De Călin Muntean

 

O Europă ce și-ar pierde identitatea și rădăcinile creștine nu ar mai fi o demnă continuatoare a ultimelor două milenii de istorie europeană și nu ar reuși să intre într-un dialog fecund și real cu celelalte culturi și civilizații, în special cu cea a Islamului care este din ce în ce mai mult o interlocutoare necesară datorită imigrațiilor din ultima perioadă.

Biserica este parte integrantă a societății europene și are un rol foarte important în formarea unor conștiințe care să se bazeze pe valori etice profunde și clare și care să refuze relativismul de azi.

Pe 11 noiembrie 1918, împăratul Austro-Ungariei Carol I al Austriei abdică, iar imperiul dualist se destramă.
Pe teritoriul imperiului s-au format Austria, Ungaria și Cehoslovacia. Numeroase alte provincii smulse din alte state de-a lungul timpului s-au întors la țările mamă. Transilvania era însă pe muchie de cuțit. Ungaria o dorea cu orice preț, iar România îi avansa de asemenea propuneri de unificare. De altfel, aceasta din urmă era și dorința preponderentă a intelectualilor români din Transilvania, dar în anumite condiții.
Unirea cu Transilvania a fost un proces complex, care a ținut și de hazard, dar și de negocieri serioase și de lungă durată, atât între oficialii de la București și cei din Transilvania, cât și Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică.
Cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu obișnuia să spună:

“Dacă nu exista Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/5 mai 1848, unde s-a strigat: “Vrem să ne unim cu Țara! “și fără aceasta nu era nici Unirea din 1918″.

Pentru N. Iorga, întoarcerea noastră spre latinitate, spre Roma, la 1700, este de o importanță inegalabilă. In “Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, scrie:

”Fără unirea în credință cu Roma nu erau școlile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învățăturii, nu era mai ales acea mare școală pentru inima poporului nostru, care a fost Roma însăși”.

 

Ori de câte ori facem un popas în istoria unirii Transilvaniei cu Țara, se cuvine să aducem un omagiu Blajului și Bisericii Române Unite cu Roma ai cărei oameni mari “ au fost lumini în noaptea istoriei noastre”, oameni cu “aleasă cultură și neîncetat devotament” pentru a-L servi pe Dumnezeu și Patria.
Episcopul Inocențiu Micu, cea mai puternică personalitate a românilor din Transilvania secolului al XVIII-lea, are ca obiectiv emanciparea poporului român din Ardeal. El reprezintă momentul istoric de temelie în lupta pentru libertate și unitate națională a românilor. Corifeii Scolii Ardelene, preoții greco-catolici Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, prin operele lor, au trezit conștiința națională a românilor transilvăneni. Mulți fii ai Bisericii Române Unite au fost condamnați la ani grei de temniță pentru dorința lor de libertate; ei sunt memorandiștii: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești și preotul din Sisești, Vasile Lucaciu. Urmașii lor le-au continuat idealurile până la deplina împlinire, Unirea din 1918.
In ziua de 1 Decembrie 1918, Episcopul Greco-Catolic al Diecezei de Gherla, Dr. Iuliu Hossu, părintele sufletesc al celor 600.000 de mii de credincioși ai Diecezei sale, din încredințarea “Marelui Sfat al Națiunii,” va citi Marii Adunări “DECLARAȚIA UNIRII”, după ce “într-o impresionantă cuvântare, își exprimă hotărârea și bucuria personală de a ne uni pe veci cu România:

“Fraților, Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul, rostește prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România!… Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul!”

În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național, constituit cu o zi înainte sub președinția lui George Pop de Băsești, “alege membrii delegației care vor prezenta Regelui Ferdinand hotărârile luate la Adunarea Națională”. La propunerea lui Iuliu Maniu, sunt aleși: Preasfințiile Lor Episcopii Miron Cristea, episcop ortodox, Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, Vasile Goldiș și Dr. Al. Vaida-Voievod. In discursul său rostit în fața Regelui, IPS. Iuliu Hossu și-a exprimat “fericirea de a fi participat activ la realizarea visului de aur al românismului”, arătând și speranțele pe care suflarea românească și le-a pus în București.

1 Decembrie 1948…

După 30 de ani de la Marea Unire, prin Decretul 358, Biserica Română Unită cu Roma este suprimată, ea urmând să-și continue misiunea în clandestinitate…
Toate bunurile Bisericii Greco-Catolice sunt împărțite între Statul Român și Biserica Ortodoxă Română…
Pentru Biserica Română Unită era vremea răstignirilor…
IPS.Iuliu Hossu, de-acum Cardinal, își va duce viața, timp de 20 de ani, prin închisori, o perioadă în temnița grea de la Sighet, umilit și batjocorit, sau prin mănăstiri ortodoxe înconjurate cu sârmă ghimpată și cu regim de închisoare…
În ”Credința noastră este viața noastră” -Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu- scrise în timpul când avea domiciliul obligatoriu, amintirea Unirii de la Alba Iulia din 1918 îi mișcă sufletul:

”Noi suntem fericiți, scrie Excelența Sa, a fi văzut această mișcare a munților, pentru credința unui popor care a cântat cu credință tare: «Dreptatea Ta, Doamne, este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul». La Alba Iulia, la 1 XII 1918 s-au mutat munții, încetând a mai fi graniță între frați, unde s-a hotărât unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria Mamă, România”.

La 8/21 noiembrie 1918, atât ierarhii români ortodocși Ioan I. Papp al Aradului și Elie Miron Cristea al Caransebeșului, cât și cei greco-catolici, Demetriu Radu al Oradiei, Valeriu Traian Frențiu al Lugojului și Iuliu Hossu al Gherlei și-au exprimat în scris adeziunea la Consiliul Național Român (Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania), prin care spuneau:

„Noi, subsemnații episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viață ale neamului românesc, ai cărui păstori sufletești suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere și față de neamul nostru”.

Episcopul greco-catolic Demetriu Radu a participat la redactarea Declarației de la Oradea, prin care în octombrie 1918 s-a afirmat dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania, Banat și Maramureș, iar la 1 Decembrie, la Alba Iulia, a fost unul dintre președinții Marii Adunări Naționale, alături de Episcopul ortodox al Aradului, Ioan Papp, și de bătrânul memorandist Gheorghe Pop de Băsești.
A făcut parte din primul Parlament al României Mari, unde s-a remarcat prin cuvântări însuflețite. La 10 decembrie 1920, urma să plece la Roma împreună cu Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, dar înainte de asta a dorit să țină un discurs în ședința Senatului. Înainte de a ajunge la tribună, a explodat o bombă care i-a curmat viața pe loc.
După atentat, au mai murit senatorul Spiridon Gheorghiu și ministrul de justiție Dimitrie Greceanu. Au mai fost răniți atunci episcopii ortodocși Roman Ciorogariu și Nifon Niculescu, generalul Constantin Coandă, președintele Senatului, și alți senatori. Atentatul fusese pus la cale de Max Goldstein, un evreu comunist, originar din Bârlad, și de complicii săi, Saul Osias și Leon Lichtblau. Episcopul unionist Demetriu Radu a fost înmormântat cu funeralii naționale în ctitoria sa de la Rădești, județul Alba.
Tocmai de aceea, Iuliu Maniu și alți lideri transilvăneni au dus negocieri dure la București în special cu Ionel Brătianu. Dar asta abia după Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, atunci când delegații românilor și-au manifestat deschis dorința de unire.

Până atunci, însă, Transilvania era condusă ca un teritoriu independent, de un Consiliu Dirigent. Iuliu Maniu negociază în capitală începând cu 24 decembrie. Și-a dorit în primul rând ca ardelenii să aibă un portofoliu efectiv și nu funcții simbolice, să poată decide.
În cele din urmă, transilvănenii au fost învârtiți pe toate fețele de politicienii de la București și au rămas doar cu un post de ministru, dar fără portofoliu. Totodată ardelenii, venind dintr-o zonă mai civilizată și reformată decât Vechiul Regat, au venit cu doleanțele lor privind o reformă agrară modernă și drepturi acordate muncitorimii sau minorităților. Erau principii moderne, pe care transilvănenii le doreau respectate.

„Ea exprima o anumită rezervă critică față de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie față de orientalismul moravurilor, mizeria țărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României”,
preciza Florin Constantiniu.

A urmat apoi un lung drum al diplomației la nivel internațional.
În același timp, în ziua de 1 Decembrie 1918, la București, capitala României Mari, suveranii Ferdinand și Maria intrau biruitori în oraș, iar la Catedrala Mitropoliei avea loc un Te Deum la care „Mitropolitul Războiului și al Întregirii Neamului Românesc”, Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a compus și el o rugăciune pentru acest eveniment special. În momentul în care ceremonia a început, Mitropolitul Pimen a rostit rugăciunea prin care Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru binefacerile numeroase oferite neamului românesc și pentru instaurarea păcii pe pământ. Nu erau uitate nici jertfele armatei române, și nici cele ale armatelor aliate care au contribuit decisiv la înfrângerea Puterilor Centrale.

„Dumnezeule și Doamne, Împărat al cerului și al pământului, înaintea Ta cădem și din adânc sufletului nostru Îți mulțumim; căci prin pronia Ta ai hotărât izbânda armatelor noastre aliate împotriva vrăjmașilor și ai încoronat în lume pacea Ta cea sfântă […] Ajută-ne, Doamne, ca dreptatea neamului nostru, pentru care au luptat bătrânii noștri cu jertfe și suferințe de veacuri, și acum s-a îndeplinit prin Unirea desăvârșită a tuturor fraților noștri români într-o singură țară România Mare sub domnia prea înălțatului nostru Rege Ferdinand I, să fie de veci, căci așa au dorit strămoșii noștri, luptând cu vitejie pentru apărarea legii și a moșiei sub conducerea Voievozilor Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, și așa, toți frații într-un Stat fiind, să ne bucurăm de darurile tale și să proslăvim Numele Tău în veci. Amin.” („Rugăciunea Victoriei și a Unirii” rostită la 1 Decembrie 1918 la București, în Catedrala Mitropolitană, de către Mitropolitul Pimen Georgescu)

În loc de încheiere…

1 decembrie – La Alba Iulia, în Sala „Casinei” (astăzi Sala Marii Uniri), cei 1.228 de delegați ai națiunii române din Transilvania (600 aleși de populație prin vot și 628 aleși de diverse asociații) au votat cu unanimitate „Rezoluția de Unire” citită de Vasile Goldiș:
„Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
După votarea rezoluției, a fost ales Marele Sfat Național, cu 250 de membri. O delegație, din care fac parte Episcopul ortodox Miron Cristea și Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, citește „Rezoluția de Unire” în fața mulțimii. Actul de la Alba Iulia era o încununare a luptei seculare a românilor transilvăneni pentru drepturi naționale, dar și o încununare a jertfei soldaților români din Primul Război Mondial căzuți pentru înfăptuirea idealului na­țional – România Mare. Noul stat avea o suprafață de 295.049 km, iar numărul locuitorilor ajungea la 16.500.000.
La București, familia regală sosea cu trenul de la Iași, iar din gara regală de la Mogoșoaia s-a plecat spre Universitate, pe Calea Victoriei, sub un arc de triumf improvizat. A fost o veritabilă paradă a victoriei la care au participat, alături de familia regală, membri ai Guvernului și generalul Henri Berthelot. Sub atmosfera evenimentelor de la Alba Iulia și Cernăuți, ziarul „Mișcarea” din Iași scria pe prima pagină:

„România întregită cu Transilvania, Bucovina și Basarabia este cea mai bogată țară din lume, este singura care se poate desvolta în toate direcțiunile prin forțe proprii…”

2 decembrie – La Alba Iulia are loc înmormântarea stegarului Ion Arion, ucis de gărzile secuiești în gara Teiuș, iar apoi au loc întrunirea Marelui Sfat Național și alegerea membrilor Consiliului Dirigent. La ora 17:00, Consiliul Dirigent, care era Guvernul provizoriu al Transilvaniei până în 1920, sub conducerea lui Iuliu Maniu, își începe lucrările. Avea în componență 12 resorturi (echivalentul ministerelor), iar printre membri erau: Vasile Goldiș, Ștefan-Cicio Pop, Aurel Lazăr, Octavian Goga, Alexandru Vaida Voievod, Emil Hațieganu, Romul Boilă, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca, Aurel Vlad, Ioan Suciu.

5 decembrie – Ziarul „Mișcarea” din Iași publică sub titlul „O mare sărbătoare națională” vestea revenirii generalului Berthelot în capitala moldavă și entuziasta primire de către oamenii locului.

9-10 decembrie – În Basarabia, Sfatul Țării votează Legea agrară, care prevedea exproprierea suprafețelor aparținând Coroanei ruse, statului, marilor proprietari și străinilor. După acest vot se renunță la celelalte condiții impuse în actul de Unire a Basarabiei cu patria-mamă din 27 martie 1918.

12 decembrie – Demisia Guvernului Coandă și formarea unui nou Guvern liberal sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu.

14 decembrie – Sosirea la București a delegației ardelene care aduce actul Unirii, printre care se numără: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voievod. Cu această ocazie, primul-ministru Ion I.C. Brătianu a rostit un memorabil discurs:

„Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință… Fraților, fiți bine-veniți…”

18 decembrie – la București, învățătorul Ion Mihalache a înființat Partidul Țărănesc, care va fuziona în 1926 cu Partidul Național Român din Transilvania, rezultând al doilea mare partid al perioadei interbelice – PNȚ.

24 decembrie – Trupele române aflate în Transilvania sunt autorizate de aliați să intre în Cluj și să ajute populația română supusă violențelor de către autoritățile maghiare; Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu România.

25 decembrie – Sub titlul „Zile mari, zile sfinte”, ziarul „Mișcarea” titra pe prima pagină:
„Neamul românesc prăznuește de data aceasta Nașterea Mântuitorului într-o atmosferă de senină mulțumire. Suflarea românească de la Nistru până la Tisa, într-o sublimă îmbrățișare frățească, prăznuește astăzi cea mai frumoasă sărbătoare a creștinătății în lumina senină a idealului îndeplinit.”

26 decembrie – La București are loc o amplă manifestație a muncitorilor, reprimată însă violent, soldată cu 100 de morți și alte sute de răniți.

29 decembrie – Este emis decretul pentru exproprierea pământului în vechea Românie.

31 decembrie – Unirea Bucovinei cu România este ratificată prin decret.
Ultimul act al românilor americani în favoarea unirii prin care s-a născut România Mare a fost formularea unui apel către Conferința de Pace de la Paris, din anul 1919, numit „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”.
Documentul acesta a fost adoptat la adunarea de la Youngstown, în ziua de 19 februarie 1919, și prin el erau exprimate dorințele românilor din America, anume

„ca poporul român, a cărui armată și legiuni încorporate în Armatele Aliate au dovedit prin sângeroasele lor sacrificii o voință unanimă, să fie reunit de astăzi înainte într-un singur stat și sub un singur guvern. Ei doresc de asemenea ca toate popoarele vecine să aibă dreptul de a se organiza în state naționale, în limitele granițelor lor etnice”.
Prin concluziile sale, părintele Grama sublinia că
„izbânda românilor-americani de a conlucra atât de solidar la ceasul încercării neamului, precum și faptul că, printr-un remarcabil lobby făcut cu multe și mari jertfe, ei au reușit să influențeze politica mai-marilor lumii reprezintă una din petrele de temelie ale României Mari”.