Se așeză plin de încredere pe scaun și începu să îi studieze aproape rânjind pe cei din încăpere. Nu erau ca și el, un privilegiat al sorții, balerin în cel mai modern teatru al fostei Iugoslavii, involuntar despărțite, al Serbiei în momentul de față; un norocos susținut de propria-i directoare, o artistă desăvârșită, care obținea totul numai prin puterea rangului, folosind cuvântul ca armă obedientă; ci erau flăcăi simpli. Fizionomiile multora îi trădau obârșiile: ori veneau de la țară, ori erau băieți de cartier, sau unii, mai norocoși, erau studenți care trebuiau să slujească armata doar cu jumătate de normă. Primilor dintre ei aveau în curând să le crape palmele de atâta dat la cazmale, la săpat de șanțuri și construit de metereze; pe cei din cartier îi aștepta tocătoarea tunurilor, și, ca un bun oracol ce era, îi și prevedea înțesând prima linie a frontului; pe când studenții aveau să ispășească doar un fel de cătănie birocratică, când cu preocuparea redactării hârțogăriei, când pe-acasă. El era un specimen mai rar. Ce boala avea să tot facă pe-acolo?!? Nu s-ar fi încumetat cineva să îl pună nici măcar la frecatul podelelor, mai ales în prisma relațiilor solide cu care fusese trimis la recrutare. 

 

 

Zâmbea în timp ce completa formularele textelor psihologice, și prindea curaj atunci când citea pe fețele celor din jur nedumerirea. Textele erau încâlcite și se repetau pe alocuri, însă sub alte forme, înșirate fiind de-a lungul paginilor. Întrebările pe care trebuia să le completeze erau ori idioate, de genul: „Simți nevoia să omori pe cineva? Dacă ți s-ar ordona să tragi în civili, ai face-o fără să clipești? Uneori te apucă dorul ca să fugi de lume, să te-ascunzi în mijlocul pădurii”? până la chestionări foarte complicate. Însă el nu le cădea în capcană. Prima dată rânjea cu tâlc, și apoi le găsea rezolvările, că nu degeaba jucase la viața lui atâtea jocuri de strategie și schoot-ere. Acum, faptul că se afla în fruntea clasamentului celor care completaseră chestionarul cu cele mai mari note, era pentru el un compliment lăudabil. 

Destinația de încorporare îi veni după câteva zile prin poștă, și din înștiințarea trimisă de la comandamentul militar rezulta că nu era nici pomeneală să se prezinte la cazarma din oraș, noaptea să doarmă acolo și în timpul zilei să facă balet clasic, ci era trimis la specializare și pregătire undeva lângă Metohia, în orășelul Novi Pazar, iar dacă se străduia să meargă o zi întreagă pe jos, ajungea și la Kosovo. 

Tremurând, se duse a doua zi în cancelaria baletului teatrului național. La fel de tare tremura și binecunoscuta directoare a baletului când se apucă să sune cu disperare la centrul de recrutare, mai mult din cauza temerii de a nu îi fi diminuată credibilitatea, decât de nevoia inerentă a lui Jovan Bilici la ea în companie. Celebrei doamne Bogdanovici i se dădură cu cele mai mari politețuri următoarele explicații: Jovan era genul recrutului extrem de rar, se detașase de la cer la pământ față de ceilalți prin logica de care dăduse dovadă la completarea chestionarului, ținând cont că al doilea recrut care luase calificativul îi venea de la o depărtare de zece kilometri din urmă. Jovan mai avea și norocul să aibă ochi de culoare albastră, extrem de sensibili la lumină. Față de conaționalii malaci el era scund de înălțime, suplu, de se putea strecura cu dibăcie prin conductele care alimentaseră cândva cu apă localitățile părăsite din cauza războiului.

 

De când se depărtase cu patru sute de kilometri de casă, pe Jovan Bilici aproape că nu îl pălise zâmbetul niciodată. Se ținea morocănos și păstra față de toți ceilalți o oarecare izolare. În tot acest timp se tot gândea acum să i-o coacă directoarei baletului când s-o întoarce de acolo, dacă s-o mai întoarce vreodată. Și autoizolarea asta de care tot dădea dovadă Jovan Bilici avea să îl coste scump, pentru că convenea de minune superiorilor. Cei care se strângeau în cercurile socializării erau apartenenți ai grupului, făceau parte integrantă din el, și nu se descurcau de unii singuri, pe când unul propice ca Jovan Bilici, putea fi trimis cu succes ca observator în spatele liniilor inamice. Îi și fu adus la cunoștință ordinul cu pricina. Avea să părăsească în două săptămâni unitatea de la Novi Pazar, urmând să fie mutat la o bază militară secretă, postată chiar la graniță. Până atunci, instrucțiile continuau pentru el și pentru toți ceilalți de câte trei ori pe zi, într-un ritm alert. Învăța în continuare despre cele mai fragile rezistențe ale corpului uman supuse la durere, dureri aplicate cu răbdare prizonierilor. El nu era direct implicat în pricinuirea lor, însă prezența lui în camera de extirpare a informațiilor, încăpere aflată în baraca prizonierilor, făcea parte din instrucție, că doar și cu așa ceva avea să se ocupe în toiul misiunilor, cu răpirea militarilor inamici printre altele. Și atâtea puncte fragile rezistente la durere se descopereau la prizonierii albanezi — căci cu prizonierii mercenari, veniți din toate ungherele planetei erau mai miloși — de plângeau ca și copiii. Tehnicile cu pricina erau menite să se obțină cât mai repede secrete de la cei căzuți în captivitate, să se afle despre mișcările lor de trupe, despre numărul lor, de armamentul din dotare, și mai ales despre operațiunile pe care aveau de gând să le pună în aplicare. 

Jovan Bilici și-o închipuia pe directoarea baletului cum trecea prin toate acele suplicii, și un rânjet cinic i se ivea pe chip fără să își dea seama. Chiar și acel rânjet inconștient avea să îl coste, pentru că cei care îl țineau sub strictă observație îi făceau din ce în ce mai stufos dosarul, în sensul lăudabil al cuvântului. De acolo reieșea că Jovan Bilici era o fire cinică, stăpân pe sine, rezistent la presiunile psihice, apt chiar să execute ordinele cele mai radicale. De un singur lucru însă nu rânjise, și nici nu s-ar fi încumetat vreodată să o supună și pe directoarea baletului la un astfel de tratament. Recruții fură adunați cu calm și puși să asiste la cel mai dureros experiment științific cu putință. Instructorul făcu un gest către unul dintre subalterni ca să îi poftească înăuntru pe cei patru însoțitori, cu tot cu prizonierul lor. Îl lungiră pe jos. 

– Căscați bine ochii! li se adresa novicilor pe care îi avea în desemnare, după care se îndreptă către dulapul de fier din încăpere, burdușit cu scule. Luă de acolo o șurubelniță lungă și groasă, cu vârful în lamă, și se îndreptă cu niște pași târâiți spre prizonier. Ordonă celor patru namile să îl țină bine, se aplecă deasupra lui, îi trase un crac al pantalonului mai sus de genunchi și, cu un oarecare efort, îi străpunse glezna până la prăsele. Captivul scotea răcnetele unui descreierat, însă faptul cu pricina nu îndupleca privitorii, imunizați deja la astfel de jalete. 

– Taci, bre! îl dojeni oarecum instructorul, mai mult în silă, fără să ridice vocea. 

Între mânerul șurubelniței și vârful acesteia legă o funie lungă, de o parte și cealaltă a uneltei. Trecu funia pe după un scripete montat în tavan, care slujea la atârnarea prizonierilor cu mâinile legate la spate în așa fel încât să nu mai atingă solul cu vârful picioarelor, și îl trase pe cel lungit la podea în sus cu putere. Atârna de-a dreptul într-un crac, susținut de șurubelnița înnodată în ambele capete de funiile de alpinism, cu capul în jos, și niște mâini ale căror vârfuri de degete căutau să se proptească în podea cu disperare. Schingiuitul scotea niște urlete animalice, ce îi făceau pe cei care asistau la demonstrație oarecum să se cutremure. Chiar și Jovan Bilici tresărise, cu tot cu sângele lui rece etalat prin tot felul de rapoarte, și își dorea totuși subit ca directoarea baletului teatrului național care îl trimisese acolo să nu treacă și ea prin supliciile respective. 

– După cum vedeți — încerca să le explice maistrul militar printre urletele ilarice ale atârnatului; suportarea durerii este la limită, dar… 

Prizonierul își striga atât de tare agonia încât îl întrerupse definitiv pe Slobodan Dirlici. Ordonă să i se îndese în gura insolentă un căluș. Așteptă puțin, ca să se convingă pe deplin că nu mai putea fi întrerupt, și își duse la bun sfârșit lămurirea: 

– În cazul ăsta durerea este suportată peste orice limită! li-l indică pe cel atârnat într-un crac, aflat în șoc deja, cu urina gălbuie strecurându-i-se prin păr și picurându-i de acolo cu stropi deși pe podea. Vestea bună este că supusului la interogatorii nu o să i se rupă gamba, pentru că partea asta a organismului este cea mai puternică. Ține până la peste 200 kilograme. Poți pune liniștit încă un prizonier în cârca atârnatului. Avantajul este că banditul îți spune până și ce nu știe. De la așa ceva nu se moare, doar se intră într-un fel de șoc, așa cum a intrat ăsta. Pe urmă mușchiul agățatului își revine ușor, nu prea are dovezi asupra a ceea ce i s-a-ntâmplat, un lucru benefic, care te scapă de tribunalul din Haga, ținând cont că ăsta-i un tratament al naibii de dur. Dacă supusul la interogatorii înnebunește, ăsta-i un lucru și mai bun pentru cei care storc informația. 

Părăsiră aproape șocați încăperea destinată interogatoriilor. Ca să nu îi deprime și mai mult, superiorii îi trimiteau la tot felul de alte instrucții. Alergau cu tot echipamentul de luptă în spinare, cu tot cu muniția militară. Grenadele îi atârnau în curelele lui Jovan Bilici ca și ciorchinii greoi ai strugurilor de masă, trezindu-i rapid pofta de supraviețuire. Voia să se întoarcă totuși viu de acolo. Căpitanul Bugarsky observă pe loc teama soldatului, și mare îi era bucuria. Nu își putea permite nicicum ratarea unui bun moment al ironizării. 

– Adunarea!!! strigă către toți ceilalți. 

Îi chemă cu gesturi isterice pe Jovan, ca să îl dea drept exemplu. 

– Ce tresari așa, bre? Ce te tot benoclezi la grenade în timpul manevrelor?! Păi, dacă trăgeau albanezii în tine cu snipper-ul erai mort demult! 

Începu să îi tragă în jos grenadele de pe centură, să i le scuture, și acestea refuzau să i se smulgă cu încăpățânare, spre cea mai vizibilă panică a celor pe care îi adunase, de altfel, i se și îndepărtară în cea mai mare dezordine anti-soldățească. 

– Na, bre, na, grenade. Ce crezi, că astea îți cad de pe bandulieră așa, cu una cu două?! Ca să le dezțepenești trebuie să tragi de clama asta, bre, deșteptule. Există totuși riscul să ți se desprindă și să-ți bubuie sub burdihan doar dacă te târăști prin tufișuri atunci când ești nevoit să îți schimbi locul de tragere, și să ți se agațe clama de vreo cracă, că s-au mai întâmplat cazuri, stai liniștit, hă, hă…

Căpitanul râdea cu poftă și căuta aprobare în ochii celorlalți participanți la instrucție, însă nu surprinse în ochii lor decât surprindere și depărtare. 

– Și voi ce v-ați cufurit ca niște muieri??? Așa veți reacționa la presiuni, luând-o la goană care-ncotro ca mâțele?! Păi ce faceți, când dați de-un tanc, sau dați față-n față de vreun inamic? Vă abandonați amândoi armele și o luați la fugă pe coclauri?! Nu, bre, nu trebuie să procedați așa. Câștigă ăl’ cu capul cel mai pe umeri, capul ăluia care nu se pierde cu firea, buimacilor! 

De saltul cu parașuta nu scăpă nimeni, oricât de sensibili ar fi fost ei la aruncatul în hău. De primele salturi fură însă scutiți cei care rămaseră țintuiți de spaimă în spătarele scaunelor, însă pentru cei care se ridicară și formară șirul celor care urmau să se arunce pe poartă nu mai erau șanse de răzgândire și de reîntoarcere, era o lege a parașutiștilor. Nu te puteai răzgândi în timpul formării lanțului, să te decizi în ultimul moment să te reîntorci înapoi în scaun. Cei care se răzgândeau în fața abisului lacom căscat, erau aruncați în el cu forța. Instructorii insistau, ca cei care se parașutau să nu urle și să ovaționeze în timpul saltului. Așa ceva întâlneai doar în filmele americane, celor din armata sârbă li s-ar fi putut bloca plămânii din cauza imensei frecări cu aerul. Leșinați și-ar fi finalizat aterizările. O altă băgare de seamă a celor din forțele speciale, trebuia să fie ca atunci când săreau cu parașuta să nu își strângă curelele prea aproape de zonele intime, căci atunci chiar că ar fi despicat văzduhul cu urlete, și nu de jovialitate. Frâna pe care ar fi exercitat-o parașuta la deschidere ar fi fost extrem de mare.

 

Cu câteva zile înaintea părăsirii unității militare din Novi Pazar sosiră și răniții. Superiorii nu pierdură șansa și fructificară de îndată clipa ca să îi adune pe toți și să îi ducă în inspecție. Toți cei șase răniți gemeau a agonie, și aveau cu toții bandaje însângerate în zona abdomenului. Pe doi dintre ei îi ridicară de urgență ambulantele serviciului militar, ca să îi ducă la spitalul militar din Niș, al treilea oraș ca mărime al țării, ceilalți patru răniți rămânând ca să se oblojească în dispensarul cazărmii. Pe când treceau brancardierii cu cei doi răniți, căpitanul Bugarsky le destăinuia cauza însângerării lor în zona pubiană.

– Băgați bine la cap, să nu cumva să vă pună Maica Domnului să vă predați de vii albanezilor, că uitați ce veți păți. Ăștia nu-s ca noi, mulți și puternici, a patra putere armată a Europei, după cum am fost catalogați la summit-ul european din 1987. Schilozii ăștia de albanezi au efective militare mult mai puține decât cele ale noastre, și-atunci, ce trebuie să facă?!? îl întrebă pe cel mai apropiat de dânsul, pe soldatul Slobodan Sremac. 

Blondul cu ochi albaștri și pistruii împrăștiați pe obraji precum nisipul îl privea cu o mină nătângă. 

– Trebuie să dea exemplu, bre, iar pilda trebuie să fie una dintre cele mai drastice. Ăștia patru care au rămas eunuci vor fi tratați la noi, ăilalți doi, cu bărbățiile tăiate, merg la spitalul militar din Niș, că au pierdut un butoi de sânge. Neatenția de care au dat dovadă i-a costat să fie transformați în femei pe vecie! Și ăsta-i un lucru fericit, bre, ca din bărbat să fii transformat peste noapte în femeie. Un lucru nefast pentru brava noastră armată sârbă este să crăpi, așa cum au făcut trei dintre ei. Unul și-a dat duhul la ritualul de eunucie, ăilalți doi pe drumul de repatriere. Așa că nu vă ajută prea mult fuga de pe teritoriul nostru confiscat de ei, ci ascunzișul, în gaură de șarpe dacă trebuie, că de aia vă tot antrenăm. Ăsta-i secretul!

Îl obosise pledoaria. Se opri ca să își alimenteze plămânii cu aer, după care se opri în dreptul soldatului Milan Irinkici, scrutându-l cu cea mai mare intenție, vorbind cu toți, dar cumva adresându-i-se numai lui:

– Unii dintre voi rosteau insistent că se rușinează că sunt sârbi la ce tot văd prin cazărmile noastre. 

Îi întoarse isteric spatele soldatului, care înțelese urgent că acuzele îi erau adresate, și își continuă pledoaria:

– Faceți-vă, bre, albanezi. Renunțați la cetățenia sârbă, că-i mai bine. Și-așa nici dracu’ nu mai ține cu noi, doar rușii, și ăia, când le ceri rachete ca să avem să le doborâm ălora din NATO avioanele ce cutează se ne atace din aer, ne dau alarme antiaeriene care merg pe motorină, cu asta să ne apărăm împotriva bombardierelor după mintea lor. În mama lor și cu ăștia…

Se opri din nou în dreptul incriminatului Milan Irinkici, și răcni la el de îi țiuiră timpanele, fără să îi dea numele de gol:

– Voi nu înțelegeți, bre, cretinilor, că noi suntem mult mai umani decât hoțomanii ăștia care ne-au furat teritoriul?!! Măcar ai lor se întorc nevătămați la domiciliu, că unghiile smulse le mai cresc, și pentru dinții sparți există dentiști, dar pentru ai noștri nu s-au găsit soluții științifice ca să îi faci pe eunuci înapoi bărbați, și nici ca vreo femeie să devină înapoi bărbat nu s-a găsit… Așa că băgați bine de seamă, să nu care cumva să picați vii în mâinile ăstora! Și dacă vă prindeți piciorul în vreo capcană, tăiați-vi-l și luați-o repejor la goană!… 

…Chiar și în crângul de lângă graniță, atât de des de nu-l putea pătrunde vreun binoclu, Jovan Bilici păstra atât tăcerea cât și izolarea. Cel puțin așa procedase în cele patru zile de când sosise acolo. La orele de instruire învăța despre toate orășelele, cătunele, podișurile, râurile, pârâurile, movilele și toate trecătorile posibile pe care le cuprindea harta ținutului Kosovo și Metohia, cu sutele. Frumoase prietenii legase cu seamănul lui, cu Milutin Vukelici, în ultima săptămână, dar și cu Ivica, cu care avea de atunci încolo să lucreze în echipă…

 

…Își strânse parașuta și stătea vârât alături de Milutin Vukelici în cel mai des tufiș pe care îl găsiseră la marginea pădurii. Pentru o protecție mai acătării își săpaseră și un șanț minuscul, cât să stea în el întinși pe burtă și să poată să observe de acolo orizontul din cât mai multe direcții. Își mai așteptau un prieten, pe Ivica, ce se pierduse de ei la parașutare, pe când ploaia mocănească de toamnă le ținea o tristă tovărășie. 

– Crezi c-o fi prin apropiere? îl întrebă Jovan Bilici, mai experimentat decât Milutin, care avea înaintea lui încă cinci misiuni. 

– Naiba știe! îi șoptea cu o profundă precauție. Oricum, dacă întârzie și mai mult de două ore, îl consider dispărut post mortem, și mă cărăbănesc de-aici. Dacă aș fi cloșcă, m-aș fi săturat deja de-atâta stat pe ouă. 

– -Mi se pare că aud ceva de la ora nouă! își ridică Jovan Bilici trunchiul, scrutind zarea cu niște ochi căscați.

Pocnetul palmei ca de creangă ruptă, trântită în cascheta soldatului neatent, îl reîntinsese înapoi pe burtă. 

– Ești nebun?!? Tu crezi că numai noi suntem echipați cu binocluri și snipere??? Dacă în armata kosovară n-ar fi fost atât de mulți amatori, erai ciuruit până acum! 

Jovan Bilici își plecă oarecum rușinat capul. Îi era drag Milutin, dar prea se bătea cu pumnul în piept cu cele cinci misiuni ale sale, în care în patru dintre ele făcuse doar patrulări plictisitoare, și în alta luase la rost cu snipper-ul niscaiva bătrâni dintr-un cătun, că doar la fel făceau și armatele improvizate ale albanezilor kosovari cu populația din enclavele sârbe, după explicația lui. 

– Să anunțăm prin stație că Ivica nu a ajuns la destinație?

– Nu. Chiar dacă frecvențele ne sunt codate, ne pot fi sparte, și ne depistează urgent ăștia. Dacă nu or fi făcut-o deja, atunci când ți-ai scos scăfârlia din șanț și te-ai uitat după imaginarul Ivica. Nu ne rămâne decât să ne regrupăm la colibă, ca a doua opțiune. Peste jumătate de oră ne schimbăm ascunzișul, și rămânem acolo până dă înserarea! îl lămurea Milutin cu înțelepciune. 

– Să sperăm că vom da de un ascunziș cu paie și plăpumi! se tânguia Jovan Bilici, dârdâind de frig pe sub mantia care îi slujea atât ca termoizolant cât și ca impermeabil.

Palma prietenoasă a sergentului Milutin Vukelici ar fi vrut să-i trosnească din nou cascheta, însă își aduse aminte că se puteau afla la limita depistării. 

 

Cele două mogâldețe brăzdau tupiliș ceața ușoară, ca să se adăpostească apoi înapoia fiecărui obstacol pe care îl întâlneau în cale. Cercetau pe urmă cu mare băgare de seamă oricare mișcare. 

– La ora patru! își atenționă Jovan Bilici partenerul, scrutând adânc prin luneta snipper-ului. 

Îl vizau amândoi pe băiețandrul ce mânca pâine goală, și își aducea cele două vaci de la păscut. Părea la fel de necăjit, ca toți localnicii din zonă. 

– Pac!!! urlă Milutin Vukelici, imitând reculul puștii cu lunetă cu un rânjet sadic. 

– Să nu te mai pună naiba! îl ocărâ Jovan, dornic să îi facă exact la fel, să îi trântească în creștetul caschetei o pălmoacă… de să îi tresară creierii. 

Rânjetul lui Milutin nu mai viza ce se întâmpla în spatele lunetei, ci pe Jovan Bilici în persoană: 

– Ce, după ce s-au stins atâția dintre noi, și după ce ne-au lăsat mai săraci cu peste 200 de kilometri din teritoriu, te pomenești că ți s-a făcut milă de ei de le cam ei apărarea. Mai ales că în zonele sârbești au început să îi șteargă pe ai noștri de pe fața pământului!

– Mă gândeam… să nu cumva să ne trădăm prezența! se scoase din impas. 

Din semiîntuneric, Miletici cerceta o hartă cu o lanternă făcută special să lumineze anemic. 

– Trebuie să ocolim cu atenție satul Popaz. La vreo nouă kilometri e pădurea. La marginea ei, de-a lungul dealului, sunt o grămadă de colibe ciobănești. După cum ne indică harta, asta ar fi aia nelocuită, mult mai departe de celelalte. Trebuie să avem însă mare grijă să nu dăm peste vreun ciomăgar, că ăștia-s mai periculoși decât toată armata kosovară la un loc!

Drumul li se părură cu mult mai lung decât îl plănuiră. Înjurau cu năduf harta militară care îi mințise că ar fi fost mai scurt cu cinci kilometri. Orbecăiau pe întuneric, și, cel puțin lui Milutin, numai faptul că rătăcea prin noaptea ploioasă i se părea cea mai a naibii misiune la care asistase până atunci pe teritoriul separatiștilor. Forma colibei ascunsă în noaptea deprimantă li se contura cu timiditate. Din interior răzbătea anemic lumina pâlpâită a unui foc leneș, detaliu care îi bulversa pe cei doi rătăcitori. Din dosul câtorva pui de molid, Milutin scoase câteva înjurături în cea mai autohtonă sârbă. Își desfăcu harta sub uniformă, aprinse lanterna cu intensitate joasă și cerceta locația. Își consultă pe urmă și compasul. 

– Suntem exact în inima locației. Nici măcar o dată pe lună nu poposește vreun trecător pe-aici. Ar fi ghinionul de pe lume să dăm peste vreo gherilă albaneză, sau și mai rău, peste niscaiva ciobani. Nici măcar un pistol cu amortizor nu avem la noi…

Îl luă pe urmă în râs pe Jovan Bilici, însă în felul cel mai serios, menit să îl facă să se scape în nădragi:

– Scoate-ți cuțitul. Ne vom răfui cu ei corp la corp. Având în vedere că îi luăm prin surprindere, avantajul s-ar putea să fie de partea noastră, chiar dacă cei din interiorul colibei or fi mult mai zdraveni decât noi…

Când puse lanterna cu intensitate anemică pe chipul lui Jovan observă că efectul fu cel scontat. Spre deplina lui satisfacție remarcă la acesta cursa mărului lui Adam ce i se plimba de sus în jos. Milutin începu să râdă, bătându-l zdravăn peste ambii umeri cu ambele palme. 

– Te-ai cufurit ca o cucoană isterică! 

Jovan Bilici nu îi gustă gluma. Nu își dorea chiar deloc să nimerească încă de la prima misiune în vreo luptă, mai ales că tot auzise din povestirile tovarășilor lui că aceștia, în afara faptului de a se plictisi de moarte prin patrulare, nu făcuseră mai nimic, decât că iscaseră mare zarvă în rândurile localnicilor. I-ar fi fost ghinionul de pe lume. Ar fi intrat în rubrica: „neapărat numai mie trebuie să mi se întâmple”!

– Numai în filmele americane se poate întâmpla una ca asta, bre, să dai năvala ca bou’ în mijlocul unui obiectiv fără să știi cu cine ai de-a face, și să începi să spinteci cu cuțitul în stânga și-n drepata. Ești cam mort în secundele următoare! 

– Și-atunci cum procedăm, cum facem??? îl repezi Jovan în șoaptă, isterizat, mai liniștit însă că nu trebuia să spintece burdihanul vreunui cioban. 

– Îi facem să iasă pe rând, ca șobolanii. Aruncă cu pietre în ușă. Dacă sunt amatori, vor ieși în bătaia flăcării din interior, și atunci îi luăm ca din palmă. Dacă refuză să iasă, atunci ne putem gândi că ceva pute. 

Pietroaiele de podiș bubuiau ușa de lemn a colibei. Jovan Bilici era însărcinat cu lansarea acestora, pe când Milutin Vukelici își luase poziția de tragere. Ca factor preventiv își pregăti și două grenade, pe care și le puse la îndemână. 

După cum se așteptau, ușa nu se deschise, iar cel sau cei din interiorul colibei stinseră focul. Puțin mai încolo se auzi și armarea unei singure arme, semn că cel sau cei din interior nu mai aveau altele. Sergentul Milutin îl trimise pe Jovan să se poziționeze în altă parte, să poată trage cumva de acolo prin crăpătura ușii dacă cei din interior s-ar fi pus să o întredeschidă. Altă ieșire din colibă nu exista, pe cele două ferestre ale acesteia nu putea să încapă nici măcar un copil. 

– Va trebui să trecem la planul B! îi șopti Milutin lui Jovan. 

Milutin își lăsă partenerul să se poziționeze și strigă către ușa colibei, vizând-o încordat prin lunetă:

– Care sunteți acolo, bre? Sunteți înconjurați! Ieșiți ușurel cu mâinile ridicate! 

Din bezna din interior răsună un glăscior, înspăimântat oarecum:

– Vacă!…

– Grasă!… îi răspunse Milutin. 

– Milutine, tu ești? încă se tânguia cel dinăuntru. 

– Eu sunt, Ivica! Deschide, bre, cretinule!

În conturul jăratecului apăru și cel pe care se pregăteau să îl dea drept dispărut…