De Corina Dașoveanu

ce joi ești, femeie

sunt femeie și îmi plac femeile…

ah, ce poveste de om e o femeie

atunci când miroase a pădure

sau când i se încurcă sălbăticia în păr.

îmi plac femeile cu ruj roșu-curvet,

femeile cu fuste scurte ca dimineața, 

femeile care-și zâmbesc pe stradă complice 

doar pentru că-și înțeleg reciproc frumusețea.

ce joi e o femeie care așteaptă,

ce parfum îi cade eșarfă pe urme,

ah, și ce lungă e dunga neagră a ciorapului 

între iadul și raiul unui picior.

îmi plac femeile flămânde în creier, 

femeia care iese din zid, 

femeia-nor

de-un pur și simplu neînțeles.

da, îmi plac femeile care miros a iarbă 

și a nopți fără lună…

 

pantoful de sticlă

și tu iar îmi spui că vine noaptea,

că auzi pantoful de sticlă 

mergând singur prin cameră, 

că îți e frică de neumbra tocului.

iubitul meu, 

ești coasta mea, a șaptea,

cel mai frumos dintre tu-uri, 

dacă mă privești din interior, 

sunt aceeași femeie 

cu două mâini simple

care poartă războaie 

sau își scoate pruncul din pântec.

astă seară îți voi face plăcintă cu mere

apoi îți voi face dragoste, 

apoi îți voi scrie acest poem, 

nu neapărat în această ordine.

tu privește cum se plimbă 

în pantoful de sticlă de la mine la tine

sau invers 

un șarpe cu umbră

de măr.

vino, mușcă din iad

și apoi te voi naște bărbat.

iarnă între bonjour și bonsoir

iar a nins în paris,

uite, s-a așternut de ieri

zăpada între bonjour și bonsoir,

se plimbă gerul graseiat

pe cerul gurii unei dimineți 

care nu s-a trezit de-a binelea. 

sunt la parole vagabonde, 

o femeie gavroche,

am strada în palmă

și în loc de lanț vertebral,

la tour eiffel înghețat,

cu un lift de suflet 

care urcă și coboară dârdâind dezbrăcat.

ninge cu valuri de păsări în paris,

un oximoron de ciori albe croncăne

pe viața boemă, 

e frig dans le coeur

și alunecă patinatori cu lamele lor 

pe un je ne sais quoi limpede

care a început să înghețe.

fluturi de scorțișoară

se decolorează carnavalul la rio,

ploaia cade în genunchi 

în mijlocul orașului.

așa se îneacă parada 

în dreptul măștilor triste

și clovnii țâșnesc din țipătul stăzii

să își vopsească plânsul cu hohote.

o pastă de zgomote  alb-negre

acoperă aerul din care culorile au fugit 

încurcate în coamele zebrelor 

din intersecții.

noroiul strălucește în ochii femeilor,

bărbații simt pofte cu două picioare, 

e o beție care transpiră ieftin păcatul

(fluturi de scorțișoară dansează 

o samba gri sau nebună).

uite, sacrul s-a travestit în profan, 

se târăște șerpește 

în iadul banal.

în urmă…

isus calcă pe ploaie 

daltonist 

sau nepăsător.

jindul dintâi

el e un om frumos de iubire, 

un semănător de atingeri, 

culegător de vibrări în mănunchi, 

locuiește în toate etajele ființei mele,

se înfruptă din merele serii,

din miezul dimineții,

jindul dintâi.

pune păcat pe buzele mele, 

mă soarbe adânc

până ajungem înaintea erei sărutului

și devenim

păgâni…

îi dau toate celulele dragostei mele 

să facă din ele ploaia 

care începe potopul…

 

curva de noapte

noaptea iar a mizat pe ea la masa de poker, 

a jucat a câta oară și s-a pierdut pe-o pereche.

mereu se vinde astfel bărbaților, 

care o posedă cu ochi injectați de instinct roșu, 

cu gemete de salivă curgându-le pe trupul ei perfect.

aaah, nimfomana îi prinde între șerpi de picioare, 

îi trece prin nunți canibale, 

le spânzură încordarea finală a sângelui

cu ciorapii ei mătăsos de negri 

și apoi îi leapădă pe trotuarul victimelor ușoare.

faceți cărțile, vă rog, 

cine are deschiderea, 

cine merge la potul acesta…

vânătoarea începe,

curva de noapte iar a pierdut,

rien ne va plus.

bolovanul de dragoste

nerăbdarea ne tot atingea, 

ne măsura gradele celsius ale dorinței,

tu îi făceai semn să tacă, 

eu o ascundeam în tivul așteptării.

era într-un nebun du-te vino, 

ne deschidea toate ferestrele ca pe lacrimi,

ne ștergea ieri-ul din calendar, 

trăgea cerul deasupra noastră să ningă.

și numai atunci când a obosit, 

când s-a așezat 

în mijlocul drumului dintre noi

pe bolovanul de dragoste,

… ne-am văzut. 

scrie, femeie

scrie, femeie, 

poemul de dragoste

care curge dintr-un februarie 

mânjit pe la gură de ruj, 

în fiecare noapte alt februarie 

cu ochi sparți de urlete, 

despică-l,

rupe-i cămașa și ține-i spinarea cambrată

până îi țâșnește înăuntrul 

moarte pe vertical.

rupe hârtia 

să picure sângele negru din ea, 

spală-i cu el mâinile, 

pune-i banul de dus

și iartă-l că mâine îl schimbi.

caută pe trupul tău 

urma copitei, semnul cornului, 

înfige în el hohotul.

apoi…

ivește-ți privirea de înger 

pe umărul altui februarie

și scrie, femeie!

 

femeia cu tocuri negre

picior peste picior,

e cățărată, nu mă întreba cum, 

pe monitorul în care linia inimii 

încă mi se mai frânge. 

și nici nu am apăsat pe buton 

să chem această femeie cu tocuri negre.

nu fuma în camera mea, 

îi strig de sub tuburi și ace, 

și simt cum mi se scurge vocea  pe la colțul gurii

pe pernă.

femeia asta cu o cruce roșie pe frunte, 

probabil spital sărac, fără bani de bonete,

zâmbește cu dinți ruginiți,

probabil fumează tutun direct din lan, 

dar e frumoasă, îmi face semn că totul e în ordine, 

fumul e doar o targă pentru mine,

probabil sunt bolnavă de probabil 

și în condițiile astea picioarele încep să îți amorțească.

da, o să beau paharul ăla de apă, 

ochiul ei stâng zice că dincolo de monitor

nu există circuitul apei în natură,

mă ridic într-un cot, fantastic, pe geam s-a lipit un roi de albine,

și curge miere de cais de pe pervaz pe linoleu.

heeei, îi strig, tu nu vezi că jos acolo, lângă perete,

mi-am dezbrăcat adolescența? 

taci, îmi spune, 

și îmi bagă în perfuzie beth hart,

linia aia electrică s-a întins ,

îmi văd sângele alb închegându-se.

pe gleznă au început să mi se urce carăbuși…

întoarcere imaculată

e așa o înghesuială în dumnezeu, 

încât eu, 

regina ospiciului, 

trag peste gând doi bocanci, 

îmi împachetez fuga într-un anunț mortuar

și plec. 

tu cu literă mare, 

spală-ți mâinile, 

de toate prezențele uleioase, 

mătură coridoarele de zgomotul tocurilor,

sparge umbra ferestrei 

prin care năvălesc agasant

cârlige cu buze.

dumnezeule, 

vino doar curat în posesia mea

și descalță-mă a întoarcere imaculată, 

sunt după colțul alb 

al cămășii mele de forță.

caii nu sunt eroi

 

motto

adormi tu,

doamne,

în leagănul ochiului.

 

caii care mor în războaie nu sunt eroi.

nu primesc decorații

post-mortem nici crucile lor.

pentru că nu se pun cruci

decât celor după chipul și pedeapsa

lui dumnezeu,

și acelora… 

care nu-s mâncați de timp, de câini sau pustiu.

 

nu mai luați cai în războaie,

luați păduri pentru cruci,

plecați direct în coșciuge,

drumul spre iad începe într-o gară de oase,

alunecați nelumiți cu pământul în gură,

duceți-i morții în buzunare mere ce plâng,

îi e foame.

 

lăsați caii acasă,

tristețea lor să umple grajdul asta de viață

și poate…

dumnezeu va adormi în noaptea lor de ochi.

 

 

 

 

infinit în poziție de drepți

 

de la o vreme am probleme tehnice

cu visul.

uite, spune-mi tu

dacă îți dai seama acum

unde ne bem cafeaua,

pe masa din bucătarie

sau pe genunchiul lui februarie?

vezi?

 

nu înțeleg

nici dacă gustul de alb-dulce

din palmele noastre

este amintirea mamei

sau au plâns niște îngeri?

 

sau spune-mi,

sărutul acesta

care îmi răstoarnă gura pe pat,

e strecurat pe sub ușă,

ești tu intrat direct în culoarea roșie,

ce e?

 

de aceea mă întreb:

să repar visul, să nu…

 

dar ce plăcut înotăm în dilemă,

așa că stăm în visul meu defect,

mai bem o cafea,

mai râdem de un deget

care a uitat cum îl cheamă…

 

și până la urmă

nu-mi pasă,

oricum

suntem cercuri suprapuse

ca un infinit în poziție de drepți.

 

 

 

pe pielea literelor de botez

 

clandestini pe marginea lui i,

nu avem casă în niciun cuvânt.

ești un apostrof nepăsător de frumos,

aplecat peste coapsa mea arcuită de vocală

din care țâșnesc păsări cu țipăt,

să spintece irisul pus în loc de cer

de un dumnezeu de hârtie.

 

și ne citim cu voia sau fără de voia noastră

toate gusturile, mirosurile, privirile

pe pielea literelor de botez,

ca și cum inventăm un alfabet personal de identitate.

 

uneori murim

preț de o virgulă prețioasă,

apoi cumva ne naștem unul pe altul

îngeri de cerneală

să ne spunem în limba mută

teiubescuri cu punct.