De Florin Munteanu

Într-o manieră simplistă, am putea spune că atunci când legea este justă și bine aplicată, întreaga societate ar trebui să fie prosperă și fiecare individ fericit. Putem presupune că, atunci când reglementările ce restrâng libertățile individuale sunt bine definite și într-un anume mod structurate se va genera, prin procese specifice (sinergice, de auto-organizare) o stare de ansamblu a societății, caracterizată prin civilizație, prosperitate și fericire.

Altfel spus, starea la nivel global a unui grup (națiuni) poate depinde, într-o manieră mai dificil de surprins formal, de nivelul local: calitatea indivizilor și a naturii relațiilor dintre aceștia Numărul mare de relații și raporturi ce se pot stabilii și se și stabilesc între indivizii din cadrul unui grup social, pentru a conferi fiecărui individ sentimentul de siguranță și plăcerea (bucuria) de a trăi, face dificilă “proiectarea” unui ansamblu de “legi de aur” și a unui sistem de urmărire, identificare și eliminare din viața socială a celor care nu doresc sau nu se pot abține să încalce regula de joc (legea) adoptată. Intre tradiție și schimbare, între impunerea unei legi și adoptarea uneia noi se nasc jocuri cu mare miză socio-economică și politică dar și cu mare impact economic, afectiv și spiritual.

Principalul lucru ce trebuie evidențiat este că sistemul juridic în ansamblu său implică numeroși actori (juriști, avocați, procurori, polițiști, etc.) ce evoluează odată cu societatea în care își desfășoară activitatea, fapt ce face pertinentă observația lui Roscoe Pound: “the law must be stable, but it cannot stand still.” Întrebarea ce apare imediat este: ce trebuie apărată cu-adevărat: legea sau societatea? Cineva trebuie să se schimbe în acest raport. Societatea sigur evoluează. Legea? Cât și ce să se schimbe? Când să se schimbe și cum să se facă managementul schimbării fără a se ajunge la un colaps social? Cum și după ce mecanisme se difuzează în societate o normă, o reglementare, o lege (adică o restricție). Cum se poate evalua efectul real al unei noi legi adoptate la un moment dat și după cât timp apare un efect măsurabil? Este acest efect cu-adevărat benefic pentru evoluția socială a grupului (națiunii) și în consonanță cu evoluția la scară superioară (regională, continentală, globală)?  Și într-un final, este paradigma actuală capabilă să ofere răspunsuri la probleme de o asemenea complexitate? Suntem conștienți de diferența specifică dintre Complicat și Complex? Știm oare să facem studii Complexe, în sensul că: avem metodele, conceptele, tehnicile de lucru pentru a aborda un sistem Complex? Iată întrebări ce își găsesc un răspuns afirmativ în noua știință a Complexității, structurată în 1987 în centrul de la Santa Fe din SUA (www.santafe.edu).

Din simpla evocare a celor de mai sus putem ordona câteva idei ce pledează pentru Jurisdinamică și Complexitate:

 

• Obiective precum cel de “naștere” și gestionare a unei societăți ideale sunt dificil de abordat pragmatic, în sensul de “proiectat” și condus căci, starea la nivelul întregului, al societății, depinde nebanal de fluctuațiile la nivelul „celulelor” componente (al indivizilor); procesul de emergență socială fiind un proces neliniar și implicit predictibil limitat (este un proces complex și nu complicat)

 

• Odată generat, stabilitatea sistemului este dependentă de modul în care se respectă regula de joc și se “metabolizează” Noul ce apare inerent prin evoluția factorilor de mediu și implicațiile induse de difuzia în societate a cunoștințelor și artefactelor.

 

• Întregul proces este unul dinamic, ce evoluează odată cu dezvoltarea și “emanciparea” tehnică și spirituală a indivizilor, evoluție marcată de perioade calme, întrerupte de perioade de criză și restructurare ce impun schimbarea în ansamblu și în profunzime a “jocului social”, cu toate atributele sale economice, culturale, educaționale, spirituale. Evoluția nevoilor sociale în ansamblu modifică inerent mediul (substratul fizic în care se naște societatea) fapt ce face ca între dinamica mediului și dinamica socială să apară cuplaje din ce în ce mai strânse ce se cer la un moment dat gestionate pentru a asigura sustenabilitatea viului în ansamblul său. Altfel spus, evoluția văzută ca proces de adaptare la mediu se transformă într-un proces mai sofisticat de co-evoluție cu mediul.

 

• Fiecare salt în civilizație reprezintă o discontinuitate între “vechi” și “nou”, o criză și este o “probă de foc” pentru umanitate, un punct critic ce poate fi traversat doar prin schimbarea “jocului social”. În aceste momente critice, importanța și responsabilitatea întregului sistem de reglementare este maximă. Succesul muncii legiuitorului și al apărătorului drepturilor individuale și colective și implicit stabilitatea socială a întregului grup (națiuni) depinde de capacitatea celor chemați să îndeplinească această misiune de a percepe cu o clipă mai devreme, metatendințele în evoluția umanității și de a “modula”, a acorda noul sistem de reglementări în funcție de viteza de transformare socială (procesul real de restructurare). Altfel spus, abilitatea lor de a sesiza procesul real și la scară mare a restructurării, (reflectat în “explozii” de noutate tehnică, de oportunitate dar și de comportament individual situat în afara regulilor de joc ce guvernaseră până atunci realitatea) precum și creativitatea lor în a sprijini procesul de restructurare (prin “invenții” sociale capabile să ușureze “nașterea” noii societăți), condiționează însăși starea de existență și sănătate a grupului (națiunii) în perioada de după restructurare. Aceste abilități nu sunt un rezultat implicit al educației academice (ce a transferat doar cunoștințe) ci rezultatul unui proces de „mind building” specializat pentru comunicare și creativitate, din cadrul cursurilor de dezvoltare personală (programare neurolingvistică – NLP, 6 pălării „gânditoare”– de Bono) la care se adaugă cunoștințele din știința Complexității și de știință a Cogniției.

 

• Structurarea unei viziuni este esențială pentru inițierea unui proces coerent și netraumatic de restructurare socială. Această activitate se numește foresight și necesită abordări inter, pluri și trans-disciplinare. Transpunerea în realitate a acestor obiective noi este intermediată de persoane capabile să “vadă” nevoile și proprietățile noii societăți și cu abilitatea de a le prezenta concret, într-o manieră inteligibilă, factorilor de decizie pe fiecare palier ce se cere agregat: economic, social, politic,educațional și evident juridic. Această nouă profesiune de “facilitator al restructurării” implică cunoștințe și abilități specifice, dincolo de numărul atestatelor de pregătire academică. Implică o capacitate de operare abstractă ridicată – o ușurință a analizei raportului: local/global, o capacitate de “empatie socială” și o creativitate ridicată pentru a formula inteligibil noi condiții, noi cerințe, noi restricții, noi permeabilizări, noi valori sociale, etc. Această nouă abilitate, această capacitate de a “vedea” procese ce se desfășoară simultan pe multe paliere este cultivată de o nouă știință numită începând cu 1986 : știința Complexității.

 

• Structurarea la nivel academic a unor concepte, teorii și modele noi precum: co-evoluție, sistem complex, auto-organizare, emergență, teoria haosului, teoria catastrofelor, sinergetică, geometrie fractală etc. a determinat cadrul și a definit perspectiva din care pot fi studiate sisteme ce evoluează, se modifică nepredictibil în raport cu fluxul de informație, energie și materie ce îl traversează: sisteme vii (ecologie, sociologie, economie) sau sisteme artificiale bazate pe inteligență artificială. Știința Complexității este din această perspectivă un factor de coagulare interdisciplinară a unui mediu intelectual capabil să înțeleagă și să ajute concret procesul de tranziție de la societatea industrială la cea informațională respectiv la cea bazată pe cunoaștere (Knowdlege Based Society – Lisbon 2000). Discipline precum: econofizică sau jurisdinamică sunt exemple ale “hibridării” disciplinelor clasice cu noul set de concepte, tehnici și metode furnizate de știința Complexității.

 

Știința Complexității, o știință puțin cunoscută?

 

Deși se apropie de “20 de ani de existență” (1987 – Santa Fe) știința Complexității nu este percepută la adevărata valoare, nici ca importanță științifică și nici ca deschidere pragmatică. Cum se poate întâmpla așa ceva în „epoca Internetului”?

O cauză posibilă este faptul că solicită din partea celor care abordează domeniul Complexității o schimbare a perspectivei din care se “privește” realitatea, o abordare “holistă” (globală, contextuală, integrală), diferita de cea “reducționistă”, specifică paradigmei actuale. Altfel spus, gradul redus de răspândire al acestei științe nu se datorează doar noutății în sine a informației: geometrie fractală, teoria haosului, sinergetică, algoritmi genetici etc. ci și a perspectivei din care acestea trebuiesc privite, integrate și valorizate. În mod tradițional, o dezvoltare postuniversitară implică adiția unui nou capitol la o bază conceptuală deja existentă. Modul de operare, “metalimbajul” (paradigma) ce permite asamblarea și integrarea informației proaspăt căpătate rămâne însă neschimbat. Din acest motiv putem spune că în principiu, orice pregătire a specialiștilor prin cursuri de perfecționare este doar o extensie cantitativă a cunoștințelor existente.

Dificultăți în perfecționarea continuă a specialiștilor în general apar atunci când se schimbă însăși paradigma, căci, pentru ca o informație din noua clasă să capete sens este necesară inițial o restructurare profundă a modului de percepție, judecată, de funcționare neuronală a specialistului. Altfel spus este necesară o etapă inițială de  adaptare la noua paradigmă, urmată de acumularea de cunoștințe din noul domeniu și doar apoi de etapa creativ-inovativă orientată către dezvoltarea de noi produse și servicii adecvate noii viziuni. Tot acest proces cere timp și efort personal pe care nu multă lume este dispusă azi să îl facă.

În același timp este cunoscut faptul că “difuzia” noului în societate necesită un anume timp (structurarea unui limbaj adecvat, a unei opinii vis-a-vis de utilitatea și gradul de inteligibilitate al noului mod de abordare, al noii tehnici sau tehnologii). De data aceasta, pe lângă noutatea în sine (a “elementelor componente”) se adaugă și nevoia unei abordări globale – opuse mentalității actuale care “dorește” să simplifice și să izoleze problemele pentru a putea fi percepute și soluționate “mai ușor”. Drept consecință este de așteptat ca timpul necesar propagării în societate a științei complexității să fie mare.

Mai putem spune că dificultatea abordării Complexității constă și în acceptarea grupului ca entitate capabilă să opereze asupra complexității. Capacitatea de a înțelege și valoriza cu-adevărat știința Complexității este în această viziune o proprietate sinergica a grupului, o proprietate “născută” din interacțiunea specială a unor indivizi, bine pregătiți în domenii diferite și antrenați să integreze informația procesată dincolo de granițele disciplinei din care a provenit. Altfel spus, de unul singur poți ști ceva despre Teoria Haosului sau despre Teoria Catastrofelor dar nu poți opera la nivelul Complexității. Din această perspectivă am putea spune că abordarea complexității face parte din “exercițiile impuse” de transformarea “esenței” motorului ce animă societatea și individul și anume tranziția de la COMPETIŢIE (societatea industrială, societatea informațională) la COOPERARE (societatea bazată pe Cunoaștere în sensul definit de documentul de la Lisabona).

Ce este în fond știința Complexității

Știința Complexității, ca orice altă știință, are un obiect de studiu bine definit pentru care elaborează metode și tehnici specifice de abordare, urmărind înțelegerea și utilizarea fenomenelor, proceselor, proprietăților și învățămintelor care decurg din aceste studii.

Concret, știința complexității se ocupă cu studiul SISTEMELOR COMPLEXE și dezvoltă tehnici și modele adecvate descrierii comportării în timp și spațiu a acestora.

Înțelegerea definiției dată SISTEMULUI COMPLEX este îngreunată de sensul vag al cuvântului complex, utilizat de multe ori în vorbirea curentă. Un cuvânt banal ce ascunde însă o lume nouă ce se structurează pe « tăcute ».

În sens uzual cuvântul Complex are o serie de conotații ce trebuiesc net diferențiate față de cel utilizat în cazurile: sistem complex, știința Complexității, studii complexe.  Astfel, complexitatea este asociată de multe ori numărului mare de elemente dintr-un sistem. Exemple de tipul: “numărul mare de gene ce alcătuiesc genomul sau numărul mare de specii dintr-o nișă ecologică » poate fi asociat într-un limbaj liber cuvântului : complex. “O nișa ecologică… un mediu complex” De multe ori, mărimea, numărul de elemente, indicator al dificultății cu care operăm cu asemenea sisteme, este transferată sistemului studiat și care este considerat a fi complex. Atenție! Numărul elementelor aflate într-un sistem NU este esențial în definirea unui SISTEM COMPLEX! Altfel spus, nu putem afirma că o cutie cu bolduri e complexă deși, atunci când o deschidem, putem fi impresionați de numărul mare de elemente componente. Putem spune însă: “ce complex este microprocesorul acesta!” În acest caz, complexitatea nu este atașată numărului mare de elemente ci, în special, numărului mare de interacțiuni dintre acestea, ce pot determina incapacitatea noastră de a le cuprinde sau surprinde formal.

Uneori, termenul de complexitate este asociat sistemelor pe care nu le putem înțelege în această fază de cunoaștere. De exemplu: “creierul este  prea complex pentru a putea fi înțeles cu-adevărat”. În acest gen de exprimare, complexitatea este asociată ignoranței de moment, necunoașterii sau afirmației: nu avem încă date suficiente.

Varietatea speciilor, de exemplu, este o realitate în natură. Această diversitate este asociată, în limbajul curent, complexității. Afirmația: “Natura este Complexă” este utilizată, deși expresia nu spune nimic în plus despre Natură. Un alt exemplu. Se poate spune că: “un mamifer este mai complex decât o bacterie”. În acest caz, termenul de complexitate subliniază numărul mare de elemente diferite ce alcătuiesc întregul studiat și care ar necesita o tratare individuală, caz în care varietatea este cea care determină alegerea cuvântului: complex.

Este de remarcat și definiția dată de Kolmogorov termenului de complexitate. El sugerează că o structură este cu atât mai complexă, cu cât este mai mare numărul de informații necesare pentru descrierea acesteia. Un exemplu clasic consideră secvența: 01010101010101 simplă deoarece se poate reduce la (01) de 7 ori, în timp ce o secvență aleatoare (10100101011101010111) este complexă căci nu se poate găsi o regulă de a comprima descrierea. Din acest punct de vedere, comparația cu efectul compresiei de date asupra unui fișier este sugestiva. Se poate spune, în sens de complexitate Kolmogorov, ca un fișier este cu atât mai… complex cu cât efectul unei proceduri de compresie este mai mic. La limită, maximul de complexitate este pentru cazul în care Zip-ul și fișierul inițial au aceeași lungime. În acest caz, complexitatea este asociată aleatorului și deci, întâmplării, ne predictibilității

De cele mai multe ori, atribuim atributul de complex unui sistem ce poate fi doar complicat.  Între complicat și complex apare astfel o diferență majoră. În timp ce un sistem complicat poate fi studiat clasic, calitatea rezultatului fiind dependentă doar de infrastructura de calcul utilizată în rezolvarea unor sisteme de ecuații diferențiale, un sistem complex necesită o cu totul altă abordare. Un exemplu de sistem complicat ar putea fi jocul de biliard. Modelarea sa a fost posibilă căci, deși se complică odată cu creșterea numărului de bile de pe masa de joc, întregul joc rămâne guvernat de legi locale stabile: legea ciocnirii elastice.  În urma interacțiunilor bilele nu își modifică comportamentul, nu « învață » ceva din « experiențele trăite ». A crește numărul bilelor nu înseamnă altceva decât a scrie mai multe ecuații. Implicit apare nevoia unui sistem de calcul adecvat (mai mare). Nu același lucru se poate spune despre un sistem alcătuit din ființe vii de exemplu. În urma interacțiunii dintre acestea, sistemul în ansamblu devine dificil de modelat căci, și doar trei ființe dacă ar fi, în urma interacțiunii fiecare se transformă, își modifică comportamentul, învață !

Altfel spus, un sistem neviu este de cele mai multe ori complicat în timp ce un sistem viu este prin definiție complex. Și asta pentru că sistemul complex, procesând informație, se schimbă, evoluează și co-evoluează cu mediul. Interacțiunile dintre indivizi generează istorie ce modifică contextul și face practic dificilă aplicarea metodologiilor științifice clasice de studiu. Procedura standard în cercetarea științifică presupune repetarea unui experiment de mai multe ori, pentru a extrage o caracteristică stabilă, acel « invariant » numit : lege. Aplicată în studiul fenomenelor fizice și chimice s-a dovedit a fi adecvată scopului propus, cel de a cunoaște natura și a condus la rezultate pragmatice remarcabile, dovadă find  explozia de artefacte din jurul nostru: rezultatele din astrofizică și cosmologie, din tehnică și tehnologie în general. Nu același lucru se poate spune despre progresele în  sociologie, economie, psihologie, ecologie, respectiv acolo unde metodologia de cercetare clasică nu este adecvată căci fiecare experiment este unic. Încercarea de a-l repeta este sortită eșecului căci asemenea sisteme sunt pricipial sensibile la context (istorie) și la « condițiile inițiale ».   Tocmai în acest domeniu al viului în general și al socialului în mod special își găsește locul și utilitatea știința Complexității. Rezumând caracteristicile unui sistem complex – obiect de studiu al științei complexității – putem afirma că :

• un sistem complex nu poate fi analizat principial prin fragmentarea sa în părți, este alcătuit din elemente ce au sens doar în integritatea sistemului; are evoluție nepredictibilă (exceptând cel mult un interval scurt de timp numit orizont temporal); poate suferi transformări bruște, oricât de mari, fără cauze exterioare evidente; prezintă aspecte diferite în funcție de scara de analiză;
• se deosebește principial de un sistem complicat prin faptul că dificultatea de predicție nu se află în incapacitatea observatorului de a lua în calcul toate variabilele ce ar influența dinamica acestuia, ci în sensibilitatea sistemului la condițiile inițiale (condiții inițiale ușor diferite conduc la evoluții extrem de diferite), la care se adaugă efectul unui proces de auto-organizare (proces determinat de însăși interacțiunile dintre subsistemele componente și care are ca efect apariția spontană – nepredictibilă principial – a unor relații de ordine);
• un sistem complex se poate modela și studia într-un spațiu topologic echivalent, denumit spațiul fazelor, în care se definesc noțiuni specifice: atractori și repulsori, bazin de atracție, traiectorii, cicluri limită, etc. În acest context se poate vorbi de o modelare funcțională, mult mai abstractă și “dezlegată” de constrângerile impuse de o “anatomie” și o “fiziologie” concretă. În timp ce modelarea clasică pornește prin a aproxima ceea ce “se vede”, modelarea funcțională implică identificarea unui sistem dinamic echivalent a cărui comportare este analizabilă prin metode specifice, cu un grad extrem de ridicat de generalizare;
• un sistem complex are o evoluție ce nu rezultă din analiza răspunsului la un stimul dat (analiză dinamică); altfel spus, dinamica și evoluția unui sistem complex sunt două probleme diferite ce necesită abordări specifice.

 

Se poate crea o mai bună viziune asupra acestui domeniu prin studiul evoluției în timp a definițiilor privind termenul de complexitate, în sensul în care este utilizat în știința Complexității.

Astfel, în 1993, Waldrop spune: “un sistem este complex în sensul în care este alcătuit din numeroase părți (blocuri, subsisteme, agenți inteligenți) care pot interacționa în forme foarte diferite”… în timp ce Stephen Wolfram spune: ”se poate spune că elementele componente sunt simple, iar legea lor de interacțiune este de asemenea simplă. Complexitatea apare datorită numărului mare de asemenea elemente care interacționează simultan. Complexitatea apare în organizarea întregului sub presiunea infinitelor combinații în care acestea pot interacționa”.

În 1995, Holland spune: “sarcina dificilă de a defini o teorie a Sistemelor Complexe Adaptive (SCA) constă în faptul ca întregul (SCA) este mai mult decât o simplă sumă de părți care evoluează. SCA abundă în inter-relații neliniare”

În 1996, Kauffman spune: „ un sistem complex poate manifesta proprietăți ce nu pot fi cu adevărat explicate prin studiul oricât de amănunțit al elementelor componente. Întregul, într-o manieră complet nestatistică, poate manifesta proprietăți emergente, colective, proprietăți care nu au nici o semnificație în cadrul dinamicii părților” Altfel spus, întregul are legi proprii ce izvorăsc din dinamica părților și care se manifestă atâta timp cât întregul nu este fragmentat pentru o abordare reducționistă clasică.

În 1997, Bar-Yam spune: ”pentru a înțelege comportarea unui sistem complex trebuie să înțelegem nu numai evoluția părților ci și modul în care acestea, interacționând, generează însuși întregul”.

În 1998, Cilliers spune: ”complexitatea nu este localizată undeva, la un anumit nivel de structurare al unui sistem. Deoarece complexitatea este o proprietate născută din interacțiunea părților ce îl compun, complexitatea se manifestă doar la nivelul sistemului însuși. Nu se află nimic care să surprindă esența complexității, nici la un nivel inferior (al părților, al sursei) și nici superior (al unei metastructuri)”.

Se vede că definițiile evoluează treptat către a sugera că, pentru a surprinde esența complexității, nu se poate utiliza metodologia  clasică de studiu ce presupune fragmentarea întregului și studiul părților astfel izolate. Din această perspectivă, știința complexității este, în primul rand, un alt mod de a aborda rațional Realitatea, un alt mod de a construi o viziune ontologică a universului pentru a putea surprinde fenomene neliniare, singularități, sinergii, evoluții.

Ca orice știință, are și „unelte” de lucru specifice, dezvoltate de matematică și fizică de-a lungul ultimului secol. Acestea s-au dezvoltat independent, dar alcătuiesc împreună, un ansamblu de instrumente conceptuale și tehnice, concrete, utile și utilizate în studiul sistemelor Complexe.

Acestea sunt:

Geometria fractală – care studiază forme cu aspect neregulat atât în spațiu cât și în timp, cu proprietăți de auto-similaritate și măsurabile în spații cu dimensiune neîntreagă (d_f diferit de D; D = dimensiunea euclidiană, d_f = dimensiune fractală). Studiile de geometrie fractală au evidențiat proprietăți noi ale obiectelor NATURALE și au marcat diferențe principiale între acestea și ARTEFACTE. Pe lângă o mai bună modelare, abordarea Fractală a permis identificarea importanței proceselor recursive în modelarea fenomenelor din natura și în generarea de structuri cu aspect extrem de complicat prin mecanisme extrem de simple. Aplicații pragmatice în domenii precum:Telecomunicație: Antena Fractală, compresii fractale în telefonia mobilă; Biologie: evaluarea cantitativă a tumorilor, studiul proceselor de morfogeneză, evaluarea operativă a stării de sănătate etc.; Economie: diagnoza stabilității la scară macroeconomică, diagnoza unor procese economice, piața fractală; Sociologie, modelarea și evaluarea fenomenelor de criză socială, diagnoză și conducerea unor procese de restructurare a resursei umane într-o organizație, teoria deciziei în votul politic.

Teoria haosului – studiază dinamica sistemelor complexe și introduce o metodologie nouă de investigare și noi concepte printre care: scenarii de tranziție la haos, rezonanta haotica, etc. Descoperirea de către Feigenbaum a celor două constante ale Haosului este considerată de mulți oameni de știință ca fiind cea mai mare descoperire a secolului trecut și de o importanță egala cu descoperirea lui Pi și a lui e. Aplicații: Telecomunicații: comunicarea prin haos, securizarea transmisiilor de date etc.; Medicină: resuscitarea netraumatică în cazul stopului cardiac, resuscitarea din stări comatoase, diagnoza sistemului cardiovascular și a sistemului nervos central etc. Tehnologie: stabilizarea proceselor mecanice, controlul proceselor haotice etc.

Sinergertica – se ocupă de studiul efectelor cooperative în sisteme formate din mai multe subsisteme cvasi-identice care interacționează, cu studiul sistemelor ce evoluează departe de echilibrul termodinamic și care manifestă comportări la scară globală ce nu pot fi identificate din analiza locală. Automatele celulare pot fi considerate modele de început din clasa algoritmilor ce conduc la procese de auto-organizare. Inteligența Artificială (calculatorul neuronal) și  Viața Artificială au definit metode și tehnici de cuantificare a evoluției și au permis o mai buna definire a conceptului de sistem complex.

 Teoria catastrofelor – o teorie care fundamentează studiul stărilor critice, al singularităților și permite înțelegerea și analiza fenomenelor ce au loc la pragul care marchează trecerea între două stări; oferă un model în care se pot observa și înțelege analogiile dintre fenomene aparent fără o legătură evidentă între ele, care au loc în diferite sisteme naturale, de la fizică la psihologie și sociologie, reluând din altă perspectivă rolul analogiei în transferul de cunoștințe. Evidențiază importanța parametrilor de control – constante aflate în fața mărimilor fizice necunoscute dintr-o ecuație – în controlul stabilității unor sisteme.

La acestea se adaugă cunoștințele legate de știința Cogniției (ansamblu de concepte și tehnici derivate din psihologie, inteligență artificială, semantică și semiotică, heraldică și hermeneutică) utile în înțelegerea mecanismelor de percepție, de formare a noțiunilor, de trăire asociată procesării neuronale. De asemenea, se poate remarca și rolul deosebit jucat de știința Computațională ce a oferit cadrul și infrastructura capabilă să abordeze concret rezolvarea unor ecuații neliniare și, mai mult, să ofere un spațiu de cercetare inedit – spațul numeric– în care să se poată studia complet geneza, dinamica și evoluția unui sistem complex. În acest context, teoria automatelor celulare și procesarea neuronală joacă un rol deosebit.

 

În loc de concluzie

Putem sintetiza cele spuse până în prezent prin cuvintele Evei Mit leton – Kelly, Complexity Reasearch Programme, London school of Economics: “ Complexity is not a methodology or a set of tools (although it does provide both)… The Science of Complexity provide a conceptual framework, a way of thinking, a way of seeing the World” În acest nou cadru conceptual, mai cuprinzător și mai adecvat înțelegerii fenomenelor sociale și economice, putem spera să găsim răspunsurile la intrebările care ne frămantă azi.

Putem spune că paradigma complexității este în măsură să ofere cadrul conceptual în care se pot proiecta, evalua și coordona procese specifice lumii vii (biologie și mediu, sociologie și economie) respectiv a proceselor guvernate de inteligență artificială (ingredient din ce în ce mai utilizat în informatică). Putem afirma că această paradigmă este esențial legată și chiar condiționează împlinirea obiectivelor trasate prin documentul de la Lisabona 2000 referitor la structurarea în Europa a economiei bazate pe Cunoaștere, formă de organizare socială superioară celei Industriale (societatea industrială) sau Informaționale (societatea Informațională) și care ar putea să asigure o dezvoltare durabilă a omului pe Pamânt . De asemenea am putea afirma că, grupul sau națiunea care va înțelege valoarea intrinsecă a noii paradigme, generând un mecanism eficient de educație specifică, va supraviețui și se va valoriza în lumea post-globalizării.

Dar poate cea mai importantă afirmație este faptul că cei chemați să sprijine actul justiției, cei care au ca sarcină modelarea unui sistem coerent de reglementări și norme în domenii economice, civile sau penale, respectiv cei chemați să asigure respectarea legislației în vigoare ar trebui să fie primii care să cunoască, să recunoască și să asume știința Complexității punând astfel bazele noii discipline: Jurisdinamica: o disciplină născută din rafinarea Juridicului în cadrul conceptual nou al științei Complexității.

 

Bibliografie:

 

1. Thomas Earl Geu, Chaos, Complexity, and Coevolution: The Web of Law, Management Theory, and Law Related Services at the Millennium, 65 Tenn. L. Rev. 925 (1998) (applying complexity theory to business law and management settings).
2. Thomas Earl Geu, The Tao of Jurisprudence: Chaos, Brain Science, Synchronicity, and the Law, 61 Tenn. L. Rev. 933, 934-35 (1994) (discussing the potential significance of chaos and emergence to legal theory).
3. Vincent Di Lorenzo, Complexity and Legislative Signatures: Lending Discrimination Laws as a Test Case, 12 J.L. & Pol’y 637 (1996) (using chaos theory to evaluate the legislative response to alleged lending discrimination).
4. Michael J. Gerhardt, The Role of Precedent in Constitutional Decision Making and Theory, 60 Geo. Wash. L. Rev. 68, 114-15 (1991) (explaining Supreme Court constitutional jurisprudence using, among other mediums, a discussion of chaos theory).
5. Erica Beecher-Monas & Edgar Garcia-Rill, Danger at the Edge of Chaos: Predicting Violent Behavior in a Post-Daubert World, 24 Cardozo L. Rev. 1845 (2003).
6. Susan W. Brenner, Toward a Criminal Law for Cyberspace: Distributed Security, 10 B.U. J. Sci. & Tech. L. 1 (2004).
7. 7.Vincent Di Lorenzo, Legislative Chaos: An Exploratory Study, 12 Yale L. & Pol’y Rev. 425, 432-35 (1994) (developing a model for legislative decision making based on chaos theory).

 

Webconector:

http://www.mcxapc.org/atelier.php?a=display&ID=11

http://www.findarticles.com/p/articles/mi_qa3736/is_199701/ai_n8741985/pg_15

http://www.santafe.edu

http://www.irit.fr/COSI/training/complexity-tutorial/complexity-tutorial.htm

http://complexity.orcon.net.nz/intro.html

http://www.calresco.org/tutorial.htm