De Adrian Mac Liman

Franco, un altfel de dictator

Numele lui Franco este legat de o perioadă lungă din istoria Spaniei, numită ”Spania franchistă”, una care trece peste moartea lui Hitler, a lui Mussolini, ba chiar și a lui Stalin.

Niciunul dintre cei înșirați mai sus n-a apucat să-și pună în operă gândirea malefică, cu excepția lui I.V. Stalin.

Dar el ne urmărește peste timp, căci tot răul totalitarismului comunist reînvie acum în neo-marxismul celor care stau la căldurică, în Occident și visează la o Coree de Nord, diferită doar prin faptul că e plină de imigranți, musulmani, de preferință.
Pentru că toți acești monștri cu aparență de oameni au adus în față idei socialiste, idei care dădeau bine la prima vedere, socialismul așa cum îl vedeau ei, mă rog, acest Franco, pe numele lui complet Francisco Franco Bahamonde[a] (4 decembrie 1892 – 20 noiembrie 1975) a ieșit din tiparele timpurilor. Chiar dacă era prieten cu Hitler, Franco nu era republican, ci conservator și monarhist în anii 1920.

De aceea, când socialiștii au câștigat alegerile în 1936, Franco a declanșat ceea ce s-a numit Războiul Civil Spaniol, unde el era sprijinit și de Hitler, și de Mussolini. De la noi s-au remarcat legionarii din Garda de Fier, care vedeau în acest război o luptă dintre Creștinism și Comunism, ca mai toți românii. Așa au murit pentru cauza lui Franco conducătorii legionari Ion Moța și Vasile Marin.

De partea cealaltă, Stalin, desigur, care adunase și alți comuniști: Brigăzile Internaționale. Detașamentul român al brigăzilor internaționale era comandat de Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, transformat în 1989 în contra-comunist. Printre brigadieri se aflau și mulți evrei, care nu „simpatizau,” desigur, cu Garda de Fier.
Când Franco câștigă, în 1939, Spania nu mai avea decât un singur partid, cam cum făcuse și Carol al II-lea. Apare munca forțată, se creează lagăre de concentrare, mor circa 600.000 de oponenți, dar Franco n-a fost considerat fascist cu adevărat.
Personalitate complexă, care a scos Spania din criză de după război prin măsuri liberale, conservator și monarhist până la moarte, Franco are chiar el inițiativa de a aduce din nou monarhia la putere în preajma morții sale.
Cum nu a avut niciodată încredere în „colegii” săi militari, a hotărât să „predea” țara familiei regale. Însă nu lui Don Juan de Borbón, fiul ultimului rege, Alfonso XIII, ci lui Juan Carlos, nepotul acestuia. Don Juan îl criticase în anii 40 și 50, motiv pentru care devenise dușmanul său (al lui Franco).
Don Juan se afla la Lausanne iar Juan Carlos, la Madrid. Juan Carlos devenise într-un fel „regent” în ultimele săptămâni ale agoniei lui Franco. Dar nu era recunoscut ca atare de miniștrii lui Franco. Totuși, Juan Carlos ține constant legătura cu Don Juan, care spera să fie recunoscut ca monarh după moartea lui Franco. Don Juan „renunță” la drepturile sale după o convorbire telefonică cu Juan Carlos și o noapte furtunoasă în care a fost sfătuit să cedeze tronul fiului său.
Un dictator aparte, acest Franco, aș spune, omul care lasă puterea din mână și nu oricui, ci unui Rege.

Mai multe ne va spune Adrian Mac Liman, care a fost acolo, atunci, la Geneva, unde era și Don Juan, tatăl viitorului Rege Juan Carlos, atunci când se hotăra viitorul Spaniei democratice.
Poate nu ne va el spune chiar tot, dar mult mai mult decât am putea noi ceilalți ști…

De Eugen Matzota

 

Semantica tranziției

De Adrian Mac Liman

Geneva, 17 octombrie 1975.

Telefonul a sunat de două ori în acea după-amiază. Mesajele, aparent contradictorii, s-au completat reciproc.
Primul care a sunat a fost Carlos Godó, proprietar al ziarului La Vanguardia Española, unul dintre cei mai liberali antreprenori din presa din era Franco. „Ascultă, Adrián: Regele este în Lausanne. Oricum, mă înțelegi, mă refer la tatăl regelui, vreau să spun, al prințului. Mă înțelegi, nu-i așa? Te rog, du-te și vezi-l din partea mea. Spune-i: Contele de Godó îl salută foarte cordial. Mă înțelegi? Foarte cordial…”
Deși încerca să ”mascheze” mesajul, nuanța părea inutilă; tonul vocii sale reflecta perfect sentimentele. Aproape că uitasem că în 1939, la sfârșitul războiului civil, proprietarul ziarului catalan s-a întors la Barcelona cu convoaiele armatei naționale, purtând o uniformă „requeté” . Pe de altă parte, este de asemenea adevărat că, în decursul celor aproape patru decenii ale „păcii lui Franco”, aristocrația banilor din capitala Cataloniei s-a îndepărtat treptat de doctrina enervantă și sufocantă a Glorioasei Răscoale Naționale.
A doua convorbire nu m-a luat prin surprindere. Am recunoscut vocea lui Manuel Velasco, directorul săptămânalului CAMBIO 16.
„Uite, acesta este sfârșitul. Du-te la Lausanne și află ce spun monarhiștii. Apropo, spune-mi cum este pregătită ruptura”.
Această… ruptură… În timpul agoniei lungi a vechiului dictator, nimeni nu îndrăznea să-i pronunțe numele în convorbirile telefonice internaționale. Presa avea călușul pus la gură; Serviciul omniprezent de ascultare al Direcției Generale de Securitate a fost dedicat înregistrării apelurilor cu Paris și Londra, Lausanne și Washington.
Joaquín Muñoz Peirats m-a întâmpinat la hotelul Royal de Ouchy, reședința provizorie a lui Don Juan de Borbón în ultimele luni din 1975, după ieșirea lui pripită de la Estoril. „Dacă înțeleg bine, vii să-l vezi pe rege?”
Într-adevăr, de la sosirea sa în Elveția, contele de Barcelona primise numeroase personalități spaniole: monarhiști, liberali, naționaliști, membri ai mișcării catolice Opus Dei. Încerc să-mi amintesc: ah, da! Și, de asemenea, câțiva viitori miniștri socialiști.
I-am spus lui Peirats despre dubla mea și, prin urmare, ambiguă condiție a emisarului-jurnalist. El a zâmbit. Îi plăcea să zâmbească. „Nu-ți face griji: aici singurul lucru care contează este starea ființei umane, a spaniolului, a monarhiei, a liberalului…”
Vizitatorii acelui weekend au început să sosească la sfârșitul după-amiezii. După cină, se vorbea despre Spania, despre viitorul Coroanei. Ușă închisă, fără martori. Cei care au venit la întâlnire, la multiplele întâlniri din acele săptămâni, au respectat timp de decenii pactul tăcerii care fusese impus voluntar.
Ruptura? În mod decisiv, Don Juan nu pare dispus să aprobe un proces care ar putea provoca noi confruntări, resuscitarea traumelor din trecut. Tradiția liberală a monarhiei era pentru deschiderea politică, nu pentru ruptură.
„Va fi un proces lung, complex și complicat, un exercițiu dificil, care încă nu are nume. Dar care este diferența? Numele este cel mai puțin important”, a mărturisit în acea noapte un membru al Consiliului privat al Contelui de la Barcelona.
Deschidere, schimbare, reformă, ruptură, continuitate. În spatele fiecărui cuvânt a existat un proiect concret, un grup de oameni, o opțiune politică. Simpla prudență cerea să se disocieze figura lui Don Juan de Borbón, instituția monarhică, de curentele existente la acel moment.
Mi-au trebuit mai mult de 48 de ore pentru a găsi o definiție atât neutră, cât și nouă, recurgând la singurul cuvânt nepronunțat vreodată în nesfârșitele conversații din Lausanne: tranziția (la Transición).
Editorul săptămânalului CAMBIO16, Juan Tomás de Salas, a decis să parieze pe această expresie, dedicând coperta revistei de la sfârșitul lunii noiembrie a acelui an. Cei care aparțin generației obișnuite să citească printre rânduri, să transmită mesajul printre rânduri, își vor aminti, fără îndoială, că la acel moment cuvintele conțineau încărcături explozive.

Washington, aprilie 1976.
Îl însoțesc pe colegul meu, Rafael Calvo Serer, fost redactor șef al cotidianului liberal MADRID, închis de cenzura franchistă, comentator politic și, mai presus de toate, trimis al „Platajunta”, conglomerat de grupuri de opoziție anti-Franco creat în ultimele luni din 1975, la una dintre întâlnirile sale obișnuite cu senatorul Hubert H. Humphrey, președintele Comitetului pentru Relații Internaționale al Congresului Statelor Unite. Potrivit lui, diferențele de opinie pot deveni benefice: în acest fel, dezbaterea este stimulantă.
Vechiul politician democrat îl întrerupe după un timp.
– Vă reamintesc, mister Calvo, că Franco a murit acum șase luni.
„Franco da, domnule senator, dar franchismul nu, în Spania nu există încă nicio democrație”, răspunse arhitectul coaliției de la Paris.
Humphrey îmi aruncă o privire pătrunzătoare. „Este adevărat, nu există, dar… dar va exista”, răspund aproape fără să-mi dau seama.
Senatorul își coborî capul, absorbit în sine.
„Pe scurt, domnilor, ce ar trebui făcut pentru a proteja tânăra democrație spaniolă?”, întrebă el după o lungă tăcere.
Astfel s-a născut tânăra democrație spaniolă, sora mai mică a tranziției. Dar adevărul este că lui Hubert Humphrey îi datorăm mult mai mult decât o simplă contribuție lingvistică la etapele esențiale ale istoriei spaniole; procesul-verbal al Congresului dezvăluie adevărata amploare a implicării sale în lungul marș spre democrație.