ALTculture 6/2019: azi nu avem mâine
POEZIE - POEZIE - POEZIE - POEZIE - POEZIE - POEZIE
de corina dașoveanu
****
poate e cazul
să nu mai plantezi pe acoperișuri
tot felul de semințe de zbor,
ne vine toamna, iubitul meu,
păsările ar cădea arămiu,
prea curând din păduri.
e târziu
copacilor,
nu le va mai crește cerul.
dar nu, nu,
azi nu avem mâine,
ștergem de pe case cu guma
toamna abruptă,
azi e o vară fără filtru,
îi simțim intensul
până în parterul plămânului.
fumul
și
împreunatul motiv
al mâinilor mele în jurul eu-lui
sunt o ocrotire a darului.
pentru că o femeie
ce este altceva
decât o tandrețe de dar,
împotrivire subțire
în vei fi fiind-ul sau vei fi vrând-ul
bărbatului ei.
aici ești din pretutindeni,
desfă-ți viața la piept,
fă-mi loc rotund
să-mi arcuiesc legile simple,
așa cum dă din ramuri un arbore
când zboară.
și mâine e azi,
în fiecare vară e azi,
ca azi
îți sunt în dar
un dar iar,
intens,
fără filtru.
****
am văzut.
dumnezeu,
prietenul imaginar al adulților,
tot
mă trimite
să cumpăr pâine.
dioptriile de dragoste
sunt inutile în cazuri divine,
probabil „Houston, I have a problem!”,
nu dau bine la camere fără lacăte
sau
vreau o viață mai mare,
nu știu.
despre tine nu îi mărturisesc
încă nimic,
mă tem că te va căuta
prin pungile în care îmi ascund insomniile
și veți deveni prieteni.
am sfârșit
un rând nou, l-am șters,
voiam să îl înlocuiesc cu o inocență,
dar m-am oprit.
cui îi place să fie doar înlocuitor?
între striațiile acestui mușchi,
căruia îi voi spune în continuare „inimă”,
vuiește profetic
memoria,
văd.
mă strecor,
îmi iau șosetele portocalii,
câteva euri în buzunarele de la blugi,
tenișii imaginari,
o pungă
și ochelarii de john lennon,
plec să te cumpăr
dintr-o brutărie aproape tristă.
****
el își vinde în fiecare zi fericirea,
îi cumpără ei pământul de sub picioare,
vrea să îi aibă toate urmele
în sacoșa cu dragoste.
ea merge puțin,
înfricoșată ca lui să nu i se termine
inima.
sunt săraci,
fumează amândoi același cuvânt,
se sărută în buzele goale,
le este foame mereu,
din noapte mușcă îndelung
cu un singur trup.
până și moartea și-o trăiesc
între patru scânduri de dragoste.
****
apoi,
mâinile astea,
care merg în orb
și luptă pentru pierderi,
vor învăța să joace poker pe zei și pe monștri.
cuvintele ar trebui să își facă selfie-uri
în care să nu miște niciun mușchi semantic,
pentru că la masa verde-înghețat
e necesar să ai față de poker.
va fi greu să fim frig,
în toate fotografiile noastre
se mișcă dragostea și muzica
de pe un picior pe altul,
în boxe se aud permanent
încordarea sepia a jazz-ului
și sărutul.
întunericul joacă la aceeași masă,
potul lui e infarcto,
nu putem plusa
decât cu jumătăți de „probabil”,
trebuie să trișăm,
să ne scoatem unul pe altul din manșetele
cămășilor albe
pe care ne scriem cu sângele invizibil,
zeu cu zeu,
monstru cu monstru.
****
când o femeie îți aduce apa de dimineață
să-ți boteze picioarele obosite
de atâta anonimat prin tandrețe,
înseamnă că în desfacerea zilei și în jurul tău
totul devenise o înșiruire mult prea simetrică
a ploilor
pe care le urcai
în umărul ei răbdător și sfielnic,
ca el să se obișnuiască premonitoriu
cu spălarea versetelor casnice.
între aragaz și peretele cu geam
sunt sărbătorile de iarnă în sticle cu mir,
sunt câteva prosoape albe care așteaptă
să îți ștergi numele pe ele
și mai e un chibrit
din care țipă fosforul în cutii nedesfăcute
de dragoste.
așa că nu transforma cearșaful în giulgiu,
vin să îți botez
dumnezeul care doarme în degetul mic.
****
acum e un apoi al nopții care a distilat
timpul murdar în pahare,
țigara de după
confirmă ieșirea din contur,
dezbrăcarea dintr-un cuvânt de o tonă
ascultă
un amestec de metal și dantelă
oarecum lovit de sfințenie,
deși nu cred că dintr-o uzină
poți face o catedrală.
dar știi ce e ușor incredibil?
anticoncretul avea aseară un vocabular contagios,
l-am încercat experimental și mistic
cu o furculiță
pentru că dizgrația de moment
(acela din mijlocul lui unde mă aflu)
are în codul genetic o poftă sălbatică
de încurcare a timpurilor verbale
relativ putrezite.
auzeam toboșarul roșu cum se enervează punk-rock,
dar iertat în auzul mariei,
se întreba de ce nu doare moartea înainte,
ca și când stupefacția ar mai avea sens
avertizată.
am reușit să capăt wikifobie,
oricum în presa de vanitate
necrologul e rupt în coate
și cine mai citește în zilele noastre
zdrențe umede?
hai,
incinerează acest zero în formă de gură
și
pune un pumn de pământ
peste the f*ckin’ noise.
****
faurul
strânge orb în urma războiului
plânsul de fier al cailor,
un fel de minereu care aleargă prin aer
încoace și încolo fără ham.
armurile se târăsc în genunchi
după el
ca un cor al robilor.
nu se mai aude
decât câmpul mustind de sânge
cum își mușcă buzele
de durere.
nu este,
nu este,
urlă faurul cu moartea desfăcută la gură,
nu este loc în sac
decât
pentru tristețe necuvântătoare,
eu topesc
fier pentru cruci.
în urmă
rămâne aerul pipăit, gol,
mâinile întinse ale armurilor
care se cerșeau pentru săbii
și tu,
și eu,
un câmp.
****
nu pot să spun
„mă, cerule”,
cum vorbesc după o relație prea lungă
două cratițe.
bunică-mea cu pension
ar ridica din sprânceană franțuzește
„corinne,
attention à la langue, s’il vous plaît”,
așa că –
domnule cer,
azi ploaia dumneavoastră
a fost de gen masculin.
am fost prin oraș doar noi,
buletinele de identitate
și bujiile
dispăruseră de pe străzi.
nici nu știu de fapt
cum m-am oprit brusc din grăbiri
și timidități,
mi-am strecurat mâna pe sub tunetul lui stâng
i-am pătruns printre rafale și oase
în carnea fulgerului,
cred că am atins o inimă.
când mi-a dat sandalele jos,
ploaia avea o mie de palme pe care călcam,
când mi-a smuls cămașa
și și-a lipit pielea lichidă pe pielea mea,
într-o intersecție de lacrimi,
s-a făcut roșu
și ne-am oprit amândoi
o lungă secundă de apă.
apoi aerul a înverzit în jurul așteptării
și
ne-am dezlănțuit torențial
până când trupurile noastre s-au făcut
o gură, o singură gură,
o transparență fierbinte
într-o dragoste
căreia îi fugeau orizonturile.
târziu
i-am spus umed
te iubesc
pentru că e târziu,
cred că vei pleca din oraș
la ora 4,
probabil sunt tristă pe tine.
am ieșit din ocean,
pe stradă umblau deja viețile,
am intrat în market
și mi-am luat
un camel galben scurt,
după.
domnule cer,
azi m-am îndrăgostit
de ploaia dumneavoastră în blugi.
****
patriotic vorbind,
suntem o națiune de sentimente.
o,
oamenii,
acești bărbați ca brazii sintetici
și aceste femei care pun leuștean în orice,
ei!
o,
mândria de-a spune –
te urăsc
în cel mai românesc mod posibil
sau
te ignor definitiv cu munții și câmpiile tale…
o,
patrie de birouri,
tu
cu toate iubirile tale îndosariate
în emoții cu șină,
cu lacrimi
de seceri și de ciocane,
cu singurătatea
parazitului de cursă lungă
și transhumanța turmelor de nepoți…
suntem
o țară uluitoare
de telefoane de dor virtual și de doine!
te slăvesc,
să mor eu,
patrie!
o!
****
pentru că
nu avem averi să ne iubim
(fantastic,
cât costă dragostea asta!),
ieșim măcar o dată pe zi la cerșit.
colțurile umile
le-am învățat pe de rost,
nimeni nu ni le ia,
nimeni nu ne vede,
nu avem mâini curajoase.
ne întoarcem spre noi,
cerșim față în față,
stăm cu gurile
deschise,
ca și cum l-am pronunța pe a,
apropiate,
ca și cum aerul celuilalt
are gravitație
pentru că am învățat că
„oricare două corpuri acționează
unul asupra celuilalt cu o forță de atracție
direct proporțională cu masele
celor două corpuri
și invers proporțională
cu pătratul distanței
dintre ele”.
seara venim înapoi,
puțin înfricoșați în buzunare,
aprindem un braț de emoții
cât să se încălzească întunericul,
și,
pentru o noapte,
ne iubim
ca și cum am fi bogați.
****
după ce mi-am dezactivat
cămășile negre
(aplicația îmi strangula umbrele
în jurul gâtului),
îmi traduc probabilul de identitate
în alt limbaj,
cel în care anon iubește.
firește,
nu îți trebuie explicația mea ștearsă la gură
de răzgândire,
mă știi neștiută
din acel dintotdeauna în care
spălam consecvent venele posibilului
pe dinăuntru
ca să îi (pre)vedem prin pereți
nenorocita asta frumoasă de dragoste.
te văd, știutul meu,
cum îți rezemi dumnezeul
în teiubescul meu de anon,
suntem alți aceiași,
ne privim obraznic
sângele în ochi,
ne suntem
cu toate urletele nu-urilor
o negândire imensă
de inimă.
