De Călin Muntean

Nu există înţelegere care să ne mântuiască de actul propriu de a muri şi, din păcate, nici salvare.

Despre moartea mea nu ştiu nimic de la mine însumi, ci doar din exemple colaterale. Moartea este alteritatea supremă cuibărită în propriul eu, intimitatea cea mai străină.

Despre moarte se poate vorbi în general, dar nu se poate spune nimic în particularitatea sa unică. Moartea este trăirea propriei imposibilităţi de a crede că vom muri. Cea mai mare nedreptate ontologică – să putem muri doar prin intermediul vieţii. Moartea trăieşte doar la viitor. Nimeni nu poate percepe prezentul efectiv al morţii, ci doar viitorul ei anticipat. Clipa în care nu mai sîntem s-a golit de orice prezent. Prin moarte, ca fapt, viitorul nu-şi mai aşteaptă prezentul. Moartea întoarce temporalitatea, mai exact echi-temporalitatea, în imposibilitatea ei primordială.
Naşterea este prima posibilitate a morţii, chemarea ei din ceţurile intemporalităţii. Ea ne pre-destinează necondiţionat morţii. Viaţa este o continuă naştere şi moarte.

„Dasein-ul factic există născându-se mereu şi născându-se el deopotrivă moare deja, în sensul că fiinţa sa este fiinţă întru moarte” (M. Heidegger).

În înţelegerea morţii putem înainta doar atât cât am înaintat în înţelegerea vieţii. Căci ele se descoperă doar împreună, anulându-se.
Nu poate exista o analitică a morţii în afara ontologiei vieţii, una din care fenomenalitatea sa a fost evacuată. Afară de situaţia în care ea evoluează conceptual într-un eter fenomenologic. A muri – oricum am conota ontic şi ontologic acest fapt – înseamnă a părăsi o viaţă, un trup. De aceea Dasein-ul heideggerian poate muri doar în cuvinte, din care, ontologic, s-a şi născut… În registru ontic, nu putem muri decât prin intermediul organelor trupului. Doar în gând putem trăi ca muribunzi toată viaţa. Fiinţa este parţial posibilitate realizată şi posibilitate posibilă. Existenţa ei este mereu concretitudine şi posibilitate în mers, ea este mereu de încheiat şi de îndeplinit. Moartea aşteaptă undeva pe drum, în posibilitatea posibilă, acolo unde chiar şi gândul pătrunde cu greu.

Gândirea morţii este maximul oricărei gândiri. Ea gândeşte chiar din neputinţa propriei limite, pe măsură ce se anulează. Putem doar gândi moartea în de-ne-înţelesul ei. Oricât am încerca să trăim, trăim aproximativ, şi oricât am evita să murim, reuşim să murim perfect. Căci existenţa fiinţei se „întregeşte” în indefinitul morţii. Moartea încheie ceea ce a început naşterea, face sinteza dintre nou-născut şi cadavru.

„Să ne ferim să spunem că moartea este opusă vieţii. Viaţa este numai o varietate a morţii, o varietate foarte rară” (F. Nietzsche).

Moartea nu este un răspuns la o mare incertitudine, ci este normalitatea incognoscibilă a faptului de a fi. Intimă vieţii, moartea îi rămâne acesteia total străină. Moartea se foloseşte impecabil de viaţă, şi-o asumă în mod absolut. Născuţi în ignoranţă, ştim sigur doar faptul – mai exact, desfăptuirea – că vom muri. Ne-am născut pentru a avea de unde muri. Naşterea este vinovată pentru moartea noastră, pentru avalanşa apriorică a de ce-urilor ultimative. Ne naştem pentru a-i da morţii de lucru, pentru a-i oferi materia inefabilă pe care o transformă cu atâta precizie în nimic.
Ne naştem pentru a prelungi moartea cu încă o viaţă.
Cum poate o viaţă efemeră să producă o moarte eternă? Dintr-o naştere întâmplătoare, reuşim o moarte exactă, absolută. Reuşim să murim doar cu datele naşterii, cu toate limitele puse în ea. Viaţa nu ştie să iasă din ea însăşi decât prin intermediul morţii. Fără acest ajutor, ea ar exista intemporal. Moartea este pre-condiţia de posibilitate a oricărei vieţi.
Ne putem naşte tocmai în virtutea faptului că putem muri. Murim, în mod personal, prin intermediul unei impersonalităţi, a unui fenomen straniu. Murim cu datele unei absurdităţi. Exterioară aparent vieţii, moartea se poate mişca doar în limitele acesteia. În afara vieţii nu s-ar putea şti că poate exista moartea, nici măcar nu s-ar putea presupune.
Viaţa este primul pas indeniabil spre moarte, garanţia de nezdruncinat a acesteia. Prin moarte nu trecem dintr-un moment temporal în altul, ci ne de-cuplăm pentru totdeauna de la curgerea temporalităţii. O lăsăm mai liberă cu o determinare.
Lipsa oricărei sondări empirice a morţii, precum şi imposibilitatea sa intuitivă, raţională, face din ea o proiecţie cognitivă în imposibil, o speculaţie bazată mai mult pe acrobaţiile semantice ale cuvântului. Căci subiectul morţii rămâne viaţa. Promptă, exactă, punctuală – moartea ne semnează tuturor transferul în neant. Ne garantează pentru totdeauna inexistenţa.

Când e vorba de viaţă, ţine punctul de trecere deschis non-stop. Moartea – o idee cu care putem convieţui toată viaţa. Doar plinul vieţii poate naşte golul morţii, doar o incertitudine poate produce un non-sens, doar un extaz inutil poate produce un delir absolut. Moartea ne conduce de mână prin viaţă, ne aşterne hazardul la picioare. Se pare că doar prin inutilitatea totală a vieţii putem face şi moartea inutilă.
Treptat, pentru a scăpa de obsesia ei, trebuie să ne debarasăm de orice element activ al vieţii. Deveniţi nimic, încă din timpul vieţii, moartea nu mai are ce să ne facă. Moartea nu trebuie să ne găsească în viaţa pe care poate să o anihileze. De fapt, moartea ne trăieşte toată viaţa, doar la sfârşit ne lasă total liberi. Problema e că moartea ne găseşte deja trecuţi, ea neavând decât misiunea de a oficializa acest fapt, de a-i da caracterul irefragabil al certitudinii.
La cât de scurtă e viaţa, moartea trebuie să fie eternă. Mare privilegiu ontologic e totuși acela că putem muri din condiţia de om. Apoi, mare lucru să putem muri pentru totdeauna, fără nici o repetiţie. Faptul de a putea muri e un lux al existenţei, nu un neajuns, aşa cum eronat se crede. Moartea ar trebui să ne înveţe să nu facem nimic peste măsură. Dar moartea altora nu ne învaţă nimic, pentru că, în realitate, există doar o singură moarte, cea individuală. Din a cărei pedagogie nu apucăm să tragem vreo concluzie. Cum poate face viaţa din moarte o promisiune? Căci moartea nu se poate promite decât pe ea însăşi.
Faptul că nu putem conştientiza cu adevărat gravitatea actului morţii constituie un triumf al vieţii. Ce rost are să ştim ceea ce nu putem înţelege? Moartea ne reduce la un singur cuvânt, la o singură tăcere. Nu că murim este problema. Ci faptul că ea abuzează în mod neruşinat de noi. Ne confiscă toate singurătăţile. Ne ţine ascunşi o veşnicie. Ne convinge mult prea uşor să fim iarăşi nimic. De unde ştie fiecare viaţă să ducă exact în punctul de cotitură al morţii? Cum de nimeni nu a greşit ratând această întâlnire? Cine urcă în viaţă trebuie să coboare prin moarte. Amănuntele le stabileşte aceasta din urmă.
Moartea – ultima nebunie a vieţii. Viaţa este obstacolul pe care îl întâlneşte orice vieţuitoare în drumul ei spre moarte, prima condiţie a finitudinii. Moartea este singurul proces pentru care nu trebuie făcut nimic. Aşteptarea este suficientă. Dacă tot ne-a dăruit viaţa, de ce are nevoie divinitatea de moartea noastră? De dragul omului, după o invocație ionesciană, Dumnezeu trebuia să abroge chiar şi moartea.
Oricum, ea nu a rezolvat şi nu va rezolva nimic din perspectiva sensului. Moartea este un subiect pe care nu-l pot epuiza toate vieţile. Non-naşterea este soluţia radicală împotriva morţii. Numai aşa îi poate fi interzis chiar şi numele. Viaţa pare doar un experiment al morţii, pe care trebuie să-l verificăm fiecare, deşi ştim concluziile.

Moartea este singura regulă gramaticală a vieţii. „Eu voi muri” – singura propoziţie adevărată. O viaţă e totuşi mult prea puţin pentru câtă moarte ne aşteaptă. Ne naştem, aparent, cu toate libertăţile şi cu o singură obligaţie: aceea de a muri.