Eseuri de Corina Gheorgheza

 

Născută la 14 octombrie în Ploiești. Licențiată în Științe Administrative.

După terminarea facultății, a schimbat macazul, îndreptându-se către marea ei pasiune: arta.

A cochetat 6 ani cu industria ”beauty,” unde s-a format ca ”make-up artist,” dar și ca om de vânzări și unde a înțeles că frumusețea umană există, dar trebuie descoperită.

Specializările în medicina tradițională chineză și rusă au fost cele care au ajutat-o să ia contact cu omul din punct de vedere holistic, drept pentru care care dorința de a coborî în adâncurile ființei umane, acolo unde se întrepătrund sacrul și profanul, a venit în mod firesc.

Pasiunile sale pentru psihologie, filosofie și simbolistică s-au unit într-o manieră subtilă și naturală , reușind astfel să pună în scris toate imaginile interioare ce-și au fascinanta reflexie la exterior, sperând doar că cititorul va rezona cu mesajul care îi este adresat.

În prezent, are diverse contracte de colaborare în zona de online, administrând conturi de publicitate si specializându-se în content writing și copywriting, domenii ce au la bază scrisul, element care îi definește personalitatea.

Caută-mă prin tine

Aruncă-mă sub soare și arde-mi aripile învechite. Leagă-mi părul de nori și aruncă-mă în lava vulcanului ce așteaptă să-mi devoreze carnea, ca mai apoi să mă renască din propria-mi cenușă. Ascultă-mi urletul care vuiește prin codrii uitați de lume. Învârte-mă în lanțuri și taie-mi respirația cu a ta făptură. Iubește-mi sânii încordați de uitare și alungă-mi tristețea ce-mi macină pleoapele.
Fie-ți milă de surâsul inocent al copilei schiloade și oferă-i un tulbure adevăr. Scrie-mi pe brațe cu sângele învolburat și nu mă reda tăcerii. Oferă-mi un cântec însuflețit de a ta făptură și împodobește-mă cu giulgiul sfințit de îngeri. Apucă-mi mâinile vinete și du-mă la marginea lumii, de unde să-mi arăți linia orizonutului. Caută în mine fărâma de bunătate și ascultă-mi muzica sufletului. Reîncarnează-ți făptura și redă-mi curajul de a plânge. Umple-mi golul cu viața însăși și transformă-te în cea mai frumoasă amintire a trecerii mele în neființă.
Mă caută, mă uită, mă iubește, mă ascultă și caută în mine sângele din tine. Prăfuiește-mi auzul cu ale tale șoapte și îmbată-mi rostul. Lasă-mă să te găsesc în dans, în pânzele pictate ale sufletelor ce își caută lumina, în lucrurile care vin și-mi răsar peste umerii gârboviți de umbre. Astupă-mi răsuflarea cu coama-ți rebelă și unește-mă cu iubirea. Caută-mă sub coaja de portocală și împrăștie-mi aroma în univers, de unde să cresc, să te privesc, să te întregesc.

 

Citește sincer

Ciorne, zeci de foi împrăștiate, cărți ale căror pagini sunt răsfoite de adierea vântului, idei suspendate ce așteaptă cu nerăbdare atingerea peniței…e haos!
Un haos frumos, ordonat și luminat.Luna reflectă literele pe pereți și totul capătă sens. Foșnetul foilor împrăștiate șoptește.
Ideile își vorbesc între ele și se pun în perfectă ordine haotica. Șoaptele ascunse printre rânduri dau de veste că e timpul marilor alegeri.“Ține-te strâns de copertă și nu ne da drumul!”Răsăritul e departe și adierea rece tremură mâna ce ține penița. Nu are cum să dea greș, este înfiptă în pagini iar cerneala își lasă urmele aducerilor aminte.
Muzicalitatea semnelor de punctuație se contopește cu albul foilor și nimeni nu ia locul nimănui. Într-o perfectă armonie chiar și albul capătă culoare. Amintirile se răsfoiesc și chicotesc pe la colțuri. Mii de zâmbete înăbușite dau din coate .E loc pentru toată lumea!
Coperțile îmbătrânite înainte de vreme mângâie însemnările din josul paginilor:“ Doar pentru că sunteți jos, nu uitați – voi sunteți cele mai importante! Fără de voi, explicațiile ar fi greu de găsit! ”Le-am întrebat când se odihnesc și mi-au spus – “NICIODATĂ”.
Ele cântă zi și noapte! Precum sirenele ademenesc marinarii, astfel ele își atrag victimele.
“Iubirea și amintirea ne țin în viață! Chiar și uitarea lasă loc regăsirii! Avem instincte animalice, ne place să fim devorate din scoarță în scoarță și asta doar din dragoste pentru voi! Atingerile calde ale mâinilor voastre ne încarcă cu energie și ne umplu sufletele de iubire și speranță!
Atâta timp cât ne țineți aproape de suflet, noi nu ne vom pierde niciodată identitatea! Prietenia este mugurele care încolțește indiferent de anotimp și noi, în adâncurile sufletelor noastre enigmatice, știm că ne iubiți și ne apreciați, iar noi vă iubim devotamentul, înțelegerea și calitatea de a fi oameni și nu în ultimul rând … cititori!

 

Harta întoarcerii acasă

O mângâiere ce-și refuză atingerea, e ca un vas antic de porțelan ai cărui pereți nu au simțit niciodată atingerea sfânta a apei, un vas păstrat cu sfințenie într-o vitrină veche și prăfuită.
Un om ce nu-și recunoaște chipul pictat în icoana nemurii nu poate bate la porțile cunoașterii de sine, căci va fi nevoit să deschidă porțile altora, lăsându-i să-i atingă măruntaiele.
O dezvirginare forțată, menită să unească bucățile de suflet uitate în alții, asemeni unui șaman ce-și cânta strămoșii în vis, aducându-i din simțire cât mai aproape de prezent.
E o dorința pură ce-și lovește tâmplele de timpanele lumii, dorind să creeze o acustică perfectă a unei realități pierdute în neputința dezordinii.
O căutare permanentă a unui contact direct și autentic, de gesturi și intenții cristaline, ce au ca unic scop umplerea ființei până la refuz, permițând astfel emoțiilor să vadă lumina zilei.
E doar o cale, iar calea se naște din actul mic, făcut atunci când nimeni nu se uită, făcut în liniște și armonie, atunci când polii pământului se unesc pentru a da naștere vibrației.
În neantul creat de zei, omul s-a învățat să-și aștepte soarta scrisă pe firele de borangic ce se deșiră din ghemul infinitului. O așteptare dureroasă, ce-l va lipsi în cele din urmă de tot ceea ce anticii au scris cu litere de-o șchioapă pe pereții marilor temple.
Nimic din ceea ce este nu poate fi fără dezgolirea trupului fără de formă și nimic din ceea ce poate fi, nu își va găsi matrița în care să se reîncarneze pentru noile experiențe ce au să vină.
Sunt doar salturi în gol ce au ca unic scop pescuirea de emoții din sufletele celor rămași captivi într-un inconștient colectiv, emoții menite să fie integrate într-o realitate relativă.
Căci omul este dator cu o viață pentru a se reîntregi în a sa viață, este dator să-și rupă carnea putrezită ce nu-i lasă lumina să respire, ca mai apoi să-și țeasă din ghemul vieții cămașă de botez lumesc.
Tu cititor străin și plin de gânduri stranii, alege printre rânduri și saltă-ți bolta de pe umeri. Îți ești dator să fii doar unul, acel unu pe care dualitatea îl iubește și îl împodobește cu pasiuni mistuitoare. Ascultă-ți vocile ce ți se împletesc printre degete, căci ele îți vor scrie în cele din urmă harta întoarcerii acasă.