De Călin Muntean
Avem mesajul “La început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul” încă de la începutul cărții sfinte.
Întrebându-mă mereu care este reala semnificație a acestui verset, în sfârșit, cred că am ajuns la o înțelegere pertinentă prin trăire pură. Vă voi împărtăși ce am experimentat, am trăit și am văzut cum fiecare cuvânt se transformă în realitate.
Noi, oamenii, suntem conștiință, tot ce este în jurul nostru este energie, iar colapsarea energiei, adică materializarea, depinde de intenția conștiinței, adică a omului. Prin gând, noi dăm direcție energiei iar prin cuvânt intrăm pe un flux de conștiință al materializării.
Tot așa este precizat că:
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan Capitolul 1 / 9-12
De fiecare dată când rostești un cuvânt, primul care auzi cuvântul ești chiar tu. Când te-ai auto-auzit, informația intră în creier și de acolo prin subconștient se face legătura dintre ce spui și crearea realității a ceea ce ai spus. Astfel când rostești și auzi un cuvânt la nivel neurologic se întâmplă niște fenomene, iar creierul începe să secrete anumiți neurotransmițători prin care corpul manifestă ce ai auzit.
Deci, cuvântul este cel care deschide ușa unui flux de conștiință pe care vei merge. Fiecare cuvânt activează o anumită zonă din creier. Prin folosirea unui cuvânt, în funcție de frecvența lui se transmite informația de la o rețea neuronală la alta.
Adică, dacă frecvența este de dimensiunea a șasea, informațiile și conexiunile care se formează între rețelele neuronale sunt pe frecvența a șasea, și în funcție de frecvență colapsăm energia și o transformăm în materie.
Deosebit de viu și de grăitor se vorbește despre puterea lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în Cartea înțelepciunii lui Solomon. Dar oamenii Vechiului Testament subînțelegeau prin Cuvântul lui Dumnezeu doar manifestarea voinței și a lucrării lui Dumnezeu. Iar acum, Ioan bine vestește despre Cuvântul lui Dumnezeu ca este Însuși Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a doua Persoana a Sfintei Treimi.
Cuvântul omului este o putere care îl ajută. Cuvântul lui Dumnezeu este a doua Persoană a a Sfintei Treimi. El Însuși este Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu și Îl iubește pe Tatăl și face totul de bunăvoie după voia Lui.
Mai precis, Ei au o singură voință.
Cuvântul lui Dumnezeu este Lumina, prin El Dumnezeu-Tatăl Se arată pe Sine și își vestește dumnezeiasca Sa voie: “era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In. l, 9). Acea Lumină nu poate fi acoperită de nici un întuneric: “lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5).
Catehismul catolic ne învață că credința noastră nu este „o religie a cărții”, ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este un cuvânt scris și mut, ci Cuvântul întrupat și viu (Sf. Bernard de Clairvaux).
Ioan nu-și începe Evanghelia cu istoria umană a Nașterii Domnului, nu dorește nici să prezinte lungi șiruri de genealogii trupești, el privește mai înainte de toate începutul începuturilor. Pentru el, mai importantă este originea divină a Cuvântului întrupat.
De aceea, el contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar mai înainte de orice „acțiune divină” și pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu Tatăl. „Privește” cu ochii minții și afirmă eternitatea și divinitatea Cuvântului, precum și legătura Sa intimă cu Tatăl.
Comuniune totală, deplină și constantă cu Tatăl la nivel de natură, dar în același timp diferit de El ca și Persoană divină.
Apoi, Ioan se oprește asupra „primei acțiuni” divine: actul creației. Marea tradiție a gândirii creștine a înțeles că există un raport intim între Cuvântul – Rațiune și rațiunea de a fi a creaturilor (Schönborn).
Toate creaturile sunt chemate la viață cu un anumit scop, toate au o rațiune de a fi, un sens. Iar dacă întreaga creație are un scop precis, înseamnă că undeva a existat o gândire supranaturală care a elaborat un «proiect» în care fiecare element al creației avea deja locul său. Ca urmare, creația nu este rodul unei simple întâmplări sau al evoluției ca șir de coincidențe extraordinare rezultat al «inteligenței materiei», ci presupune un act creator, de viață dătător, cu un scop și o finalitate precisă.
Aceasta este puterea Cuvântului împreună lucrător cu Înțelepciunea divină, căci „…cu Tine este Înțelepciunea care știe faptele Tale și care era de față când ai făcut lumea și care știe ce este plăcut înaintea ochilor tăi și ce este drept, potrivit poruncilor Tale” (Înțel. 9,9).
Cuvântul, fiind de-o ființă cu Tatăl, cunoaște în profunzime scopul pentru care toate au fost create. Deci Logosul-creator pătrunde în intimitatea fiecărei creaturi, iar inteligența creatoare dă sens lucrurilor, le conferă propria ființare și propriul mod de acțiune.
Spre deosebire de gândirea greacă sau de teoriile evoluționiste, evanghelistul Ioan afirmă limpede că lumea cu toate ale sale, a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, toată creația poartă amprenta pozitivă, bună, frumoasă și armonioasă a divinității. Paradoxal, Creatorul pătrunde în istoria propriei creații unindu-se deplin cu tot ceea ce este specific unei persoanei umane.
Paradoxal, însă, deși Cuvântul este Cel prin care toate s-au făcut și creația întreagă poartă «amprenta» Lui, lumea, opera Sa, nu L-a cunoscut. Dar cine ar fi trebuit să-L cunoască?
Cine a primit «scânteia divină» nemuritoare și facultățile necesare pentru a putea cunoaște (inteligență, voință, rațiune)?
Cine, dacă nu omul, «cununa creației», cel plăsmuit după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gn. 1,26-27), cel care a primit în plămada de lut pământesc suflarea de viață prin care a devenit un suflet viu, o ființă vie (cf. Gn. 2,7).
Sunt necesare mult mai multe cercetări asupra literaturii biblice în general pentru a găsi sensurile ascunse ale simbolurilor. În ziua în care omul va înțelege că are puterea de a-și schimba viața prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea.
Având în vedere cele afirmate de întruchiparea cuvântului „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”, și la o atentă analiză a Evangheliei după Ioan, reiese că autorul ei enumeră șapte minuni până la evenimentul învierii lui Lazăr, bazate pe puterea cuvântului.
Cuvântul miracol sau minune este într-un fel evaziv. Chiar și în Webster’s New World Dictionary se dau două definiții:
„1.: un eveniment sau o acțiune ce contrazice aparent legile științifice cunoscute;
2.:un lucru extraordinar”.
Definiția aleasă va trimite argumentele în direcții total diferite. Noul Testament grecesc folosește două cuvinte grecești pentru acest cuvânt: primul este dunamis, care are sensul literal de „o lucrare de putere” și semeion, folosit mai rar de scriitorii greci, care are sensul de „semn”.
Prin urmare, o definiție a termenului minune folosit în Noul Testament ar fi „o lucrare de putere rară sau neobișnuită ce indică sau arată către un fapt semnificativ”.
Miracolele lui Isus relatate de Evanghelii nu au avut scopul de a furniza unor neîncrezători ostili o siguranță obiectivă de 100%, dimpotrivă, Isaia 45:15 spune că Tu ești un Dumnezeu care Te ascunzi.
De cele mai multe ori, Isus refuza să facă minuni în fața celor care îi cereau semne, dar făcea minuni celor umili și celor apropiați sincer de Dumnezeu, care nu aveau nevoie de minuni pentru a-și întări credința lor. Acest lucru este în concordanță cu caracterul lui Dumnezeu din Ieremia 29:13: Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu inima.
Care sunt aceste minuni sau semne?
▲ Semnul arătat prin nunta din Cana Galileei
▲ Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc
▲ Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea Betezda
▲ Hrănirea celor cinci mii de oameni
▲ Semnul arătat prin apariția lui
Christos mergând pe mare
▲ Semnul dat prin vindecarea orbului din naștere, și, în sfârșit
▲ Semnul cel mai mare, învierea lui Lazăr, inițierea lui – transformarea lui Lazăr în însuși autorul Evangheliei după Ioan.
Acestea sunt șapte dintre semne.
Se impune o întrebare acum:
Ce înseamnă aceste șapte semne?
Sau mai bine spus…
Ce este cu această problemă a minunilor?
Evoluția conștienței umane a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Am văzut că, la începutul evoluției, oamenii nu au pornit pur și simplu dintr-o linie de evoluție animală, ci dintr-o formă în care oamenii încă posedau darul clarvederii în mod natural.
Oamenii erau clarvăzători, deși conștiența pe care o aveau nu le permitea să-și spună încă: „Eu sunt”. Această facultate a conștienței de sine ei și-au cucerit-o treptat; pentru asta au trebuit să renunțe la vechea clarvedere. Va veni o vreme, în viitor, în care toți oamenii vor fi clarvăzători, păstrându-și conștiența de sine, conștiența lui „Eu sunt”.
În Vechiul Testament, oamenii aveau într-un fel o conștiență de vis, o conștiență clarvăzătoare. Apoi ei au dobândit treptat conștiența obiectuală exterioară, în schimbul căreia au trebuit să renunțe la facultatea obscură de clarvedere.
În cele din urmă, în viitor, omul va avea o conștiență clarvăzătoare legată indisolubil de această conștiență de sine. Astfel, omul se ridică de la o clarvedere confuză la o clarvedere dublată de conștiența de sine, trecând printr-o conștiență obiectuală, ne clarvăzătoare. Odată cu conștiența uman,ă s-au transformat și toate celelalte condiții de pe Pământ.
Trebuie să fii lipsit de orizont să crezi că, dacă astăzi lucrurile se petrec cum se petrec, așa au fost întotdeauna. Totul s-a transformat. S-au schimbat chiar și raporturile dintre oameni, care nu mai sunt precum odinioară.
Până în momentul în care impulsul lui Christos a fecundat evoluția omenirii, exista o înrâurire mult mai mare a unui suflet asupra altuia. Oamenii erau predispuși spre așa ceva. Omul nu auzea doar cuvintele pe care le rostea cu gura interlocutorul său, ci și ceea ce simțea și gândea acesta, dacă acest interlocutor simțea sau gândea acel ceva în mod viu, cu intensitate.
În timpurile de demult, în care iubirea depindea în special de legăturile de rudenie, ea era cu totul altceva decât este astăzi.
Astăzi, iubirea a căpătat un caracter mai sufletesc, dar nu mai este la fel de puternică. Ea își va recăpăta forța de odinioară doar atunci când toate inimile omenești vor fi pătrunse de impulsul Lui.
Iubirea, când acționa odinioară, avea totodată asupra celorlalte suflete un efect vindecător, ca de balsam. Odată cu dezvoltarea gândirii și a inteligenței, care, desigur, s-au dezvoltat treptat, aceste influențe ce treceau de la un suflet la altul au dispărut.
A putea influența sufletul altcuiva, făcând să se reverse în el forța propriului suflet era un dar propriu tuturor popoarelor vechi. De aceea, când vorbim de o influență a unui suflet asupra altuia, trebuie să ne gândim la o putere de o anvergură mult mai mare, pe care un suflet o putea resimți venind de la celălalt suflet.
Chiar dacă nu există niciun document istoric în legătură cu acesta, chiar dacă nici un monument sau vreo piatră nu ne vorbește despre acest dar, privirea clarvăzătoare în Cronica Akasha ne dezvăluie faptul că odinioară mulți bolnavi se puteau vindeca prin această influență psihică pe care un om o exercita asupra altuia.
Sufletul mai avea încă multe alte puteri. Ceea ce astăzi ne apare ca o poveste cu zâne, faptul că omul, dacă voia, dacă se străduia și dacă se antrena în mod special pentru asta, putea să acționeze benefic asupra creșterii plantelor, să o accelereze sau să o încetinească, din acest dar astăzi nu au mai rămas decât vagi urme.
Viața omenească arăta altădată cu totul altfel. Odinioară, nimeni nu s-ar fi mirat văzând cum acționează o persoană asupra alteia, dacă această influență de la om la om era adecvată.
Trebuie desigur specificat că pentru ca această influență sufletească să fie posibilă era necesar să existe întotdeauna două sau mai multe persoane.
Chiar și în zilele noastre ai putea să-ți imaginezi pe cineva apărând printre oameni cu forța lui Christos. Dar cei care ar crede cu tărie în El ar fi foarte dispersați, încât El nu ar putea exercita acea influență sufletească ce trece de la un om la altul.
Pentru asta nu este destul să acționezi, ci trebuie să existe și ființe în stare să primească această influență.
Cum odinioară cei care erau sensibili la astfel de influențe erau mai numeroși, nici nu trebuie să ne mire dacă auzim că pe atunci bolile se vindecau pe aceste căi psihice și că și alte efecte, care astăzi se obțin doar prin mijloace mecanice, atunci se obțineau prin influență psihică.
Transformarea apei în vin la Nunta din Cana Galileei este prima minune a lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Ioan.
O forță adevărată se fortifică prin acțiunea în sine…
În Evanghelii, totul trebuie luat literal, dar mai ales trebuie să înveți să le citești. De ce este accentuat, de pildă, chiar la primul dintre semne – semnificația mai profundă a minunii o vom cunoaște mai târziu –, la discuția care are loc la nunta din Cana, că ea a avut loc „în Cana Galileei”?
„Cana Galileei” nu există – puteți cerceta cât vreți – în vechea Palestină și în împrejurimile cunoscute de atunci o a doua Cana.
De ce era deci nevoie să se adauge localităților cu denumire unică un nume suplimentar?
Pentru că era important să reiasă că minunea care s-a produs trebuia să aibă loc în Galileea. Cu alte cuvinte, Christos nu ar fi putut găsi oamenii de care avea nevoie decât în Galileea și nu în alte regiuni. Christos a mers deci către cei în care tocmai apărea înțelegerea acestor lucruri – care simțeau nevoia de a găsi în sufletul lor, nu în legăturile de sânge pe care tocmai le-au rupt prin amestecul de sânge, forța puternică care să le permită treptat oamenilor să exprime spiritualul în fizic.
Cu privire la acest prim semn este spus: acolo, în Galileea, era o nuntă. Trebuie însă să fim conștienți că în Evanghelia după Ioan niciun cuvânt nu este fără o semnificație deosebită.
De ce, așadar, o „nuntă”? Fiindcă prin căsătorie se realizează o uniune, fapt împlinit în sens eminent de către misiunea creștină: printr-o nuntă oamenii sunt adunați laolaltă.
Și de ce o nuntă „în Galileea”? Pentru că în Galileea vechile legături de sânge au fost rupte, pentru că acolo s-a amestecat sânge străin cu sânge străin.
Ce trebuia deci să se întâmple în timpurile de demult pentru ca să aibă loc o astfel de minune, pentru ca în urcioare să fie apă, însă când era băută să fie vin? Era necesară puterea ce se exercita datorită rudeniei de sânge. Desigur, această forță exista în sufletele celor care luau parte la nunta din Cana Galileei.
Trebuia creat doar un transfer. Și este spus în Evanghelia după Ioan mai departe (2:1-3): „Și era și mama lui Iisus acolo. Iisus și discipolii Săi fuseseră și ei invitați la nuntă.” Și cum vinul se terminase, mama lui Iisus l-a făcut atent și i-a spus: „Nu mai este vin.”
Vă spuneam că trebuie creat un transfer pentru ca să se poată produce evenimentul. Forța sufletească trebuia sprijinită într-un fel.
Prin ce putea să fie sprijinită?
Luați textul grec și deschideți la acest pasaj din Evanghelie. Acolo nu veți găsi decât cuvintele: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!”
El se referă aici la această forță subtilă care trece de la un suflet la altul, care aici se transmite de la El la mama Sa. De așa ceva are El însă nevoie în acest moment.
El încă nu poate săvârși în acest moment semne mai mari; pentru asta trebuie mai întâi să se împlinească timpul Său.
De aceea, El spune: Timpul meu, în care voi putea acționa numai prin forța mea, încă nu a venit. Deocamdată mai este necesară legătura magnetică ce trece de la sufletul lui Iisus din Nazaret la cel al mamei: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!”
De altminteri, dacă El ar fi spus: „Femeie, ce am eu cu tine!”, cum ar fi ajuns ea să spună atunci slujitorilor: „Faceți orice vă va zice”?
Ea este dotată cu vechile forțe, despre care oamenii, astăzi, nu își mai amintesc nimic, și știe că El face apel la această legătură de sânge dintre fiu și mamă, legătură care trebuie să conducă spre ceilalți.
Ea știe că acționa un fel de forță spirituală care va provoca ceva.
Dar cu o interpretare obișnuită nu te descurci aici. Trebuie să-ți reprezinți că acele vase de piatră, acele urcioare, după toate aparențele nu erau umplute cu apă. Este evident că urcioarele erau goale pentru că umplerea lor avea să însemne ceva cu totul deosebit.
„Faceți orice vă va zice”, a spus mama către slujitori.
De ce fel de apă avea nevoie? Lui îi trebuia o apă care provenea chiar din izvoarele naturii.
De aceea, este anume spus că apa a fost chiar atunci scoasă. Pentru scopul Său, era nevoie doar de acea apă care nu și-a pierdut încă forțele interioare pe care le are orice element cât timp este unit cu natura.
Apa este elementul în care materia se dizolvă. De asemenea, ea are semnificații contradictorii. Pe de o parte, însuflețește și fertilizează, pe de altă parte, sugerează scufundarea și decăderea… asfințitul.
Ea mai este și simbolul fundamental al tuturor energiilor inconștientului, în acest fel ea devine periculoasă atunci când prin revărsări își depășește granițele.
Asta este apa care Îi trebuia. – După cum spuneam, niciun cuvânt nu este lipsit de semnificație profundă în această Evanghelie.
Trebuia o apă proaspăt scoasă pentru că Christos este ființa care tocmai s-a apropiat de Pământ, care tocmai s-a înrudit cu forțele care acționează în pământ.
Când forțele vii ale apei conlucrează din nou cu ceea ce trece acolo „de la mine la tine” se întâmplă ceea ce este descris în Evanghelie: este chemat nunul, care stă sub impresia că acolo s-a petrecut ceva deosebit – dar ce anume nu știe.
Se spune textual că el nu a văzut ce s-a petrecut, ci numai servitorii, și că, sub impresia celor petrecute, simte că apa are gust de vin.
De precizat că, dincolo de calitatea-i de liant al iubirilor, vinul este o metaforă a modestiei pământului care naște din piatră licoarea ce înviorează și hidratează. Nu pot să nu remarc subtila relație a oamenilor din zonele aride, lipsite de ploi, cu produsul viței-de–vie, cea care realizează un triumf al sevei asupra uscăciunii, un elogiu al vieții contra dezintegrării.
Faptul este menționat foarte clar, astfel că printr-o forță sufletească se acționează aici până într-un element exterior, respectiv până în elementul fizic al corpului omenesc.
Ce trebuie însă să fi existat în mama lui Iisus din Nazaret însăși pentru ca în acel moment credința ei să fie suficient de puternică încât să producă un astfel de efect?
Ea trebuia să aibă convingerea că Cel numit acolo Fiul ei devenise Spiritul. Atunci, marea forță a credinței care trăia în ea, unită cu forța care trăia în El – cea care acționează de la mine la tine – a putut să facă să se întâmple cele descrise.
Astfel, noi am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelație de raporturi modul de intervenție asupra lumii fizice, și anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge.
A fost primul semn unde forțele lui Christos se arată cel mai puțin. Ea avea însă nevoie să fie susținută de forțele sufletești ale mamei și de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor.
Aici, forța entității christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forța christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, și prin aceasta produce efecte. Esențial este că forța christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte.
Ea a sensibilizat pe comeseni în așa fel încât să simtă și ei că apa are gust de vin. Dar o forță adevărată se fortifică prin acțiunea în sine.
Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forță, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forță se întărește prin exercițiu, cu atât mai mult se întărește o forță spirituală când a fost folosită o dată cu succes.
„Toată lumea servește vinul bun la început și apoi vinul slab după oaspeții sunt beți. Dar tu ai ținut vinul cel bun până acum” (Ioan 2:10). Interpretarea cea mai uzuală, este faptul că aceasta este o referire la apariția lui Iisus, pe care autorul celei de-a IV-a evanghelii o privește ca fiind ea-însăși vinul cel bun.
În loc de concluzie…
“Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul (…) Rămâneți în Mine și Eu în voi.
Precum mlădița nu poate să aducă roada de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.
Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15: 1, 4,5,6,7).
2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc
Al doilea semn este, după cum știți din Evanghelia după Ioan, vindecarea fiului unui slujitor regesc. Prin ce este vindecat fiul slujitorului regesc?
Nici aici nu puteți înțelege ceea ce s-a petrecut în realitate decât dacă citiți corect Evanghelia după Ioan, dacă aveți în vedere cuvintele care constituie esența acestui capitol. În versetul 50 din capitolul 4, după ce slujitorul regesc îi spune lui Iisus din Nazaret necazul său, citim: „Iisus îi spune: Du-te, fiul tău trăiește. Omul a crezut cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat.”
Și aici avem două suflete, sufletul lui Christos și cel al tatălui al cărui fiu era bolnav. Și cum acționează cuvântul lui Christos: „Du-te, fiul tău trăiește”? Acțiunea sa trezește în celălalt suflet forța de a crede cele spuse. Aceste două forțe acționează împreună. Cuvântul lui Christos a avut forța de a se aprinde în celălalt suflet, încât slujitorul regesc a crezut.
Dacă omul nu ar fi crezut, fiul său n-ar fi fost vindecat. Astfel, o forță acționează asupra alteia: este nevoie de amândouă. Aici forța christică se ridică la o treaptă mai înaltă.
La nunta din Cana avea încă nevoie, pentru a putea acționa, de susținerea forței materne. Acum, însă, a venit momentul în care forța christică poate revărsa imediat în sufletul slujbașului împărătesc cuvântul care aprinde scânteia.
Aici avem o potențare a forței christice.
3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani
Al treilea semn este vindecarea bolnavului de lângă scăldătoarea Betezda, suferind de 38 de ani.
Și aici trebuie să citim cuvântul cel mai important, care luminează tot restul: „Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ți patul și umblă.” Bolnavul tocmai îi explica lui Iisus că îi era imposibil să se miște: „Doamne, nu am pe nimeni care să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa; că până să vin eu altul coboară înaintea mea” (5:7).
Atunci Christos îi spune – lucru de asemenea important, căci era o zi de Sabat, care făcea să domnească o atmosferă de sărbătoare și de cea mai pură iubire între oameni –, îmbrăcând ceea ce avea de zis în cuvintele: „Ridică-te, ia-ți patul și umblă!” (5:8).
Cuvinte pe care trebuie să le legăm de altele, nu mai puțin importante: „Iată că ai fost vindecat. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” (5:14)
Ce vrea să spună prin asta este că boala pe care o avea de 38 de ani acest om era datorată păcatului său.
Dacă acest păcat fusese comis în această viață sau într-o viață anterioară nu discutăm acum. Ceea ce ne interesează este că Christos a revărsat în sufletul lui forța de a face ceva, forță care pătrunde până în natura moral-sufletească a celuilalt.
Aici avem o altă potențare a forței christice.
Mai înainte era vorba de ceva ce putea acționa doar până la nivelul fizicului, de ceva ce avea ca rezultat ceva fizic. Acum însă este o boală despre care Christos însuși spune că este în legătură cu păcatul bolnavului. În acest moment Christos știe să intervină chiar asupra sufletului bolnavului.
Anterior avusese încă nevoie de concursul tatălui bolnavului; acum forța Sa acționează în sufletul bolnavului, iar ceea ce îi dă un farmec în plus este că faptul se petrece în ziua Sabatului. Omul modern nu mai are un simț pentru astfel de lucruri, dar cel care trăia în spiritul Vechiului Testament înțelegea ce voia să se spună prin aceea că vindecarea s-a petrecut în ziua de Sabat. Tocmai de aceea iudeii au fost atât de tulburați văzând cum acest bolnav își „ia patul” într-o zi de Sabat. Această subliniere este deosebit de importantă. Atunci când citesc Evangheliile oamenii ar trebui să învețe să gândească! Faptul că bolnavul care de 38 de ani nu putea merge a putut fi vindecat și acum mergea n-ar trebui considerat ca de la sine înțeles; un paragraf ca cel ce urmează ar trebui să le dea de gândit: „Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Astăzi este zi de Sabat și nu îți este îngăduit să-ți iei patul.” (5:10)
Ceea ce îi frapează pe iudei nu este atât vindecarea acestui om cât faptul de a-l vedea purtându-și patul în ziua de Sabat!
Vindecarea acestui bolnav este legată de întreaga conjunctură a acțiunii în ziua de Sabat. În Christos însuși trăiește acest gând: Dacă Sabatul urmează să fie într-adevăr o zi sfântă în ochii lui Dumnezeu, sufletele trebuie să aibă, prin forță divină, o putere specială în această zi.
Prin această putere Christos acționează asupra celui aflat în fața Sa, ea s-a transferat asupra sufletului bolnavului însuși. Și în timp ce înainte bolnavul nu găsise în el forța de a birui urmările păcatului, acum el primește această putere prin acțiunea forței christice. Avem o altă intensificare a forței christice.
4. Hrănirea celor cinci mii de oameni
Să examinăm mai întâi cel de al patrulea semn, cel al hrănirii celor cinci mii de oameni. Să căutăm și aici cuvintele cele mai importante din toate.
În astfel de lucruri, întotdeauna trebuie să ne gândim că o întâmplare de acest gen nu poate fi analizată cu o conștiență cum este cea din ziua de azi. Dacă cei care au scris despre Christos în epoca în care a fost scrisă Evanghelia după Ioan ar fi avut mentalitatea pe care o are epoca noastră materialistă, ei ar fi scris într-adevăr cu totul altfel; căci ar fi fost surprinși de cu totul ale lucruri decât cele care i-au frapat.
Cele mai importante cuvinte însă – celelalte nu i-au frapat în mod deosebit, nici măcar faptul că pot fi hrăniți cinci mii de oameni din puținul care era –, care sunt în mod special reliefate, sunt acestea:
„Și Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor și ucenicii celor ce ședeau; asemenea și din pești cât au voit.” (6:11)
Ce face așadar Christos Iisus aici?
Pentru a împlini ceea ce trebuia să se întâmple, El se folosește de sufletele discipolilor, ale celor care erau cu El și care se ridicaseră treptat la nivelul Său. Era nevoie de participarea lor. Ei se află în jurul Lui; El poate trezi acum în ei o forță sufletească de filantropie. Forța Sa se revarsă în afară asupra lor.
Cum s-au petrecut cele ce s-au întâmplat, despre asta vom mai vorbi. Să notăm însă că și aici forța christică cunoaște o intensificare. Înainte ea s-a revărsat în sufletul celui bolnav de 38 de ani; acum ea se extinde în sufletele discipolilor.
Aici acționează în afară acea tensiune de forțe care trece de la sufletul Domnului la sufletul discipolilor. Forța s-a extins de la un suflet la sufletele celorlalți. Acum în sufletele discipolilor trăiește același lucru ca în sufletul lui Christos.
Dacă oamenii ar vrea să spună: ce se întâmplă printr-o astfel de influență? să se oprească la ce ne spune experiența. Ei ar trebui să încerce să observe ce se întâmplă când forța puternică a lui Christos nu acționa singură ci aprindea forța din alte suflete, astfel încât ea lucra mai departe.
Astăzi, nu întâlnești oameni cu o credință atât de vie – poate ei cred teoretic, dar nu cu suficientă forță. Știința spiritului știe foarte bine ce s-a întâmplat.
Avem, așadar, un crescendo de la o treaptă la alta a forței christice.
5. Semnul arătat prin apariția lui Christos mergând pe mare
Al cincilea dintre semne este relatat în același capitol și începe astfel:
„Și când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare.
Și, intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare.
Și s-a făcut întuneric și Iisus încă nu venise la ei.
Și suflând vânt mare, marea se întărâta.
După ce au vâslit deci ca la 25 sau 30 de stadii, au văzut pe Iisus venind pe mare și apropiindu-se de corabie; și ei s-au înfricoșat.” (6:16-19)
Cei care editează astăzi Evangheliile scriu deasupra, ca un fel de titlu absolut inutil, de pildă: „Iisus umblă pe mare”, ca și cum asta ar fi fost scris undeva în text.
Nu asta este spus, ci: „Ucenicii îl văzură pe Iisus venind pe mare.” Asta este de fapt. Noi trebuie să luăm Evangheliile textual.
Forța lui Christos s-a întărit și mai mult! Ea a devenit atât de puternică prin exersarea firească din cadrul ultimelor acțiuni, încât poate acum nu numai să treacă de la un suflet la celelalte; sufletul lui Christos nu numai că se împărtășește, prin forțele Sale, sufletelor celorlalți, dar El poate apărea în propria Sa statură înaintea celuilalt suflet, dacă acesta este pregătit pentru așa ceva.
Așadar, faptele sunt acestea: Cineva se află într-un loc. Forța Sa este atât de mare încât ea acționează asupra oamenilor aflați departe, la distanță. Forța christică acționează însă atât de puternic acum încât ea nu numai că descătușează în discipoli o forță, așa cum a făcut pe munte, unde are loc înmulțirea pâinilor – acolo forța doar s-a transferat asupra ucenicilor pentru a putea produce minunea.
Acum, ucenicii au forța să Îl vadă pe Christos și să-L privească în propria Sa făptură, deși. ochii lor fizici nu Îl pot vedea acolo unde este. Christos a putut deveni vizibil în depărtare celor al căror suflet s-a unit deja cu al Său. Acum însă făptura Sa a ajuns să poată fi văzută spiritual. În momentul în care pentru discipoli posibilitatea de a-L vedea fizic dispare, apare cu atât mai puternic posibilitatea de a-L vedea spiritual – și ei Îl văd pe Christos.
Această vedere la distanță este de așa natură încât te face să vezi imaginea obiectului ca și cum ar fi în imediata ta vecinătate.
Încă o treaptă mai sus a forței christice.
6. Vindecarea orbului din naștere
Următorul semn este vindecarea orbului din naștere. Povestirea acestei vindecări, așa cum este înfățișată în Evanghelia după Ioan, a fost cu totul deformată. Așa cum o cunoașteți dumneavoastră din Evanghelii, ea sună așa:
„Și trecând, Iisus a văzut un orb din naștere.
Și ucenicii lui L-au întrebat, zicând:
Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (9:1-3) Ioan
Și, apoi, El îl vindecă. Este oare cu adevărat creștinesc să interpretezi aceasta astfel: Acest om s-a născut orb nu pentru că părinții săi ar fi păcătuit, nu pentru că ar fi păcătuit el însuși, ci Dumnezeu l-a făcut orb pentru ca Christos să poată veni și, spre gloria lui Dumnezeu, să poată să înfăptuiască această minune?
Așadar, pentru a putea trece în contul lui Dumnezeu o acțiune era nevoie mai întâi ca respectivul să fie făcut orb de Dumnezeu! Dacă ai citit astfel, nu vei fi citit corect. În realitate nu este deloc greșit spus că „în acest orb trebuie să se arate lucrările lui Dumnezeu”.
Dacă vrem să înțelegem acest semn trebuie să urcăm la sensul ce se dădea în trecut cuvântului „Dumnezeu”. Cel mai ușor putem face aceasta dacă ne referim la un alt capitol, unde Christos este acuzat tocmai pentru a fi spus despre Sine însuși că El și Dumnezeu sunt una.
Ce răspunde El?
„Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea voastră că eu am zis: Dumnezei sunteți?” (10:34).
Cu alte cuvinte, Christos răspunde: În adâncul fiecărui suflet omenesc există gemenele unui Dumnezeu, există ceva divin. De câte ori nu am spus noi că al patrulea principiu al entității umane, Eul, este un germene al divinității în om! „Voi sunteți Dumnezei!” înseamnă: În voi locuiește ceva divin!
Acest divin este ceva diferit de om, de omul ca persoană, așa cum trăiește ea între naștere și moarte; el nu este nici ceea ce omul moștenește de la părinții lui.
De unde provine acest divin, această individualitate a omului?
Ea trece din întrupare în întrupare prin multe vieți pământești. Această individualitate vine dintr-o viață pământească anterioară, dintr-o întrupare anterioară. Așadar, nu părinții sunt cei care au păcătuit, nici personalitatea sa, pentru care obișnuim să spunem „Eu”.
Dar, ceea ce a făcut ca acest om să se nască orb în această viață își are cauza într-o viață anterioară. El a devenit orb pentru ca în orbirea sa să se arate lucrările lui Dumnezeu în el dintr-o viață anterioară. Karma, legea cauzei și efectului, este indicată aici cât se poate de clar de către Christos Iisus.
Asupra cui trebuie acționat în acest caz pentru ca să poată fi vindecată această boală? Trebuie acționat nu asupra Eului trecător, cel care trăiește între naștere și moarte, ci trebuie forat mai adânc, până la Eul care trece dintr-o viață în alta. Din nou avem o potențare a forței christice.
Până aici, am văzut că ea nu a acționat decât asupra a ceea ce este în prezent; acum ea acționează asupra a ceea ce supraviețuiește morții și se continuă de la o viață la alta. Christos se simte pe El însuși ca reprezentant al „Eu sunt”-ului. Revărsându-și forța Sa în Eu sunt, Christos-Dumnezeu Cel înalt împărtășindu-se Dumnezeului din om, El îi dă omului puterea de a se vindeca pe sine dinăuntru.
Acum Christos pătrunde până în forul cel mai intim al sufletului. Forța Sa se exercită asupra individualității veșnice a bolnavului și o întărește, prin aceea că în individualitatea bolnavului își face apariția chiar forța lui Christos, coborând în felul acesta până la urmările încarnărilor sale anterioare.
Ce intensificare mai poate cunoaște această forță christică?
Nu îi mai rămâne decât ca Christos să se apropie de om și să trezească în el propriul Său impuls, ca celălalt să primească în așa fel forța christică încât întreaga sa ființă să se pătrundă de ea și el să devină un alt om, un om pătruns de Christos. Acest lucru se petrece la învierea lui Lazăr! Aici avem o nouă intensificare a forței christice. Forța christică urcă din treaptă în treaptă.
Unde găsim în lume un document liric de o compoziție mai magistral gândită decât această Evanghelie?
Și cine nu s-ar înclina cu respect văzând cum aici evenimentele sunt astfel zugrăvite încât cunosc o gradație din treaptă în treaptă și o înlănțuire minunată?
Fie și numai prin compoziția artistică a Evangheliei după Ioan și tot ar trebui să ne înclinăm în fața autorului ei. În ea totul este gradat, din treaptă în treaptă, și se potențează. Numai cine știe să citească și să înțeleagă despre ce este vorba poate presimți însă sensul profund și covârșitor al Evangheliei după Ioan.
Teosofia și Antroposofia sunt chemate astăzi să așeze în fața sufletelor noastre acest sens uriaș.
7. Semnul cel mai mare, inițierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuși autorul Evangheliei după Ioan
Odinioară, existau doar câțiva oameni care deveneau discipoli ai marilor instructori și găseau accesul la Misterii. Lor li se detașa corpul eteric pentru a putea deveni martori ai spiritului și pentru a putea ieși în fața celorlalți oameni și a le spune: Există o lume spirituală, noi înșine am văzut-o. Așa cum voi vedeți pietre și plante, așa am văzut noi lumea spirituală!
Aceștia erau „martorii oculari”. Acei oameni care au putut ieși la lumină din adâncurile Misteriilor vesteau Evanghelia spiritului, dar în conformitate cu înțelepciunea ancestrală. În timp ce aceștia îi îndreptau pe oameni spre înțelepciunea din care omul însăși a provenit, prin Christos a devenit posibilă apariția unor inițiați care puteau ajunge la contemplarea lumii spirituale rămânând în corpul fizic, în conștiența obișnuită. Astfel, datorită impulsului lui Christos, apare o clasă nouă de inițiați.
Prin acest impuls christic, ei recunoșteau ceea ce vechilor inițiați le era clar, și anume că există o lume spirituală. Și ei puteau vesti la rândul lor Evanghelia despre această lume spirituală. Așadar, pentru a deveni un inițiat și a propovădui Evanghelia despre lumea spirituală în sensul nou, în sensul christic, a trebuit ca forța existentă în Christos să se reverse asupra celor care urmau să fie discipolii și mesagerii acestei forțe.
Când s-a întâmplat să apară pentru prima dată un astfel de inițiat creștin?
Întotdeauna în cursul evoluției ,vechiul trebuie unit cu noul. Tot astfel și Christos a trebuit să facă în mod lent trecerea de la vechea inițiere la cea nouă.
El a trebuit să creeze o tranziție, ca să spunem așa. El trebuia să se bazeze încă pe anumite procedee ale vechii inițieri, dar să facă în așa fel încât tot ceea ce venea de la vechii zei să se reverse prin entitatea christică.
Christos a săvârșit o inițiere cu unul dintre discipolii săi, care avea după aceea să vestească lumii Evanghelia despre Christos sub forma cea mai profundă. O astfel de inițiere se ascunde în spatele unei povestiri din Evanghelia după Ioan, în spatele povestirii despre învierea lui Lazăr.
S-au scris multe lucruri, incredibil de multe lucruri cu privire la această poveste a lui Lazăr. Ceea ce ascunde această povestire nu a fost însă înțeles decât de cei care știau ceva din școlile esoterice și din propria lor observație. Am să citez mai întâi un citat caracteristic din istorisirea privitoare la Lazăr. Când i se spune lui Christos că Lazăr este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru ca Dumnezeu să se reveleze în el!” Boala este spre revelarea lui Dumnezeu în el. Numai dintr-o neînțelegere cuvântul „doxa” din textul grecesc a fost tradus prin „slava lui Dumnezeu”. Nu spre slava lui Dumnezeu a venit această boală, ci pentru ca Dumnezeu să iasă din întunecime și să se manifeste în mod palpabil în el! Iată adevăratul sens al acestui pasaj. El vrea să spună că divinul care se află în Christos trebuie să se transfere individualității lui Lazăr, divinul, divinitatea christică trebuie să devină vizibilă în Lazăr și prin Lazăr.
Abia când înțelegem astfel învierea lui Lazăr ea ne devine complet clară. În niciun caz să nu credeți că atunci când se comunică anumite realități spiritual-științifice se poate vorbi atât de deschis încât ele să fie clare pentru oricine. Ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de fapte oculte se garnisește sau se îmbracă în anumite voaluri. Și este necesar să fie așa. Căci cel care dorește să ajungă la înțelegerea unui astfel de mister trebuie mai întâi să facă un efort pentru a depăși dificultățile aparente, pentru ca spiritul său să se învigoreze, să se întărească.
Tocmai prin această strădanie de a se strecura printre cuvinte ajunge el să descopere spiritul care se ascunde îndărătul unor astfel de fapte. Aduceți-vă aminte că atunci când este vorba despre „viața” care l-ar fi părăsit pe Lazăr, iar surorile Marta și Maria doresc să-i fie redată, Christos Iisus răspunde: „Eu sunt învierea și viața!” Viața trebuie să apară în Lazăr din nou! Tocmai în Evanghelii trebuie luat totul „à la lettre”.
Vom vedea cum prin această abordare a Evangheliilor totul se clarifică. Nu încercați să găsiți tot felul de explicații subtile, ci luați fraza textual: „Eu sunt învierea și viața!”
Ce aduce deci Christos atunci când apare și îl trezește pe Lazăr? Ce trece de la El la Lazăr?
Este impulsul christic, este forța care emană din Christos! Viață i-a dăruit Christos lui Lazăr, așa cum o spune El însuși: „Această boală nu este spre. moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se proslăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea.”
Așa cum toți inițiații de odinioară stăteau adânciți trei zile și jumătate într-un somn asemănător morții, după care Dumnezeu devenea vizibil în ei, tot astfel și Lazăr a rămas trei zile și jumătate în mormânt, într-o stare asemănătoare morții.
Dar Christos Iisus știa foarte bine că prin aceasta vechile inițieri trebuiau să ajungă la un sfârșit. El știa că această moarte aparentă duce la ceva superior, la o viață mai înaltă și că în acest timp Lazăr percepuse lumea spirituală. Și pentru că în această lume conducător este Christos, Lazăr ia în el forța lui Christos, viziunea lui Christos. – Mai multe despre acestea găsiți în cartea „Creștinismul ca fapt mistic„, unde, într-un capitol special, s-a încercat o explicare în sensul științei spiritului chiar a minunii învierii lui Lazăr. – Christos a turnat forța Sa în Lazăr; Lazăr învie ca un om nou.
Există în Evanghelia lui Ioan un cuvânt care trebuie remarcat. La învierea lui Lazăr se spune că Domnul „îl iubea” pe Lazăr. Acest cuvânt revine privitor la discipolul pe care Domnul îl iubea. Ce înseamnă asta? În spatele acestor cuvinte se află un sens pe care ni-l poate revela numai Cronica Akasha.
Cine este Lazăr după ce el învie? Este însuși autorul Evangheliei după Ioan, este Lazăr cel inițiat de către Christos. Christos a turnat solia despre propria Sa ființă în ființa lui Lazăr pentru ca această solie a celei de a patra Evanghelii, Evanghelia după Ioan, să răsune afară în lume ca o descriere a adevăratei naturi a lui Christos. Tocmai de aceea în Evanghelia după Ioan nu se vorbește despre ucenicul Ioan înainte de istorisirea învierii lui Lazăr.
Dar citiți textul cu atenție și nu vă lăsați ispitiți de acei teologi bizari care au descoperit că într-un anumit loc din Evanghelia după Ioan, respectiv în capitolul întâi, versetul 35, numele de Ioan vrea să facă deja o referire la Ioan ucenicul. Acolo este spus: „A doua zi iarăși stătea Ioan și doi dintre ucenicii lui.” Aici nu este nimic, dar absolut nimic care să indice în vreun fel că ar fi vizat pe cel care mai târziu este numit ucenicul „pe care Iisus îl iubea”.
Acest ucenic nu apare în Evanghelia după Ioan înainte de pasajul în care Lazăr este înviat. Din ce motiv se întâmplă asta? Pentru că cel care se ascunde în spatele ucenicului „pe care Domnul îl iubea” este același cu cel pe care mai înainte Domnul îl iubise. El îl iubea atât de mult pentru că îl recunoscuse în ascuns, în sufletul Său, ca fiind discipolul care va fi înviat și va aduce în lume mesajul christic. Tocmai de aceea ucenicul, apostolul „pe care Domnul îl iubea” nu apare decât după relatarea învierii lui Lazăr.
Abia atunci devine ceea ce a devenit. Abia atunci individualitatea lui Lazăr este transformată, devenind individualitatea ioaneică în sensul creștinismului. Vedem astfel înfăptuindu-se cu Lazăr un botez, un botez în sensul cel mai înalt, prin impulsul lui Christos: Lazăr a devenit un inițiat în sensul nou al cuvântului, păstrându-se totuși într-un anume fel formele vechi, letargia, prin aceasta făcându-se o trecere de la vechea la noua inițiere.
De aici puteți vedea cu ce profunzime redau Evangheliile adevărurile spirituale care pot fi cercetate independent de documente. Cercetătorul spiritual trebuie să știe că tot ceea ce se află în Evanghelii poate fi găsit de el mai înainte, independent de vreun document scris. Când el regăsește însă în Evanghelia după Ioan ceea ce a descoperit mai înainte pe cale spirituală, atunci această Evanghelie devine pentru el un document, lăsat de cel pe care Christos Iisus însuși l-a inițiat. De aceea și este atât de profundă această scriere.
Astăzi se scoate foarte mult în evidență faptul că în multe locuri există diferențe între Evanghelia după Ioan și celelalte Evanghelii. Acest lucru trebuie să aibă un motiv. El va reieși însă abia atunci când noi vom fi pătruns arcanele celorlalte Evanghelii tot atât cât am făcut-o aici, în cazul Evangheliei după Ioan. Vom vedea că diferența a apărut doar din cauză că autorul Evangheliei după Ioan a fost inițiat de către Christos Iisus însuși. Modul aparte de descriere a impulsului lui Christos adoptat de autorul Evangheliei după Ioan se explică prin acest fapt.
În același fel trebuie să cercetăm raportul celorlalți evangheliști față de Christos și să vedem în ce măsură ei au primit botezul cu foc și spirit. Abia prin aceasta vom descoperi legăturile intime ale Evangheliei după Ioan cu celelalte trei Evanghelii și vom pătrunde tot mai mult în spiritul Noului Testament.
În loc de încheiere…
„Deci, după cum atunci când vezi bobul putrezit și descompus, nu te îndoiești de învierea bobului, dimpotrivă tocmai asta-ți dă cea mai strălucită dovadă că va învia – căci dacă n-ar putrezi și nu s-ar strica, nici n-ar învia -, tot așa gândește și despre trupul tău. Când vezi, dar, stricăciunea, atunci, mai cu seamă, filosofează despre înviere.“
