De Călin Muntean
Fiind un articol care vorbește despre un domeniu ce-mi este familiar, și anume Teosofia, am decis să adaug aici o parte din cartea mea intitulată chiar așa: TEOSOFIA.
Astfel, sper ca problemele tratate aici să fie mult mai clare.
Eugen Matzota
Teosofia, ca definiție, înseamnă înțelepciunea divină, (Gr. Theos – zeitate, și Gr. Sophia – înțelepciune), teosofia fiind, cu mult înaintea timpurilor noastre înțelepciunea zeilor, încapsulată în limbajul lor.
Trebuie să facem diferența dintre două concepte: Înțelepciunea Divină, (Teosofia) și Genealogia zeilor, (Theogonia).
În acest context, cuvântul Theos înseamnă una dintre ființele divine, desigur un zeu, dar nu Dumnezeu în sensul pe care-l atașăm azi termenului. De aceea, nu poate fi Înțelepciunea lui Dumnezeu, cum traduc unii, ci Înțelepciunea Divină, ca aceea pe care o aveau zeii. Termenul are mii de ani vechime, motiv pentru care se folosește și termenul Înțelepciune Antică.
„Înțelepciunea Divină,” (Theosophia) sau Înțelepciunea zeilor, ca (theogonia), genealogia zeilor.
Cuvântul theos înseamnă zeu în greacă, una dintre ființele divine, cu siguranță nu „Dumnezeu” în sensul atașat în zilele noastre termenului.
De aceea, nu este „Înțelepciunea lui Dumnezeu,” cum traduc unii, ci Înțelepciunea Divină așa cum o aveau zeii. Termenul e vechi de multe mii de ani.
Aceasta este definiția dată de Contesa Helena Petrovna Blavatsky (H.P.B.), cea care a adus strălucire unui foarte vechi cuvânt, Teosofie, în cartea sa Cheia Teosofiei (The Key to Theosophy). De asemenea, am putea defini Teosofia ca pe un set de adevăruri eterne care stau la baza tuturor religiilor.
Redând umanității învățăturile pierdute ale Antichității, ȘTIINȚA SUFLETULUI, Teosofia aduce la lumină scrierile sacre ale tuturor religiilor, arătând semnificația lor esoterică, justificându-le în fața rațiunii și a intuiției.
Teosofia este adevărul aflat la baza tuturor religiilor, Gnoza creștinilor, Sufismul mahomedanilor sau Brahma-Vidya a hindușilor.
Teosofia are două principii de bază: imanența lui Dumnezeu și, ca un corolar la acest adevăr suprem, fraternitatea și solidaritate umană. Dumnezeu e pretutindeni, e în toate. Spiritul care se găsește în tot, de la atom la Arhanghel, e viața eternă, este El, Acela, e Dumnezeu.
Termenul Teosofie e menționat în Neo-Platonism, de Porphyr din Tyr , în De Abstinentia (4.9), care se referă la Teosofia greacă și caldeeană. Mai târziu, la mijlocul primului mileniu D.C., Pseudo-Dionysius Areopagitul folosește termenul Teosofie în Theologia Mystica.
Origen Adamantius , un mare teosof, notează că în Biblie șarpele dă Evei fructul știind dinainte că-l va primi și aceasta înseamnă că înclinarea către păcat există în om, doar pentru că este om.
În secolul XVIII, termenul este legat de nume ca Paracelsus sau Cornelius Agrippa și Jackob Böhme, un pantofar din Görlitz, Germania, care i-a influențat pe Schelling și Emanuel Swedenborg. Böhme a avut din copilărie mai multe viziuni și momente de inspirație divină. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale este Mysterium Magnum, despre viață spirituală și libertate, bun și rău.
Coexistența între mythos şi logos
De Călin Muntean
Omule, deschide-ţi ochii spiritului,
vreau să-ţi arăt aici dreapta, adevărata,
autentica poartă a divinităţii,
aşa cum vrea s-o aibă acel Dumnezeu unic.Jakob Böhme, Aurora
Considerat de Hegel drept “primul filosof german”, iar de Schelling “o apariţie minunată în istoria omenirii şi, mai ales, în istoria spiritului german”, Jakob Böhme revine în ultimele decenii în atenţia filosofilor, cît şi a celor preocupaţi de esoterism, pe fondul unui mai larg interes pentru teosofia şi hermetismul germane, care de la Paracelsus la Herman Hesse, Carl Gustav Jung şi Thomas Mann au influenţat cultura europeană.
Mulţi consideră că apariţia Iluminismului german a fost favorizată de idei cuprinse în opera filosofului protestant, că a inspirat cercetările de alchimie întreprinse de Newton, că i-a influenţat pe Franz van Baader, Spinoza, Leibniz, Hegel, Scopenhauer, Nietzsche, Feuerbach, Kierkegaard, Bergson, Heidegger, dar şi pe gînditorii ruşi precum Herzen, Dostoievski sau Soloviov.
Dacă ideile filosofului autodidact cu vocaţie de creator, Jakob Böhme (1575-1624), s-au răspîndit cu repeziciune în Anglia şi Olanda, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a stîrnit interesul lui Louis- Claude de Saint-Martin, “filosoful necunoscut”, care a realizat o frumoasă traducere în franceză a cărţii Aurora, oder die Morgenröte im Ausgang (1). De atunci opera filosofică şi mistică a lui Jakob Böhme a devenit un punct de referinţă pentru mulţi cărturari francezi, deşi la prima vedere aparenta obscuritate a scrisului lui Böhme lasă impresia că doar un grup restrîns de specialişti ar putea fi interesaţi de opera sa.
Aminteam că de cîteva decenii întreg curentul teosofic german este redescoperit urmărindu-se continuitatea ideilor sale dincolo de cadrul strict al hermetismului, sau al curentului teosofic, în opere literare exemplare regăsindu-se explicite influenţe. De partea curentului teosofic stau Paracelsus, Böhme, Oetinger, von Baader sau Zinzendorf, iar de partea artei şi literaturii, a ceea ce se numeşte Kulturphilosophie, îi întîlnim pe Goethe, Ludwig Tieck, Novalis, Hermann Hesse, Carl Gustav Jung, Thomas Mann.
La descoperirea acestor filiaţii au contribuit studiile întreprinse de Auguste Viatt, Les sources occultes du Romantisme, 1928; Alexandre Koyré, La philosophie de Jacob Boehme, 1929; Eugene Susini, Franz von Baader et le Romantisme mystique, 1942; Serge Hutin, Les disciples anglais de Jacob Boehme, 1960; Bernard Gorceix, La mystique de Valentin Weigel et les origines de la theosophie allemande, 1970; Flambée et agonie, 1974; Pierre Deghaye, La doctrine ésotérique de Zinzendorf, 1969; La Naissance de Dieu ou la doctrine de Jacob Boehme, 1985; De Paracelse à Thomas Mann. Les avatars de l’hermétisme allemand, 2000, (2).
Acestor interpretări amintite mai sus, şi altora neştiute nouă, li s-a adăugat o pledoarie pentru formularea unei noi filosofii a naturii, aparţinînd gînditorului român Basarab Nicolescu (3). În prefaţa la cartea acestuia despre teosoful german, ilustrul esoterolog Antoine Faivre scrie despre Böhme că “scrierile sale sînt ale unui vizionar a cărui inspiraţie face să ţîşnească din Mith, şi anume acela al iudeo-creştinismului pe care-l invocă fără răgaz, furtuni şi ploi torenţiale, lavă vulcanică şi mănunchiuri de înţelesuri în culori dulci, felurite, orînduite asemenea acelora ale curcubeului. A accepta cu titlu de ipoteză să-i recunoşti unui asemenea discurs o dimensiune profetică comparabilă cu aceea a lui Ezechiel, a risca să consimţi că imaginaţia creatoare a lui Jakob Böhme ar putea rămîne ireductibilă capriciilor unei subiectivităţi închise asupra ei înseşi – aceasta n-ar constitui cu necesitate un act de credinţă, ci ar pune în lumină un rămăşag metodologic a cărui miză este, cu siguranţă, destul de mare pentru a te arunca în aventură. Un rămăşag pe care ni-l propune Basarab Nicolescu” (4).
La ce bun să mai scrii astăzi despre Jakob Böhme?, se întreabă Basarab Nicolescu în deschiderea eseului său despre filosoful german, precizînd cîteva rînduri mai jos: “Cartea de faţă nu este nici o operă de erudiţie, nici o lucrare de vulgarizare a gîndirii lui Jakob Böhme, întrucît însăşi competenţa autorului e de găsit în altă parte, şi anume în domeniul ştiinţific. Pur şi simplu, e vorba de o grilă de lectură personală, oferită de un om de cultură interesat de instaurarea contemporană a unei noi raţionalităţi” (5). Iar această grilă de lectură este cerută de insistenţa cu care se proclamă cu prea mare uşurinţă ruptura definitivă între ştiinţă şi Tradiţie; o privire lucidă arată că între cele două domenii nu este o prăpastie de netrecut, ci dimpotrivă constante structurale care deschid benefice şi creatoare orizonturi de înţelegere a lumii, iar opera lui Böhme este plină de sugestii în această direcţie. Gînditorul român, ca şi Pierre Deghaye de altfel, nu vede în Böhme un precursor al filosofiei moderne, ci un filosof modern ale cărui reflecţii şi intuiţii, venite din neşteptate iluminări, nu din speculaţia abstractă, vorbesc de invarianţa proceselor cosmice, de coexistenţa unităţii şi a diversităţii, de perpetua geneză, iar aceste intuiţii se întemeiază pe o experienţă trăită; multe din ideile lui Böhme îl apropie pe acesta de preocupările unui fizician modern, domeniu pe care îl ilustrează exemplar Basarab Nicolescu, care, de altfel, îl consideră pe Jakob Böhme un contemporan al nostru.
Evoluţia ideilor este un domeniu într-o continuă dinamică, nu prin ceea ce se previzionează, ci paradoxal prin noi înţelesuri pe care le căpătăm în timp despre ceea ce s-a petrecut cu veacuri în urmă. Multe generaţii au învăţat din manuale despre evul mediu întunecat, ascunzîndu-li-se intenţionat marile sinteze teoretice născute în tihna catedralelor medievale. Pe acest fond, cum va fi percepută de cei înrobiţi unor clişee, afirmaţia lui Basarab Nicolescu, şi una din tezele principale ale cărţii sale, că “reflecţia creştină asupra Trinităţii şi încarnării, al cărei apogeu este, după noi, doctrina lui Jakob Böhme, constituie pămîntul fertil care a permis naşterea ştiinţei moderne” ? (6).
Una din temele predilecte ale lui Basarab Nicolescu este terţul inclus, structura ternară, iar această tema este fundamentală în cosmologia lui Böhme, în viziunea căruia Realitatea are o structură ternară, determinată prin acţiunea a trei principii: “Sursa tenebrelor este primul principiu; puterea luminii este cel de-al doilea principiu şi extragenerarea în afara tenebrelor prin puterea luminii este cel de-al treilea principiu”, afirmă Böhme. Cele trei principii sînt independente, dar într-o continuă interacţiune, într-o dinamică a interacţiunii şi a contradicţiei, o contradicţie cu trei poli, cu trei polarităţi radical opuse şi totuşi reunite: “Înţelegem astfel că Fiinţa divină ca treime în nesfîrşit locuieşte în sine însăşi, dar că îşi zămisleşte în sine însăşi temeiul;…şi totodată nu trebuie să înţelegem prin asta o substanţialitate, ci un spirit triplu, în care fiecare parte este cauza celeilalte în generare. Şi totuşi acest spirit triplu nu este măsurabil, separabil sau sondabil, întrucît nu i se poate găsi nici un loc; şi este în acelaşi timp nesfîrşitul eternităţii, care se procreează din temelie în sine însăşi…”(7). Basarab Nicolescu avansează ideea existenţei unor izomorfisme uimitoare între ternarul lui Böhme, triada lui Stephane Lupasco şi triada lui Charles Sanders Peirce.
La Böhme “ternarul priveşte dinamica internă a oricărui sistem”, în vreme ce septenarul este fundamentul manifestării oricărui proces. De ce numărul 7, se întreabă pe bună dreptate gînditorul român, cunoscînd bine valoarea mistică, teologică sau simbolică a cifrei 7 (şapte lumînări, şapte îngeri ai Apocalipsului, şapte operaţii alchimice, şapte planete). Basarab Nicolescu respinge toate pistele avansate de exegeţii lui Böhme, şi propune o nouă abordare a interacţiunii dintre ternar şi septenar. Procesele Realităţii sînt guvernate de şapte calităţi, cărora Böhme le dă denumiri poetice şi înalt evocatoare, chiar dacă unui cititor modern i se vor părea “întrucîtva naive sau ciudate”: acrimea, dulceaţa, amărăciunea, căldura, iubirea, tonul, corpul. Structura septenară a lui Böhme traversează nivelurile Realităţii, cele şapte spirite ale lui Dumnezeu cuprinzînd în cercul lor “cerul şi lumea, întinderea şi adîncimea dincolo de deasupra cerurilor, deasupra lumii, dedesubtul ei, şi în lume”. Böhme este autorul unor pagini memorabile prin expresivitatea şi plasticitatea simbolice, în dorinţa de a lămuri cititorul asupra înţelesurilor adînci ale septenarului, mai ales în uimitoarea imagine a divinităţii ca roată: “închipuiţi-vă că aveţi în faţa ochilor o roată în şapte roate, şi fiecare din ele e cuprinsă în cealaltă, astfel încît ar putea alerga în toate părţile, în faţă, în spate şi pieziş, fără a fi nevoită să se întoarcă; că, din mers, o roată ar zămisli mereu o alta în rotirea ei, şi totuşi nici una dintre ele n-ar pieri; ci toate şapte s-ar putea vedea; iar cele şapte roţi ar zămisli mereu la mijloc, prin rotirea lor, butucul roţii; şi că acest butuc ar rămîne liber mereu şi nestricat; cele şapte roţi ar fi unele în altele într-o obadă, ca un glob sferic”, Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte.
Jakob Böhme a fost fondatorul teosofiei germane, iar teosofia sa este o teologie mistică; ea se articulează în jurul marii teme a misticii creştine: naşterea lui Dumnezeu în sufletul omului, ceea ce corespunde unei a doua naşteri a omului. Sufletul universal se formează după grade care se succed şi care sînt în număr de şapte; teosofia descrie formarea lumii originale care va fi primul loc al manifestării divine, fiind o analogie perfectă între cosmogonia mistică şi instaurarea regatului lui Dumnezeu în om. În unele cercuri această teosofie a lui Böhme, care va avea reverberaţii mai tîrziu în scrierile lui Friedrich Christoph Oetinger şi Franz von Baader, este de multe ori privită ca o gnoză; este un subiect asupra căruia a insistat Pierre Deghaye, un specialist în hermetismul german, deseori citat în cartea lui Basarab Nicolescu (8). Pierre Deghaye observă că gnoza şi ştiinţa nouă/modernă s-au constituit în aceeaşi perioadă, Böhme şi Galilei fiind contemporani. Revoluţia galileeană aducea elemente care indicau la acea dată o ruptură ireversibilă între cosmogonia biblică şi noile dovezi ştiinţifice; este adevărat că pentru Galilei între credinţă şi raţiunea ştiinţifică nu era un conflict, de vreme ce fiecare îşi exercita autoritatea asupra altui domeniu: “După el, adevărurile credinţei conţinute în Biblie şi fixate de dogmă, privesc omul faţă de mîntuirea sa. Adevărul ştiinţific este de un ordin cu totul diferit. Pentru Galilei, aceasta înseamnă că Bibla poate să se înşele pe un plan, în vreme ce pe un altul, ea apare totdeauna ca infailibilă. Biblia nu este un tratat de cosmologie, gîndea Galilei” (9). Pierre Deghaye aduce şi clarificări asupra înţelesului noţiunii de gnoză ca loc al întîlnirii credinţei şi cunoaşterii: “Credinţa capătă o nouă dimensiune şi cunoaşterea se situează pe un plan care îl depăşeşte infinit pe cel al raţiunii ştiinţifice” (10).
Dumnezeul ascuns devine un Dumnezeu manifestat; Deus absconditus devine Deus relevatus, tema teosofiei lui Böhme şi Oetinger. În viziunea lui Böhme, Dumnezeu nu se face cunoscut omului decît în natură, de aici venind importanţa pe care o dă naturii, prin maniera sa de a o considera pe planul aparenţelor sensibile. Faţă de noua ştiinţă în curs de constituire, concepţia lui Böhme era eminamente subiectivă, iar prin această extraordinară putere a subiectivităţii ea devine obiectivă, subiectivitatea întemeindu-se pe cele cinci simţuri, observă Pierre Deghaye.
Conceptul de natură aşa cum era schiţat de Böhme îşi află astăzi un aparent neaşteptat ecou într-o lume care trece de la unilateralitatea agresivă la o complexitate în care privirile dinspre discipline diferite nu se exclud înainte de a se întîlni. Este vremea recuperării, iar întîlnirea dintre ştiinţă şi Tradiţie, unul din corifeii acesteia fiind Basarab Nicolescu, oferă o deschidere care este benefică şi creatoare. Cartea lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme izvorăşte din convingerea intimă a fizicianului contemporan că opera teosofului german “poate fi o contribuţie fundamentală la căutarea contemporană a unei noi Filosofii a Naturii. Mărturie despre o posibilă reîncîntare a lumii, prin întîlnirea dintre studiul închinat omului şi studiul închinat universului. (…) Vremea unei noi alianţe autentice – a omului cu sine însuşi – a sosit. În căutarea noastră, Jacob Böhme este prezent printre noi, trupeşte prezent, prieten, divin artizan, mărturie vie a acestei noi alianţe” (11).
Apogeul unei viziuni “ştiinţifice” asupra lumii a adus de multe ori şi o viziune reducţionistă asupra înţelegerii aceste lumi. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistenţă, punţi de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiinţifică, între mythos şi logos, iar eseul lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme este un strălucit exemplu în acest sens. Postmodernitatea recunoaşte, pe urmele lui Platon, că raţiunea nu este niciodată singură, că o raţionalitate plată nu poate da seamă de complexitatea lucrurilor, de pluralitatea interpretărilor, de legitimitatea hermeneuticilor. În zorii modernităţii, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Paracelsus, Giordano Bruno, Jakob Böhme, John Dee, Robert Fludd, Johann Valentin Andreae sînt cîteva din verigile “lanţului de aur” care constituie armătura lumii spirituale, care îi îngăduie omului să aspire la experienţa absolutului.
