Tăcerea

De Mădălin Matica

Trei ore. De atâta timp stă acolo, în colț, ghemuit pe vine. Se uită la podeaua murdară. Ciment infect și rece ca gheața. Plin de scursori. Aș vrea să îi ofer un scaun, dar nu am așa ceva. Celula este mică și are doar un pat de fier. Fără nimic pe el. Fier rece. Poate i-aș fi oferit un ceai sau măcar un pahar cu apă. Stă, mă uit la el și nu îmi dau seama ce face. Se gândește? Este trist? Măcar îngândurat? Vrea să îmi spună ceva?

De trei ore mă gândesc ce să îi spun. Ce să îi cer? Ce ajutor să îmi dea? Măcar să îl întreb ce sens au toate astea? De ce arestarea? De ce condamnarea? De ce tortura din arest? De ce chinurile de aici? Foametea? Lanțul? Frigul? Boala?

Mă uit la el și îl vad cum stă nemișcat. Nu se uită la mine. Se uită la ciment. Tace. Tac și eu.

Offf… câte aș avea să îi spun! Câte reproșuri urcă în mine. Cât am nevoie de un sens în tot. Un scop. O rebeliune mă umple și frustrarea se clădește năvalnic. S-a hrănit ani de zile pentru a răbufni acum?

Mă simt slăbit și cu greu mai rezist să mai suport încă o zi în temniță. Sper însă ca, înainte de a se sfârși totul, să înțeleg. Eu fantomatic și el invincibil. Ca o stâncă de marmură. Incredibil de alb. Albul intensificat de negrul murdar al pereților plini de dejecții.

A mai trecut o oră. În curând se va lumina. Măcar de ar spune ceva. Măcar de m-ar privi. Măcar de aș putea articula un singur cuvânt. Primul care ar rupe zăgazul după care ar începe un șuvoi de reproșuri, întrebări și argumentări. Cuvântul stă înțepenit în gât. L-aș întreba ce s-a întâmplat cu ai mei. Măcar atât să știu. Dar el stă nemișcat. Ghemuit pe vine. De patru ore mă cert cu el și cu toată lumea și acuz, cerșesc, implor, blestem. Tace. Îmi este frică însă că a auzit toate vocile din capul meu. De fapt, sunt sigur că le-a auzit. Poate de asta tace.

Soarele se pregătește a răsari. Cerul înghețat începe a se lumina. Fierul gratiilor are chiciura pe el. Ridic privirea și caut primii zori. Când mă uit la el îl văd ridicat. Stă în picioare. Capul îi atinge tavanul celulei. Acum se uită la mine. Nici o expresie pe fața de marmură albă. Încet se întoarce și dă să plece. Cuvântul răbufnește :

– Mulțumesc, Mihail !

Se oprește, încremenit pentru o secundă. Stă nemișcat o clipă lungă cât o eternitate. Ce este o clipă în temniță? Sau pentru el? Pare că ezită. Apoi dispare. O explozie de imagini îmi suprasolicită mintea: copilăria, prima iubire, primele idealuri, prieteni, o mână de bebeluș pe mâna mea, zâmbetul unei trecătoare, miraculoasa alee din parc, primul sărut, o strângere de mână caldă care mă cuprinde, un deal și o vale ca o doină, o pisică leneșă pe un pervaz, râsete într-o mică cămăruță de cămin, penumbra unei chilii….

…..

…..

 

– Cineva să aducă dracului un sac, că mai avem un înghețat!

281

 

Vântul șuieră prin geamul spart. Lugubru. Cum poate să fie noaptea atât de neagră și haină? Cum poate… Un gardian se aude pe hol. Mă foiesc în pat. Lanțul de la picioare face un zgomot trist. Nici măcar metalic. Sună a os putrezit frecat de carne. Lanțul nu e greu. Anii de când îl car l-au îngreunat. Sau poate eu m-am subțiat. Frigul, foamea, moartea și lanțul: cele patru cavaleri. Deveniți patru puncte cardinale ale vieții mele. Sau ale vieții tuturor aici. Aiud. Patru puncte cardinale în 281. De ce Miercurea Ciuc? De ce Sărata? De ce Aiud?

Parcă și viforul întreabă „De ce”?

15 ani. O viață de om. Doi ani de lanțuri. 15 ani de temniță. Mai există ceva în afara ei? A existat ceva în afara ei? Nici nu mai îmi aduc aminte. Eu sunt Temnița. Ne-am alipit si suntem uniți.

Amintiri sau halucinații ale febrei? Trufia a tăcut acum. Când a vorbit, am spus : Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată.
I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Eu sau ea, cineva a rostit asta. Când nu știam încă ce este suferința. Trufia vecină cu aroganța. Păcate de moarte.

De ce eu? De ce nu M-ai salvat? O puteai face. După 15 ani ce să mai cer din ce nu am cerut deja? Și Taci. „Mor că nu mor”. O sfântă care ar fi putut spune asta după ce ar fi stat lângă mine. Trufia a trecut. A rămas furia. Furia lui Iov. Îl înțeleg pe Iov. Cred că am devenit Iov și nu ajung la sfârșitul povestii. Cred ca asta este toată Povestea. Fără înțeles. Eli, Eli, lama…..

O imagine. Mulți tineri. Am fost și eu, demult așa tânăr. O voce puberă îngână ceva. Nu reușesc să aud. Halucinez probabil. Dar aud ceva… „nu pentru pogoane”.
Știu asta! „…să pui tot sărutul fierbinte”. Știu asta ! Si vocile lor. Sute de voci. Acum și în veac. Voci dintr-un viitor prea îndepărtat să îl gândesc. „…spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te…”. Vocea e tânără. Vocea e inocentă.

Înțeleg. Acum înțeleg. Accept și Mulțumesc. Totul pentru o Poezie. Ca leopardul lui JLB.

Lanțul e gros și rece iar vântul șuieră prin gemul spart. Febra mă încălzește și foamea îmi urlă-n stomac. Zâmbesc. Am înțeles. Totul a conspirat sa mă aducă în acel punct. Acel refren îngânat a fost totul. Și fără Tot, el nu ar fi existat. Înțeleg. Zâmbesc. Mă întorc pe patul de fier și Mulțumesc. Mulțumesc Miercurii-Ciuc. Mulțumesc Săratei. Mulțumesc Aiudului sfânt. Am ajuns și am făcut ceea ce trebuia să fac. „Mor, acum, că nu mor”. Zâmbesc. Nu e delir, este fericire.

Îți Mulțumesc.