adevărat are o deosebită putere de revelare a subiectului. Cuvântul lui Iisus revelează prezenţa subiectului divino-omenesc din El. Prin încrederea absolută pe care o formează în auzitori, aceştia dobândesc convingere despre tot ce comunică El. Cuvântul dumnezeiesc s-a îmbrăcat în cuvânt omenesc, subiectul divin a luat mijloacele de manifestare ale omului. Cuvântul Său este acoperit de realitatea deplină a Subiectului Său, care e suprema realitate deoarece ridică pe om la adevărata sa menire. În cuvântul omenesc a lui Iisus nu e restabilită numai o parte din adevăr, ci se află Adevărul însuşi, care e una cu Cuvântul dumnezeiesc .Cuvântul lui Iisus restabileşte toată omenirea în adevărul total, în realitatea deplină.
Cuvântul lui Iisus Hristos ca suprem Profet are puterea de a ne conduce la ţintă. Cuvântul lui Iisus Hristos ca Profet suprem are conotaţii salvatoare. Cuvântul Lui face trecerea de la Lege la Evanghelie. Aşadar ca Învăţător al nostru, Iisus Hristos îşi asumă în grad suprem responsabilitatea faţă de noi .
În cadrul istoriei mântuirii, importanţa lui Iisus Hristos ca profet, este descoperirea şi comunicarea Adevărului mântuitor. El chemă la mântuire şi călăuzeşte spre mântuire. Fiind Profetul prin excelenţă, Iisus Hristos îi luminează în chip deplin pe credincioşi în vederea mântuirii, desăvârşirii, preamăririi lui Dumnezeu şi asigurarea fericirii şi a destinului lor veşnic.
Ca Dumnezeul – Profet, Iisus Hristos vorbeşte direct din iubire şi despre iubire. Căci „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Conţinutul primordial şi fundamental al învăţăturii Sale este iubirea . Legea Iubirii este Legea Noua pe care o întemeiază ca profet Iisus Hristos: „Porunca nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiţi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii de alţii” (Ioan 13, 34-35). Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiază înţelesul acestei Noi Porunci în felul următor: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Acesta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 30-31).
Iubirea faţă de Dumnezeu nu se poate face cu adevărat decât numai prin iubirea faţă de aproapele (I Ioan 4, 20). Această iubire se concretizează în iubirea frăţească faţă de aproapele, în care vede pe purtătorul „Chipului lui Dumnezeu”, pentru care a murit Iisus Hristos .
Manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu este Iisus Hristos, iar fratele uman este manifestarea vizibilă a lui Iisus Hristos. Iubirea aproapelui este criteriul prin excelenţă al iubirii lui Dumnezeu. Iubirea faţă de aproapele constă în fapta concretă care străbate toate dimensiunile sociale ale fiinţei umane şi rodeşte în spaţiul social atitudinea de respect şi de dreptate faţă de libertatea semenilor .
Scopul vieţii omeneşti nu poate fi atins decât prin grija plină de răspundere faţă de aproapele, grijă care se alimentează din conştiinţa că noi ne înălţăm împreună cu semenii noştri şi cădem împreună cu ei. Numai prin dragoste este realizabilă această plenitudine a vieţii, numai în dragostea care vede punctul central al vieţii în slujirea izvorâtă din lepădarea de sine, care ne eliberează de egoism, de nelinişte şi de spaimă (I Ioan 4, 16).
Mesajul pe care îl transmite Iisus Hristos ca supremul Profet este o chemare a lui Dumnezeu la viaţa în iubire. Această chemare implică în sine existenţa deciziei, care îndatorează la hotărâre, însă cu cât este mai mare, cu atât această chemare este mai actuală.
În primul rând lumea contemporană are nevoie de iubire. Iisus Hristos ca supremul Profet, în testamentul Său, ne spune că unitatea trebuie să se realizeze conform modelului divin. În Dumnezeu este realizată în chip desăvârşit îmbrăţişarea întru iubire a Tatălui şi a Fiului în Sfântul Duh. De aici rezultă că iubirea umană este realizată după asemănarea iubirii divine, ea nu se poate concepe ca ceva limitat, ea cere o extensiune universală. Această iubire constituie centrul de perfecţionare pentru multiplicitatea nesfârşită a persoanelor umane .
Modul în care El a iubit pe om, Iisus Hristos ne arată că iubirea este necesară în manifestări concrete, în solicitarea faţă de ceea ce are trebuinţă omul. Dacă nu ajut cu fapta semenul, nu arăt tărie de credinţă şi nu pot face pe altul să creadă. Acest lucru însemnă că nu pot să mă rup în conştiinţă de cuprinsul concret al clipei şi al locului, fiind obligat să servesc prin toată fiinţa mea necesităţile puse de semenul său .
Acest lucru nu trebuie uitat mai ales în ziua de azi. Această vreme reprezintă pe cea a umanismului desăvârşit al slujirii iubirii faţă de aproapele . „Se poate spune că atunci când cele două treimi ale umanităţii nu au minimum-ul vital pentru a se hrăni, a se îmbrăca, a locui, a vorbi acestor două treimi despre demnitatea umană, despre creaţia după chipul lui Dumnezeu, este o badjocură” . Din această cauză creştinii veacului nostru, împreună cu toţi oamenii buni de pretutindeni sunt chemaţi să dezvolte parabola samarineanului milostiv în sensul şi amploarea unor probleme mondiale.
Parabola samarineanului milostiv este cea mai frumoasă şi cea mai actuală parabolă a Profetului suprem, Iisus Hristos, din zilele actuale. Aceasta ne învaţă în chip magistral şi pregnant că iubirea nu este teorie, vorbă onctuoasă, ci faptă de dăruire generoasă nelimitată pentru semeni. Iubirea noastră creştină trebuie mobilizată din plin ca energie nebiruită în sprijinirea tuturor acţiunilor ce tind spre dreptate socială, spre pace şi propăşire necontenită.