Războiul nu are chip de femeie

cartea unui război al bărbaților
povestit cu inimile femeilor

De Laurențiu-Cătălin Dinu

„Cum să-ți spun: e cumplit să-ți amintești, dar e și mai groaznic să nu-ți amintești.“
(Valentina Pavlovna Ciudaeva, sergent, comandant de tun antiaerian)

 

Rezultat al unui volum gigantic de muncă în teren și la biroul de lucru (interviuri înregistrate și transcrieri ale acestora), apărută în urma unor eforturi foarte mari în ce privește relațiile cu editurile și cu cenzorii, cartea avea să se constituie în promisiunea unui mare autor și a unei mari opere, ambele promisiuni confirmate strălucit ulterior.
Două ar fi aspectele care dau o valoare ieșită din comun acestei cărți apărute în 1978 și care avea să fie tradusă în numeroase limbi, atât înainte de anii ’90 ai Perestroikăi (ce au marcat debutul unei oarecare libertate de exprimare în spațiul fost-sovietic), cât și după aceea, în epoca „deplinei“ libertăți a cuvântului.
În primul rând, cartea este remarcabilă pentru că prin ea se reface o istorie emoțională a războiului, nu una rațională care să pună (ori să opună) în pagină tabere și echipamente de luptă – cu toate detalierile numerice de rigoare – și geografii de război. Istoria războiului este refăcută în cartea Svetlanei Aleksievici exclusiv de către memoria afectivă a fostelor combatante sovietice.
Al doilea aspect, încă și mai rar, este felul tehnic în care este construită relatarea – Svetlana Aleksievici juxtapune o serie de istorisiri orale ale respectivelor combatante.
Echivalarea până la identificare a constructului literar cu o istorie orală ce se țese singură din suma unor istorisiri orale personale – acesta va fi modul de a face literatură căruia Svetlana Aleksievici îi va rămâne permanent fidelă, în toate cărțile sale de până la acest moment. În 2015, opera Svetlanei Aleksievici – care reface în aceeași tehnică episoade extrem de dureroase ale istoriei recente (traumele trăite de cei ce erau copii în vremea războiului; ce a însemnat cu adevărat războiul din Afganistan; relatările celor ce au avut de îndurat, mai mult decât accidentul nuclear de la Cernobîl în sine, cinismul autorităților sovietice din epocă) va fi încununată cu premiul Nobel pentru Literatură.

„Războiul nu are chip de femeie“ a fost, în ce privește ediția originală din 1978, victima cenzurii sovietice pe porțiuni destul de întinse. Magnitudinea și „metodologia“ intervenției cenzurii sovietice sunt perfect accesibile cititorului român prin simpla comparare a ediției apărute în 1989 la Editura Militară cu cea apărută în 2016 la editura Litera. S-a eliminat, de către cenzură, absolut tot ce ar fi pus sub cea mai mică îndoială imacularea Victoriei sovietice și profilul impecabil moral al armatei sovietice, atât la nivel de colectiv, cât și la nivel individual.
Pe de altă parte, s-a operat în sens invers în ce privește armata germană – orice frază care ar fi umanizat cumva combatanții adverși a dispărut din text, iar luptătorii germani sunt, de la un capăt la altul al romanului, „fasciști“. Ediția din 2013 (tradusă în 2016 la Ed. Litera) nu doar că reașează în text bucățile eliminate inițial de cenzură, dar restituie și câteva din dialogurile – excepționale – pe care autoarea le-a purtat cu cenzorii, la vremea respectivă.
Să nu ne întoarcem încă la textul fascinant, dur, tandru, plin de emoție al ediției necenzurate (din 2016, în limba română) înainte de a puncta calitatea excepțională a traducerii lui Ion Covaci, dar și notele, cu specific istoric, absolut remarcabile ale Justinei Bandol, note ce clarifică la modul concis, pentru cititorul român, diverse contexte istorice, a căror cunoaștere oferă o pătrundere mult mai adâncă a textului.
Deși femeile intervievate, foste combatante, sunt în sine o cale extraordinară de acces la o istorie emoțională a războiului, culegerea unor relatări care să poarte cât mai mult autentic în ele nu a fost deloc o sarcină ușoară pentru Svetlana Aleksievici. Memoria (oricărui om) este oricum ceva dinamic, se rescrie permanent, în funcție de o multitudine de factori. În particular, cea a fostelor combatante tinde să fie alterată de presiunea enormă pe care o exercită, insidios, „adevărurile“ epocii. Pentru autoritățile și istoriografia oficială sovietică, „Victoria“ este cuvântul cheie în care sunt de contopit toate impresiile de atunci legate de război, dar și toate evaluările ulterioare.
Dincolo de „Victorie“ și eroismul luptătorului rus, abordarea oficială nu concepea nimic – și în niciun caz lucruri precum mizeria, suferința, tragismul zilelor și anilor de război – care au fost atât de reale și atât de crunte. Nici măcar în cazurile de o durere cutremurătoare (precum cel al ostașilor sovietici căzuți prizonieri, trimiși în lagăre de muncă în Germania, care după război au fost trimiși de autoritățile sovietice direct în Gulag) „adevărurile“ epocii nu admit discuții care ar putea șubrezi din eroismul și imacularea „Victoriei“.
Ca atare, Svetlana Aleksievici a trebuit să ducă femeile intervievate într-un spațiu afectiv cât mai puțin posibil afectat de intruziunea presiunilor „adevărurilor“ epocii. Pe lângă asta, cel mai adesea interviul tinde să devină din ce în ce mai gol de lucruri relevante, de emoții profunde relatate în detaliu, atunci când la discuții asistă și alte persoane, mai cu seamă bărbați – aceștia find foarte atașați adevărurilor „eroice“, în care – de la sine înțeles pentru ei – nu au ce căuta relatări <<muierești>>, concentrate, potrivit percepției lor, asupra unor nimicuri femeiești.
Alegerea femeilor combatante ca ‘naratoare’ ale războiului e justificată nu doar de faptul că au luptat în număr foarte mare – circa un milion de femei, acoperind practic toate specialitățile militare, inclusiv pe cele considerate până atunci eminamente masculine (lunetist, tanchist, ofițer naval etc), ci mai ales pentru că accesarea emoțiilor lor este o cale (practic cea mai bună, dacă nu cumva și singura) de înțelegere amplă și detaliată a naturii umane în condiții extreme.
A fi pus în fața morții, zi de zi, pe o perioadă de domeniul anilor, face să aibă loc o filtrare foarte severă a esențialului de ne-esențial. Sigur, cel mai important atribut al feminității care rămâne în zona esențialului, fiind la aceleași cote înalte ca și în viața civilă, este, înainte de orice, ocrotirea vieții, chiar și simultan cu țelul esențial al războiului – distrugerea ei pe scară masivă: „Bătălia s-a terminat noaptea. Iar dimineață a nins. Sub zăpadă zac morții… Mulți au mâinile ridicate spre cer… Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…“
În ce privește modul cum au ajuns aceste femei – majoritatea foarte, foarte tinere – pe front, în majoritatea relatărilor este prezent tabloul unui entuziasm contagios, la nivel de grupuri mari, care le face să ceară înrolarea și să insiste cu cerbicie până o obțin. Pentru mai toate, întâlnirea cu războiul este groaznică – este momentul în care își dau seama că nu au avut nici cea mai mică impresie despre cât de cutremurător e ceea ce se întâmplă acolo de fapt. Iar cel mai cumplit lucru pentru o femeie – proiectată genetic ca generatoare și ocrotitoare a vieții – este să ucidă. Pentru unele din ele, pierderea anterioară a cuiva din familie în război, eventual într-un mod de o cruzime deosebită, face această sarcină de luptă ceva mai ușor de atins.
Interesul scritoarei (prin alegerea și juxtapunerea adecvată a mărturiilor) se focalizează nu neapărat pe faptele în sine, ci pe ceea ce au făcut acestea din sufletul omului, din om. Și de fiecare dată detaliile relevate, aparent de plan secund, spun foarte mult despre condiția femeii, nu doar în război, ci în general. Chiar și în această esențializare extremă, pe care războiul o aduce combatantului, rămâne, bunăoară, marcant felul în care femeia se raportează la sine sub raport estetic.
Probabil cu gândul la o șansă de a se împlini printr-o familie, dacă va supraviețui, femeia combatantă este atentă, atât cât se poate, cu aspectul ei. Ca o prelungire parcă în absurd a acestei trăiri, femeia combatantă este îngrozită – imaginea revine în câteva relatări independente – până și (și? mai ales) de gândul că ar putea avea parte de o moarte care să o sluțească.

Într-o notă similară, dar în alt registru, una din cele mai mari suferințe este purtarea de lenjerie bărbătească (alta nefiind disponibilă în stocuri). Sau, similar, legat de încălțăminte: „Eram gata de orice faptă de vitejie, dar nu să port măsura 42 în loc de 35. Era atât de greu și de urât! Atât de urât!“
Dorul de condiția feminină nealterată de război este profund și se manifestă în cele mai felurite chipuri, unele destul de intuitive („Căutam orice pretext ca să punem mâna pe ac, să coasem ceva și, măcar pentru o vreme, să ne recăpătăm firea adevărată“), altele imposibil de imaginat înainte de a se produce (extraordinar este episodul, aproape cinematografic, al adulmecării, la propriu, cu rândul, de către toate camaradele, a unei femei venită din permisie, care mirosea atât de intens a „acasă“).
Momentul Victoriei este primit, desigur, cu o explozie de bucurie, căreia îi succede însă imediat o stare pronunțată de încordare. Nesiguranța de anticipare domină acum viața tuturor acestor femei. Cele mai multe au ajuns pe front direct din adolescență, așadar fără a fi avut timpul care să le fi dat posibilitatea unei pregătiri, a unei calificări profesionale ce le-ar fi oferit siguranța unui rost în viață.
Pe lângă acestea – și de fapt chiar înaintea lor – dragostea visată pentru reîntoarcerea în civilie – atât de mult, de omenește, așteptată – se va izbi de realități crunte, inimaginabile de către ele când erau încă pe front (și, între altele, nu aveau nici cea mai mică garanție că la sfârșitul războiului vor mai fi vii). Societatea, dar mai cu seamă femeile care nu au fost pe front le așteaptă acasă cu o ostracizare de o intensitate extremă, fundamentată, fals, dar cu efecte extrem de reale, pe prejudecata „lipsei de moralitate“ a celor ce au putut sta atâția ani la un loc cu bărbații cu care au luptat cot la cot. Iar exprimările unor astfel de idei profund traumatizante nu au fost deloc delicate. Ura și stigmatizarea au fost extrem de profunde, pe termen lung și verbalizate la modul cel mai dur, din păcate.
Războiul din cartea Svetlanei Aleksievici este „o treabă omenesc-neomenească, făcută de oameni pur și simpu, ceva în care suferă nu doar oamenii, ci și pământul și păsările și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător.“ Relatările femeilor combatante pe aceste subiecte sunt, simultan, cutremurătoare și de o delicatețe sufletească infinită.
Repulsia față de realitatea cumplită a războiului transpare la tot pasul din relatările fostelor combatante, direct ori sublimat. Cuvintele Svetlanei Aleksievici însăși despre aceste sentimente sunt o perfectă sumă, anticipată și realizată, a intențiilor care susțin sensul acestei cărți: „Să scriu o carte despre război de la care să ți se facă greață, după care să respingi fie și numai gândul războiului. Să-ți pară nebunesc. Să li se facă până și generalilor silă.“
În paralel cu sentimente de acest tip, emoția din unele relatări are în ea un lirism de o factură aparte, care ne face să realizăm că până și în împrejurări groaznice, omul rămâne gazda prin care se propagă în lume ceva din condiția paradisiacă a umanității. Aceeași Valentina Pavlovna Ciudaeva, sergent, comandant de tun antiaerian, ale cărei cuvinte încep această modestă cronică a unei cărți fabuloase, relatase: „Eu și cu soțul meu, când ne-am demobilizat și am ajuns la Minsk n-aveam nimic, nici măcar un cearșaf, o lingură, o furculiță… Două mantale și două bluze. Am găsit o hartă, o hartă pe suport de bumbac și am descoperit că era foarte bună de cearșaf… O hartă mare… Da, primul nostru cearșaf… Mai târziu, când s-a născut fiică-mea, am tăiat-o și am făcut din ea scutece. Harta asta… Îmi amintesc până astăzi… era harta politică a lumii… Iar fata dormea într-un geamantan… Un geamantan de carton, cu care soțul meu se întorsese de pe front, servea drept pătuț… N-aveam nimic în casă afară de iubire.“
„Războiul nu are chip de femeie“ este o carte plină de realitate, din cea mai crudă, dar și de un fior emoțional intens, când arzător ca o profundă rană niciodată închisă cu totul, când mângâietor în tristețea sa, așa cum doar un suflet și cuvintele femeilor trecute prin profunde suferințe o pot face. Și, desigur, întreg conținutul cărții este, în mod evident pentru cine lecturează această operă fabuloasă, imposibil de inventat de altcineva decât de către realitatea înseși. Svetlana Aleksievici ne pune în față, cu ajutorul și prin intermediul interlocutoarelor sale, o realitate pe care nu am fi găsit-o niciodată singuri, atât de detaliată, dar o realitate pe care omenirea ar trebui să o conștientizeze în cele mai mici detalii, spre a se evita repetarea ei vreodată.

Svetlana Aleksievici – Războiul nu are chip de femeie, Editura Litera, București, 2016 (colecția Clasici contemporani LITERA), traducere din limba rusă de Ion Covaci, ediție revizuită și note de Justina Bandol