Totul pentru fotbal

 

De Ion Bogdan Martin

 

Înainte de ’89 am avut privilegiul sa joc, ei, să joc e mult spus, de fapt, să fac figurație vorbită în filmul regizorului Andrei Blaier „Totul pentru fotbal”.

Film în care apăreau, printre alții, fotbalistul Rică Răducanu și actorii  Monica Ghiuță, Sebastian Papaiani, Ovidiu Schumacher,  precum și regretații Jean Constantin (al cărui nume de familie era, de fapt, Jean și nu Constantin, cum s-ar crede!), Emil Hossu, Petre Gheorghiu,  Aurel Giurumia, Nicu Constantin și marele Gheorghe Dinică.

În film, eu mă număram printre membrii unei brigăzi artistice care repetau sub îndrumarea atentă a maestrului Jean Constantin.

Mă văd și eu acolo în câteva cadre, fugitiv.

Doaaamneee! Doamne, că slăbuț mai eram!

Dacă mi-aduc bine aminte, purtam măsura 44 la pantalon și 46 la haină, și nu aveam mai mult de 60 de kg, dezbrăcat, pe când acum…

ALT.culture_03.2019 4-5

Mă rog! Pe timpul filmărilor ne-am amuzat până la lacrimi de spectacolul pe care îl realiza maestrul Jean Constantin, păcat însă că tot ceea ce spunea sau făcea nu se putea insera în film. Regizorul Andrei Blaier îi spunea mereu: „Jeane, nu pot băga asta, pentru numele lui Dumnezeu! Tovarășu’ Dulea ! Cenzura!”

La o scenă a lui Jean Constantin, de atâta râs, unul dintre cameramani a scăpat aparatul de filmat din mână, tăvălindu-se pe jos. Real 100%, doar am fost acolo! Se filma în Sala de Festivități a Întreprinderii Mecanică Fină – București.

Scenariul filmului a fost, însă, un fel de ghiveci acru și expirat! Unul fără sare, fără piper și chiar… fără legume!!!

Uite, domnule, am apărut și eu într-un film și ăla… o șușă!

După terminarea filmărilor am fost la Studiourile Buftea pentru postsincronul filmului. Am plecat cu echipa de filmare cu un microbuz Mercedes-Benz fabricat sub licență în Iran.

La Buftea, într-o încăpere izolată fonic, pe un ecran mare rulau permanent secvențe din film, iar noi, după o bandă de ghidaj, suprapuneam și înregistram sunetul.

Filmările de pe stadion se făcuseră la Buzău, dar pe drum se rătăcise banda sonoră (!), așa că a trebuit să facem postsincronul și pentru atmosfera de la meci și stăteam cu ochii beliți și lipiți de ecran să ghicim ce spuneau spectatorii. Fiecare ce înțelegea, cu chiu cu vai, am făcut și partea aceasta, urmând ca, după o scurtă pauză, să reluăm postsincronul pentru partea cu brigada artistică.

Eu împreună cu un bun amic și coleg din brigadă, pe nume Virgil Anastasia, căruia, mai târziu, i-am botezat fetița, Gabriela, (care și ea, pe 6 aprilie 2019, a devenit mamă, în Croația!), am ieșit pe hol să luăm o gură de aer. Imediat lângă noi, în cel mai natural mod, a venit și Jean Constantin; cum, de unde, nu știu!?, a apărut și o sticlă de coniac Triumpf. Foarte bun și greu de găsit la vremea aceea.

În fine, am terminat sticla în trei, s-a terminat și postsincronul, între mine, Virgil și maestrul Jean Constantin se legase o oarecare amiciție și, la plecare, acesta ne propune să mergem împreună spre capitală. Cu autoturismul său. Pe atunci, maestrul conducea o Dacia 1310 de culoare verde, cu numărul 1- CT- 9400. Cine l-a cunoscut pe maestru își aduce aminte de autoturismul acestuia, care, în mod ironic, la lunetă, avea doi corbi care dădeau din cap la fiecare trepidație sau curbă. Deși el era grec, mai concret: grec după mamă și machedon după tată (care era născut în Albania).

ALT.culture_03.2019 6-7

Am plecat spre București, eu stăteam în dreapta, iar amicul Virgil, logic, pe bancheta din spate. Şi vorbeam. De fapt, maestrul vorbea și ne povestea cele mai haioase și neverosimile întâmplări de pe la filmări. Îi sorbeam fiecare cuvințel, fiecare gest… Îmi pare nespus de rău că nu-mi mai aduc aminte de niciuna dintre povestirile sale savuroase.

În fine, nimeni nu mai era atent la trafic, bine, pe vremea aceea nici nu era așa de aglomerat ca astăzi, dar, la un moment dat, din față apare un monstru pe 10 roți, o ditamai basculanta de câteva zeci de tone!!! Ne-nverzisem după care am dat brusc în albastru spre mov infinit! Maestrul, cu ochii la noi, circula de mult pe sensul opus, noroc că ăla s-a gândit să ne lase în viață. A tras de volan și s-a dus în șanț, aproape să se răstoarne.

Am parcat imediat pe dreapta, să aflăm dacă omul are nevoie de ajutor, și îl vedem pe șofer cum vine cu un mare levier către noi, mă-nverzisem la loc și când era să dau în albastru spre mov, din spatele nostru iese maestrul și se duce direct la șofer, salutându-l ca pe o veche cunoștință. Acesta îl recunoaște, lasă levierul și o dă pe prietenie. Nea Jean, își cere scuze, îl pupă pe ambii obraji, îi dă un autograf pe carnetul de conducere, pentru Maricica, scumpa soție a șoferului, și ne luăm la revedere în mod cordial și prietenos, așa cum se încheiau toate vizitele „tovarășului” în țările vecine și prietene. Prietenă, mai ales Marea Neagră! Era tare iubit și popular… maestrul Jean Constantin, desigur.

Am ajuns în oraș, maestrul a rămas la Hotel Majestic, unde avea camera sa rezervată permanent de câte ori filma în București. Ne-am îmbrățișat, ne-a dat câte un autograf, pe două fotografii pe care le-avea în torpedo și ne-am urat cele bune. Nu ne-am mai văzut sau întâlnit de-atunci.

Lui Virgil, colegul ăsta al meu de filmare și viitor cumătru, i se cam deschisese apetitul și îmi propune să încheiem ziua apoteotic, cum altfel?, cu o vizită la restaurantul Capșa. Preferatul nostru.

Ne-am instalat la o masă și am comandat o baterie de vin roșu… Puterea Ursului! O sticlă, două, trei, la a patra ne-am ridicat, cu greu, ce-i drept, ne-am pupat și… am mai comandat una!!! Ei după ultima, ne-am ridicat din nou, am toastat, iar ne-am pupat pe frunte și, de data aceasta… Nu știu cum?!, a mai venit o baterie. După aceasta, chiar am plecat. Cred?! Nu mai puteam. 

ALT.culture_03.2019 8-9

Cam pe două cărări, am ajuns, într-un final, în stație la Universitate să iau troleibuzul 85 spre Gara de Est. Pe amicul Virgil nu mai știu pe unde-l pierdusem! El locuia în Berceni. Cert este că mă trezisem singur.

Singur, rezemat de soclul statuii lui Mihai Viteazul, chiar sub coada calului, încercam să-mi țin echilibrul și să mă reculeg. Poate să mă și trezesc!

Când, am simțit o bătaie repetată pe umărul drept, m-am întors zâmbind… nu era nimeni!

Mi s-a părut!?

Dar simt din nou o atingere. Mă întorc brusc. Nimeni!? Şi nimic!

Devenisem nervos. Mă întorc, de control, și tot nimeni!!!

La un moment dat aud râsete, de undeva de sus. Mi-am spus: „Doamne, ce face băutura din om!”

Şi iar o bătaie, de data acesta pe cap. Ridic privirea și parcă zăresc o mână care se retrage. Mă dau într-o parte și văd că sub calul lui Mihai Viteazul era un puști care, neavând ce face, lustruia testiculele animalului!!!

Încep să strig la el să se dea jos! Să lase bijuteriile armăsarului în pace! Ăla, nimic!

O doamnă, cam la 30 de ani, vine lângă mine, mă sprijină pe după mijloc și mă întreabă dacă mă simt bine. 

„De ce? întreb eu.”

„Sunt medic și cred că aveți o problemă!”

„Eu, am o problemă!? Dar ăla de sus, care mă lovește întruna?!”

„Cine, Mihai Viteazu’!?! Glumiți, domnule. Nu este nimeni acolo!”

M-am trezit instantaneu, m-am urcat pe soclu și acolo am văzut că nu era decât… Mihai Viteazul. Ecvestru. Exact așa cum îl gândise Carrier Belleuse la 1873!

Iar paloșul său, chiar dacă avea două tăișuri, era total inert. 

După ce am aterizat în cele patru… labe, căci altfel nu le pot spune, mă uit către femeia care mă ajuta să mă ridic și mormăi: „Doa… Doamnă, văhă-hăăă… Vă mulțumesc, am avut o zi grea și…”

„Da, nu păreați un golan și m-am gândit că ați pățit ceva! Uitați cartea mea de vizită!”

I-am luat cartea de vizită, i-am dat și eu numărul meu de telefon și m-am urcat în troleibuz, împins cu grație (!) de domnița săritoare! În sinea mea, gândeam: „Așa oameni, să le dea Dumnezeu sănătate!”

Ajuns acasă nici nu m-am mai dezbrăcat, rupt în paisprezece (!) m-am băgat în pat.

Dimineață, mă trezesc cu greu, pe jos, și constat că mă înglodea ceva în coaste! Bag mână în buzunarul de la piept al cămășii și găsesc cartea de vizită a doamnei doctor: Georgeta Leftereanu-Maximiuc, medic primar neurolog, Spitalul Colțea, și un număr de telefon.

Măi, îmi cam plăcuse duduia, cred!?, pun iute mâna pe receptor și sun cerând-o la telefon pe doamna doctor. Măcar să-i mulțumesc pentru gest, dacă nu pentru altceva!

„Care doamna Leftereanu?! aud o voce nazală și pițigăiată de la celălalt capăt al firului”

„Doamna doctor Georgeta Leftereanu-Maximiuc”, insist eu!

„N-avem așa ceva, domnule! Iar eu sunt centralistă de peste 20 de ani în spitalul ăsta.”

Mă luase din nou durerea de cap!

Când, simt o bătaie pe umăr! Iar? Ridic ochii, dar nu, de data aceasta era mama.

„Da, mamă, ce-i?”

„Mai devreme, dormeai și nu am vrut să te trezesc, a sunat o doamnă,  zicea că-i medic, una Georgeta Lefter sau cam așa ceva!”

„Există, totuși! Şi de ce nu m-ai trezit?! făcui eu supărat.”

„Doamna mi-a spus că nu este nevoie, dar a ținut să-ți mulțumească pentru împrumutul celor 3000 de lei! Eu, dacă îți ceream, nu-mi dădeai!”

Mă ridic ca din pușcă și încep să mă controlez prin buzunare…

Aoleu, doamna „doctor”, că tare fraier mai fusesem! Mă făcuse. Mă „vindecase”!

Eram lefter, mai precis îmi schimbasem numele de familie în Leftereanu!

Erau banii pentru excursia la munte pe care i-o promisesem, de ziua de naștere a iubitei mele, iar la vremea aceea două mii de lei valorau destul de mult. Cam 2500 de lei, din ăștia noi, de-acum.

Așa mi-am dat eu seama că arta filmului cere sacrificii.

S-a dus dracului excursia.

Așa cum s-a dus și prietena mea. Acum eram sigur că nu m-a iubit!

Pierdusem totul. Totul pentru… fotbal!

Clar că filmul a fost de vină, pentru că vinul roșu este aliment și medicament în același timp. Efectele benefice ale vinului roșu se datorează antioxidanților, în special resveratrolului, substanță care se găsește în coaja boabelor de strugure. De altfel, s-a demonstrat, în reluare, noaptea, la B1 TV, că resveratrolul scade nivelul lipidelor din sânge și previne afecțiunile cardiovasculare.