De Călin Muntean

Marele Arhitect le oferă observatorilor smeriţi ai Universului dovezi abundente despre existenţa Sa, dovezi care pot fi găsite în orice cultură şi în orice perioadă a istoriei. Nu există nici o scuză pentru cei care resping mărturia creaţiei, aşa că nu este de mirare că, în două rânduri, Psalmii declară direct că „nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»“ (Ps. 14.1; 53.1).

 

Creştinii au arătat de mult timp lucrările creaţiei ca mărturisind despre un plan şi, prin aceasta, despre un arhitect care este Creatorul. Ateii au insistat că ştiinţa va răspunde la toate întrebările despre cosmos şi astfel nu va mai fi nevoie de Marele Arhitect ca explicaţie pentru vreun lucru. Şi ei persistă în această amăgire cu toate că fiecare descoperire a ştiinţei este o dovadă în sprijinul Marelui Arhitect.

 

Fiecare uşă pe care o deschide ştiinţa ne pune înainte alte zece uşi care rămân de deschis şi dacă volumul cunoştinţelor creşte exponenţial, volumul necunoscutului creşte şi mai mult, cum este cu imaginile care se retrag într-o galerie cu oglinzi. Descoperirile ştiinţifice cer o putere şi o înţelepciune deosebită, deci trebuie să existe o putere şi o înţelepciune fără început şi fără sfârşit şi care depăşeşte infinit de mult înţelegerea umană, putere care a dat fiinţă tuturor lucrurilor. Şi nicăieri nu găsim dovezi mai puternice pentru Marele Arhitect decât în domeniul formelor de viaţă, mai ales de când au fost inventate microscoapele electronice şi calculatoarele. Cercetând viaţa la nivel molecular am descoperit o concepţie intimă care depăşeşte imaginaţia.

Cu privire la aceasta, cu 3000 de ani înainte, David spunea: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil. Minunate sunt lucrările Tale …“ (Ps. 139.14). Cercetând concepţia extraordinară chiar la microbi sau la insecte, ca să nu mai vorbim despre corpul omenesc, suntem nevoiţi să recunoaştem că David avea dreptate: nu se poate ca noi să fi evoluat, ci am fost creaţi.

La temelia naturii se află, aşadar, forţe spirituale; iar ceea ce se înfăţişează ochiului nostru ca şi cum ar fi mort, lipsit de viaţă, provine la origini din elementul spiritual. Dacă ne îndreptăm spiritul nostru asupra acestor lucruri, at

unci eliberăm de fapt ideea, elementul spiritual al naturii. Astfel, în sensul lui Schelling, pentru om, obiectele naturii sunt de fapt relevaţii ale spiritului, dincolo de învelişul exterior al cărora, el se ascunde parcă.

Ulterior, el îşi dezvăluie adevărata sa înfăţişare în propria noastră interioritate. Prin aceasta, omul află ce este spiritul, şi din această cauză îl poate regăsi ascuns şi în natură. Modul în care Schelling învie din nou, în sinea sa, natura ca spirit, este oarecum înrudit cu ceea ce crede Goethe că descoperă la artistul desăvârşit. Acesta procedează, după părerea lui Goethe, la producerea operelor de artă în creaţiile lui, la fel ca şi natura.

În creaţia artiştilor am avea, aşadar, în faţa noastră acelaşi proces după care a fost creat şi ceea ce se află răspândit în faţa omului în natura exterioară. Ceea ce natura sustrage privirilor dinafară, i se înfăţişează omului în mod perceptibil în creaţia artistică. Natura îi arată omului numai operele sale terminate; cum a procedat aceasta pentru a-şi termina operele, trebuie să fie ghicit de om.

Omul are în faţa lui creaturile, nu Creatorul. În cazul artistului conştientizăm în acelaşi timp atât creatorul cât şi creaţia rezultată. Însă Schelling vrea să pătrundă prin produsele naturii până la creaţia lor; el se transpune în lăuntrul naturii creatoare şi lasă creaţiile naturii să se nască în sufletul său, la fel cum lasă şi artistul să se nască opera sa de artă. Ce sunt aşadar, după părerea lui Schelling, gândurile pe care le conţine concepţia sa asupra lumii? Sunt ideile spiritului creator al naturii. Ceea ce a premers obiectelor şi le-a creat, se iveşte în spiritul uman individual ca gând.

Chiar şi un înfocat susţinător al evoluţiei, ca Richard Dawkins, mărturisea că fiinţele vii „dau impresia că au fost create cu un anumit scop“. Şi el chiar admite că nucleul fiecărei celule, cea mai mică unitate vie (în corpul omenesc existând mii de miliarde de celule), cuprinde „o bază de date codificată digital cu un volum de informaţie mai mare decât toate cele treizeci de volume ale Enciclopediei Britannica împreună“. Chiar şi numai probabilitatea matematică de a ajunge la milioane de litere puse în ordinea potrivită iese din domeniul posibilului.

În cazul vieţii este ceva mult mai uimitor ca numai din întâmplare să fie puse în ordinea potrivită miliarde de molecule. Dawkins vorbea despre o bază de date codificată digital – terminologie care nici nu putea fi imaginată în vremea lui Darwin! Nu este suficient numai ca moleculele ADN să fie aranjate corect, ci ele mai trebuie şi să exprime informaţie, cum fac literele, într-un limbaj care să dea instrucţiuni.

 

Fiecare persoană, în momentul concepţiei, începe ca o singură celulă.

 

Cum ştie acea celulă să construiască trupul constituit din mii de miliarde de celule cu diferite structuri şi funcţii? Cei mai mulţi copii de şcoală ştiu răspunsul: în acea celulă originară sunt înscrise instrucţiunile pentru alcătuirea şi funcţionarea corpului omenesc, instrucţiuni care sunt urmate întocmai. ADN-ul reproduce acest plan în fiecare celulă şi, în mod uimitor, fiecare celulă ştie ce parte din acele instrucţiuni să execute.

Copilul de la şcoală ştie azi despre capacitatea incredibilă a ADN-ului de a stoca informaţie. Informaţia cuprinsă de ADN într-un volum cât un vârf de ac ar fi cuprinsă într-un teanc de cărţi a cărui înălţime ar depăşi de 500 de ori distanţa de la pământ la lună. Pentru stocarea şi prelucrarea unui asemenea volum de date ar fi necesare zeci de mii de calculatoare desktop.

Cel mai rapid supercalculator din lume, numit Titan, poate efectua două milioane de miliarde de operaţii pe secundă. El a fost construit pentru a completa harta genomului uman, care cuprinde trei miliarde de litere, echivalentul a 100.000 de pagini de instrucţiuni de executat pentru a alcătui o fiinţă umană. Pot fi toate acestea puse laolaltă din întâmplare?

Prima misiune a lui Titan va fi să calculeze cum produce corpul o singură moleculă proteică şi, pentru a rezolva această problemă, el va rula 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămână timp de 6 luni! Pe când corpul, urmând instrucţiunile înscrise în ADN, produce o moleculă proteică într-o fracţiune de secundă. Este posibil ca aceste instrucţiuni, pe care un calculator le poate „înţelege“ în nu mai puţin de 6 luni, să fie produsul unui proces aleator? Şi toate acestea numai pentru o singură moleculă proteică!

Probabilitatea ca o singură moleculă proteică să apară numai din întâmplare este estimată ca fiind o şansă la 1 urmat de 43 de zerouri. Din vreme ce în alcătuirea unei singure celule intră mii de molecule proteice complexe, probabilitatea iese cu mult din domeniul posibilului.

Pentru a decodifica informaţia genetică a ADN-ului sunt necesare mai multe tipuri de enzime (constituite din proteine). Chiar dacă prin evoluţie s-ar putea „scrie“ codul genetic, aceasta nu ar fi suficient, ci ar trebui să fie create şi enzimele care să-l traducă. ADN-ul şi enzimele care îl decodifică nu este posibil să fi „evoluat“ în timp, ci totul trebuie să fi funcţionat de la început. La nivel molecular, „evoluţia“ este o glumă proastă!

Am auzit demult întrebarea: „Ce a fost mai înainte? Oul sau găina?“ Similar, am putea întreba acum: „Ce a apărut mai întâi? ADN-ul sau proteinele?“ Pentru a forma ADN-ul este nevoie de proteine, dar pentru a face proteine este necesar ADN-ul. Evident, ambele au fost create odată şi nici una din acestea nu au putut evolua.

Dar lecţia ADN-ului ne duce mult dincolo de imposibilitatea statistică de a obţine acestea în mod aleator într-o mare perioadă de timp. Cele trei miliarde de „litere“ chimice exprimă informaţie într-un limbaj care trebuie să fie citit pentru a fi utilizat! În mod necesar, un limbaj presupune idei prezentate după anumite reguli gramaticale şi poate fi creat numai de către o inteligenţă. Şi aceasta ne poartă dincolo de statistică şi de materie, într-un alt domeniu, al ideilor, care nu pot fi înţelese de ţesuturi vii.

Un limbaj exprimă gânduri, care nu sunt fizice! Acele gânduri pot fi articulate în formă fizică, ca sunete şi propoziţii, pot fi scrise pe o pagină sau pot fi codificate chimic în ADN. Oricum, este evident că toate gândurile exprimate prin limbaj nu depind de materialul pe care sunt înscrise. O propoziţie poate fi scrisă pe hârtie, pe lemn, pe nisip, pe discul unui calculator sau pe banda unei casete audio, dar nici unul din aceste suporturi nu sunt originea mesajului, ci trebuie să existe o sursă inteligentă, nefizică, independentă de mijloacele fizice folosite pentru stocare sau transmitere. Biblia spune că Dumnezeu, Cel care a codificat ADN-ul, este duh (Ioan 4.24).

Faptul că viaţa este creată şi funcţionează printr-un limbaj a cărui origine este o inteligenţă pune capăt pentru totdeauna teoriei evoluţioniste. Este imposibil ca elementele chimice singure să exprime gânduri inteligente într-un limbaj care să conţină instrucţiunile pentru alcătuirea şi funcţionarea chiar şi a unei singure celule, cu atât mai mult pentru miile de miliarde ale corpului omenesc! Faptul că ADN-ul a fost conceput pentru a se reproduce întocmai şi dă greş numai prin intervenţii distructive elimină chiar şi ideea evoluţionistă.

Ştiinţa şi logica ne obligă să admitem că orice formă de viaţă îşi are originea numai în Geometria creată de Marele Arhitect, care este independent de universul material. Şi faptul că viaţa nu poate avea mai multe surse este dovedit de uniformitatea limbajului. Aceste fapte dovedesc ca neîntemeiat nu numai ateismul, ci şi panteismul şi politeismul, amăgirile păgânismului.

Sigur că ADN-ul nu înţelege informaţia pe care o conţine, ci este un mecanism programat de Creatorul său pentru a codifica limbajul ale cărui instrucţiuni sunt executate automat. Şi cel mai complex sistem alcătuit pe baza instrucţiunilor din ADN este creierul uman, mult mai puternic decât orice calculator făcut de om până în prezent, care cuprinde peste 100 de milioane de celule nervoase, conectate prin 380 de km de fibre nervoase, între care există peste 100.000 de miliarde de conexiuni.

Cu toată complexitatea lui, creierul nu este la originea a ceea ce face şi nici nu înţelege ce face mai mult decât ADN-ul. Creierul nu este la originea gândurilor, pentru că, dacă ar fi, atunci noi am face orice hotărăşte creierul nostru. Dimpotrivă, noi (persoana reală din interior) gândim şi hotărâm, iar creierul nostru ia acele gânduri nefizice şi le traduce în acţiuni fizice printr-o legătură între trup şi duh pe care ştiinţa nu o poate cerceta.

Wilder Penfield, unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume, descrie creierul ca pe un calculator programat de ceva independent de mintea omului.

Ştiinţa nu poate să nu remarce faptul că omul, ca şi Creatorul lui, trebuie să fie o fiinţă ne-materială, pentru a fi originea gândurilor prelucrate de creier. Dar omul nu este el însuşi originatorul gândului. Nu s-a creat singur, nici nu şi-a dat singur capacitatea de a gândi. Biblia spune că Dumnezeu, care este duh, l-a creat pe om „după chipul Lui“ (Geneza 1.27) şi că omul este un „suflet viu“ (Geneza 2.7), adică o fiinţă ne-fizică, asemenea Creatorului său, capabil să gândească şi să ia hotărâri. Şi această capacitate îl face răspunzător sub aspect moral faţă de Dumnezeu; şi numai gândul de a scăpa de această responsabilitate este la baza ateismului.

Nu numai că ştiinţa nu a reuşit să-L elimine pe Marele Arhitect, ci ultimele descoperiri făcute cu ajutorul calculatoarelor şi cercetarea vieţii la nivel molecular confirmă ceea ce spune Biblia. Creştinii s-au întrebat timp de secole ce să însemne „până la despărţirea sufletului şi duhului, a încheieturilor şi a măduvei“ (Evrei 4.12), dar acum ştim că, prin limbajul codificat în ADN, Cuvântul Marelui Arhitect al Universului face tocmai aceasta. Marele Arhitect al Universului comunică cu omul în duh, printr-un limbaj de nivel mai înalt, duhul fiind „în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“. Cuvântul Marelui Arhitect al Universului este „întărit în ceruri pentru totdeauna“ (Psalmul 119.89).

Cu mult înainte de ştiinţa modernă, David scria:

„Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale.

O zi vesteşte altei zile cuvântul şi o noapte îl face cunoscut altei nopţi; nu este nici o vorbire şi nu sunt cuvinte, glasul lor nu se aude.

Sfoara lor se întinde peste tot pământul şi vorbirea lor este până la marginea lumii“ (Ps. 19.1-4).

Este cu atât mai impunător să cercetăm Scriptura pentru a vedea rolul esenţial al limbajului în creaţie şi prin aceasta dăm glorie Marelui Arhitect al Universului. Geneza ne spune că Marele Arhitect al Universului a zis: „Să fie lumină“, iar în Noul Testament citim:

 „Cuvântul era Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El“ (Ioan 1.1, 2). „Lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11.3). „Cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi“ (2 Petru 3.7). Isus a spus : „Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi“ (Ioan 12.48).

Capacitatea omului de a cerceta şi de a înţelege limbajul înscris în ADN dovedeşte că el este o fiinţă ne-fizică, asemenea Marelui Arhitect al Universului – ADN-ului, putând avea o relaţie spirituală cu Creatorul, mult diferită de vreo parte a trupului. Capacitatea omului de a formula idei şi de a le exprima prin limbaj îi permite să comunice cu Creatorul într-un limbaj pe care numai omul îl poate înţelege (nu şi animalele).

Iar conştiinţa ne spune când suntem neascultători. Biblia ne învaţă că a crede şi a asculta ceea ce ne transmite Marele Arhitect al Universului este esenţial pentru viaţa spirituală. Cu 3500 de ani în urmă, Moise spunea: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronom 8.3).

De la răzvrătirea lui Adam, descendenţii lui sunt, prin firea lor, „morţi în greşelile şi păcatele“ lor (Efeseni 2.1) şi trebuie să fie născuţi din nou de Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, pentru a fi din familia lui Dumnezeu:

 „Ce este născut din carne este carne, iar ce este născut din Duhul este duh“ (Ioan 3.6). Suntem „născuţi din nou … prin Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne pentru totdeauna … Iar acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit“ (1 Petru 1.23-25), „Cuvântul credinţei, pe care-l predicăm“ (Romani 10.8). Şi psalmistul spunea: „Tu ai înălţat Cuvântul Tău mai presus de tot Numele Tău“ (Psalmul 138.2)

În mod miraculos, copiii care au avut ca tată pe diavolul (Ioan 8.44) pot deveni „fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus“ (Galateni 3.26). Da, „acum suntem copii ai lui Dumnezeu …“ (1 Ioan 3.2).

După primirea vieţii spirituale de la El prin credinţa în Cuvântul Lui, putem şi trebuie să fim „închinători ai Lui … în duh şi adevăr“ (Ioan 4.24).

Da, Isus a spus: „dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6.53), dar prin aceasta El Se referea la credinţă: „cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată“. Şi El le-a explicat celor care nu înţelegeau: „carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (v. 63).

Existenţa omului ca fiinţă nefizică nu se încheie prin moartea trupului material. Pentru creştin, moartea este o despărţire temporară pentru suflet şi duh: „să fim departe de casă, afară din trup şi să fim acasă la Domnul“ (2 Corinteni 5.8). Despărţirea se va încheia când „Domnul Însuşi va coborî din cer“, aducând cu El sufletele şi duhurile celor care au fost prezenţi cu El cât timp trupurile lor au fost adormite în mormânt.

„Cu un strigăt“, El va chema trupurile lor să se unească cu sufletele şi duhurile lor, iar credincioşii în viaţă vor fi luaţi împreună cu ei pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh şi „aşa vom fi pentru totdeauna cu Domnul“ (1 Corinteni 15.51-53; 1 Tesaloniceni 4.13-18). Fantastic? Nu mai puţin fantastic decât creaţia!

Mireasa Lui, luată de pe pământ şi adusă în casa Tatălui, aşa cum a promis El (Ioan 14.1-3), după judecata de la „scaunul de judecată al lui Hristos“ (2 Corinteni 5.10), va fi înveşmântată în in subţire şi strălucitor şi căsătorită cu Domnul ei (Apocalipsa 19.7-8).

Cel care Se întoarce triumfător pe Muntele Măslinilor (de pe care S-a înălţat – Fapte 1.9-12) va conduce oştile cerului ca „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor“, purtând „o haină înmuiată în sânge“ (Apocalipsa 19.11-16).

Ceea ce este pus de Hegel la sfârşitul cărţii sale „Filosofia naturii”, sună ca o justificare filosofică a maximelor lui Goethe când afirmă că

  „Natura s-a desăvârşit prin tot ceea ce este viu; şi şi-a dobândit pacea prin aceea că s-a metamorfozat în ceva mai perfect. În felul acesta a apărut spiritul din natură. Ţinta naturii este de a se ucide pe sine însăşi şi de a-şi străpunge coaja ei nemijlocită, senzorială; de a arde ca pasărea Phoenix, pentru ca apoi, întinerită, să renască din această exterioritate ca spirit. Natura s-a metamorfozat în altceva, pentru a se recunoaşte din nou ca idee şi spre a se împăca cu ea însăşi…. Ca scop al naturii, el (spiritul) există tocmai de aceea înaintea ei, ea s-a născut din el”.

Această concepţie asupra lumii a putut să-l plaseze pe om atât de sus, pentru că ea lasă să se realizeze în el ceea ce se află la bază ca forţă primordială, ca fiinţă primordială a întregului Univers; ceea ce îşi pregăteşte realizarea sa prin urcarea tuturor treptelor reprezentate de toate celelalte fenomene, dar care este atinsă abia prin ivirea omului. Printr-o astfel de reprezentare, Goethe şi Hegel sunt în deplin acord unul cu celălalt. Ceea ce a dobândit Goethe prin intuirea naturii şi a spiritului este exprimat de Hegel pe baza gândirii luminoase, pure, ce vieţuieşte în conştienţa de sine.

Ceea ce a întreprins Goethe cu fenomene izolate ale naturii, de a le explica prin devenirea, prin evoluţia lor, a fost aplicat de Hegel întregului cosmos. Goethe pretinde de la cei ce vor să înţeleagă esenţa organismului vegetal:

„Contemplaţi, în devenire, modul în care planta, condusă din treaptă în treaptă, formează pe rând florile şi fructul”.

Hegel vrea să înţeleagă toate fenomenele Universului prin succesiunea de trepte ale devenirii lui, de la cea mai simplă şi confuză activitate a materiei inerte până sus, la spiritul conştient de sine. Iar în spiritul conştient de sine Hegel sesizează revelarea Fiinţei primordiale a Universului.